PERSPECTIVE CRESTINE

Galateni 6:10 Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.

Max Beauvoir, Mare Preot al religiei Voodoo în Haiti s-a plâns zilele trecute că majoritatea ajutoarelor trimise din SUA sunt dirijate către creştinii evanghelici şi că credincioşii religiei pe care o reprezintă sunt în mod deliberat trecuţi cu vederea când este vorba de distribuit ajutoarele.  „Toţi suferă la fel şi toţi au aceleaşi nevoi.  Noi nu cerem mai mult decât li se dă altora.  Nu dorim decât să fie corecţi” a spus Beauvoir.

Chestia aceasta îmi aminteşte de „revoluţia” din România şi zilele imediat următoare, când au năvălit ajutoarele în ţară.  O mare parte din acestea au aujns la evanghelici.  Ştiu de o adunare care a suspendat serviciile religioase pentru a putea depozita ajutoarele în sanctuar.  Ştiu de asemenea că adunarea respectivă s-a rupt din cauza că ajutoarele nu au fost împărţite echitabil nici între membrii adunării.  Şi mai ştiu că în cartierul în care era adunarea existau o mulţime de săraci, care priveau mai întâi plini de dorinţă, apoi de invidie şi-n cele din urmă cu dispreţ sau chiar cu ură la „creştinii” care se aprovizionau din ajutoare.  Nu ar fi foat oare normal ca evanghelicii să fie echitabili în împărţirea ajutoarelor?  Nu ar fi constituit acestea o bună unealtă de evanghelizare prin fapte izvorâte din iubire?  Cred că da.

Se pare că istoria se repetă în Haiti.  Dacă Beauvoir are dreptate, atunci este greşit să se împartă ajutoarele doar la creştinii evanghelici.  Că se pot folosi împrejurările tragice pentru a îndemna pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu, cred că este corect.  Isus a justificat acesta când a spus: Luca 13:4-5 Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim?  Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.

Noi avem tendinţa de a judeca pe unii oameni ca fiind mai păcătoşi decât alţii.  În timp ce un ucigaş este mai rău decât un ateu moral, amândoi sunt „morţi” din punct de vedere spiritual şi la fel de despărţiţi de Dumnezeu pentru veşnicie, dacă nu se întorc la Domnul.  Poziţia lui Pat Robertson din zilele imediat următoare cutremurului conform căreia Haiti a fost lovit de Dumnezeu pentru că acum 200 de ani locuitorii din Haiti au făcut un pact cu diavolul şi au adoptat religia Voodoo, nu este corectă.  Toată lumea zace în cel rău, ne spune Ioan.  Nu este nici o deosebire.  Şi dacă ajutoarele au fost distribuite de societăţi de caritate creştine (precum World Vision, Northwest Medical Teams, şi alţii) nu înseamnă că acestea au fost donate doar de către creştini, şi doar pentru creştini.

Cred că punctul de vedere al lui Beauvoir, dacă este adevărat,  este valid.

Max Beauvoir - sursa TNYT

Dans Voodoo

* **

AICI

* **

1 Petru 2:9 Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui…

Un Popor care nu trăieşte între nişte graniţe, sau într-o anumită zonă geografică.  Şeful statului este Regele regilor şi Domnul domnilor.  Regele este bun, înţelept şi iubitor.  El este generos şi paşnic.  Poporul acesta nu votează, nu-şi alege Regele, ci aşa cum se cuvine, Regele îşi alege cetăţenii.

Congresul este format din 2 apostoli şi 12 patriarhi.  Personalităţi marcante ale acetui popor au trăit dea lungul anilor în diferite zone.  Dar nici Regele, nici Congresul şi nici personalităţile acestui Popor nu sunt recunoscuţi decât ocazional, de convenienţă, ici-colo, la nevoie: când trebuie ca impostori să câştige niscaiva alegeri, când mânia Regelui lasă să se abată tragedii asupra altor popoare, la caz de boală sau cu ocazia unei rugăciuni care trebuie să sune corect.

Acum se adună popoarele lumii şi împăraţii acestora, dar Regele nu este invitat niciodată.  Dimpotrivă, împăraţii conspiră să rupă orice legătură cu Regele şi vor chiar să formeze un Babel nou, care să ajungă până la cer, dar independent de Rege.

Cetăţenii acestui Popor sunt răspândiţi prin tot felul de împărăţii; ei se cheamă între ei „fraţi şi surori.”  Sunt înrudiţi unii cu ceilalţi, pentru că au fost înfiaţi de Tatăl Regelui.  Acum El este şi Tatăl lor.

Tatăl le oferă copiilor Săi beneficii inimaginabile: este de mirare cum de restul lumii nu doreşte să aparţină acestui Popor.  ŞcoalaRegelui se face dintr-un volm de 66 de cărţi, care mai de care mai frumoase.  Învăţătorul este Duhul Sfânt, un consilier şi avocat suprem care mijloceşte între Tatăl şi copiii Săi.  Metodele Duhului sunt blânde dar pline de putere; ocazional se folosesc şi metode practice pentru învăţare.  Sistemul medical al acestui Popr este perfect: Regele poate vindeca orice boală, poate şterge orice lacrimă, alunga orice suferinţă.  În marele final al istoriei, Regele va alunga până şi moartea din împărăţia Sa.

Poporul acesta trăieşte într-o pace incredibilă.  Au aflat secretul unei păci veşnice: au început prin a dobândi pace cu Tatăl, apoi cu Regele, apoi cu ceilalţi oameni, apoi cu ei înşişi.  Cu toate acestea, Poporul este sub un atac susţinut din partea multora.  Mai ales Prinţul Întunericului a pornit un război vechi de când lumea.  El foloseşte şiretenia sa, păcăleli, lovituri pe la spate, atacuri la vreme de neatenţie, săgeţi otrăvite, sabia limbii bârfitoare, poftele ochilor, lumea cu tot ce are ea de oferit.  Poporul este însă bine înarmat: se apără cu mântuirea, cu credinţa, cu pacea şi cu neprihănirea.  Atacă în luptele corp-la-corp cu sabia Duhului care este Cuvântul Tatălui, iar la distanţă cu rugăciuni.  Rugăciunile sunt arme formidabile: pătrund prin spitale, în adâncul închisorilor, în mijlocul deşertului, funcţionează la frig sau căldură, la foame sau îndestulare.

Regele însuşi luptă zilnic de partea Poporului şi pentru Popor.  Când vine în luptă purtând medaliile biruinţelor de odinioară, îmbrăcat în lumină, cu ochii ca para focului, cufaţa ca lumina soarelui şi călărind pe un cal alb, însoţit de îngerii de dincolo de ceruri, este înfricoşător.  Întreg iadul se cutremură!  Şi Regele câştigă biruinţa prin Cuvântul Său.  Întreg Poporul luptă alături de Regele său.  Ei sunt cu toţii luptărori de excepţie.  Îşi dispreţuiesc viaţa, nesocotesc moartea dar îşi iubesc Regele.  Fiecare soldat poate bate demoni din iad şi draci din adânc căci Cel ce este în ei şi cu ei, este mai mare decât toţi!

Poporul are o situaţie economică de excepţie.  Nu doar că Regele are toate vitele pământului, tot aurul din lume şi tot argintul, dar poporul îşi cinsteşte Regele cu averea.  Fiecare consideră că tot ce are aparţine Regelui!  O asemenea economie nu va suferi de nici o criză, niciodată.  Nu există datorie naţională, nu există buget, totul este al tuturor şi toţi aparţin unii altora.

Poporul acesta este cel mai bogat, cel mai sănătos, cel mai înţelept, cel mai puternic, cel mai curat din tot universul.  Poporul acesta nu va pieri niciodată.  Acesta este Poporul lui Dumnezeu, este poporul creştin.

* **

Duminica trecută Franklin Graham a predicat Evangheliaîntr-o biserică chinezească considerată ca a doua ca mărime.  AICI aveţi articolul în engleză.

* **

** John Bisagno, păstorul Bisericii de la First Baptist Church of Houston spunea cum cu mulţi ani în urmă a mers pentru a depune cererea de a deveni membrul acestei biserici.  În sanctuar era lumină puţină, şi a fost întâmpinat de un grup mic de credincioşi, care erau împrăştiaţi dezinteresat prin sanctuar.  El spune că atmosfera era grea, ca de cimitir.  După ce a predicat şi s-a sfârşit serviciul, a mers prin oraş să se plimbe să vadă cum e oraşul.  A ajuns la o bijuterie care avea „gran-opening” sărbătoarea de deschidere.  Din magazin se auzea muzică veselă.  L-au apucat de mână şi l-au tras aproape cu forţa în magazin.  Toţi îi zâmbeau şi i-au oferit să bea băuturi răcoritoare şi l-au servit cu fursecuri.  El s-a gândit în clipa aceea că dacă magazinul ar fi avut un loc de muncă pentru el… ar fi preferat să se angajeze acolo!

Se mai vede pasiune în dragostea ta pentru Dumnezeu?  Sau rugăciunea de acasă, citirea Cuvântului, sunt doar o corvoadă pe care te simţi obligat să o faci ca să nu te pui rău cu Domnul.  Vance Havner a spus că unele biserici trăiesc atât de sub nivelul adevăratei bucurii creştine, încât ca cineva să fie la nivelul lor, ar trebui să cadă din har!

* **

Ştiu că te poţi gândi la situaţii ipotetice până-ţi fierb creierii.  Iar imaginaţia unor producători de filme te ajută mereu la găsirea de scenarii.  Oricum, să ştii că viaţa bate filmul în multe situaţii!  Dar, măcar pentru un exerciţiu de „etică creştină” merită să ne gândim la întrebările acestea:
1. un creştin nu are voie să minţească în nici o situaţie
2. un creştin nu are voie să ucidă niciodată

Cu prima întrebare ne-am întâlnit pe vremuri, în România comunistă.  Aveam portbagajul pe jumătate plin de Biblii, deasupra erau gogoşari.  M-a oprit miliţianul de la postul de control de pe dumul naţional XZY.  „Ce ai în portbagaj?”  „Gogoşari, tovarăşe, gogoşari!”  „Deschide să văd.”  Am deschis, s-a uitat şi m-a lăsat să plec.  Minciună?  Nu pe de-a-ntregul.  Adevăr pe jumătate spus.  Am fost la o evanghelizare.  Maşina nu avea număr potrivit pentru duminica aceea, m-a dus cineva din biserică.  Peste câteva zile, vestea participării mele au ajuns la urechile unui securist.  „Cu cine ai fost?”  „Singur.”  „Cu ce te-ai deplasat?”  „Cu autobuzul!”  Desigur, că minciuna aceasta a fost premeditată, deoarece mă interesasem în prealabil de mersul autobuzelor.  Ar fi fost culmea ca din oraşul meu către localitatea aceea să nu existe nici un autobuz…  Minciuna ar fi fost cusută cu aţă albă!

Vezi, în astfel de situaţii ar fi trebui să „dai în gât” pe un altul, sau pe tine însuţi!  E permis să minţi în astfel de situaţii?  Trece Dumnezeu cu vederea o astfel de minciună „din oficiu”, sau trebuie să-ţi ceri iertare în mod special „cu post şi rugăciune” cum ar fi zis cineva cunoscut?  Pentru că este clar că-n confruntarea cu regimuri opresive, creştinii au fost strânşi cu uşa şi au folosit neadevărul pentru a scăpa din situaţie.  Trebuie să recunoasc că am fost şi în situaţii când nu am avut nici o scăpare, ar fi trebuit să spun adevărul.  Şi atunci am descoperit că am primit credinţa de a mă ruga pentru ca Dumnezeu să intervină şi să mă scape din confruntarea în care aş fi spus adevărul şi aş fi produs rău cuiva.  Şi, cred că nu îmi amintesc nici o dată în care Dumnezeu să nu fi intervenit cu credincioşie.

Soţia lui Billy Graham (Ruth) a primit în casa ei nişte reporteri TV care au venit pe neaşteptate să le ia soţilor Graham un interviu.  În pregătirea acestuia, Ruth i-a poftit pe reporteri în camera de zi să servească o cafea.  Aceştia au întrebat-o dacă e permis unui creştin să mintă.  ea a răspuns că, da, un creştin poate spune minciuni „albe.”  „Ce sunte acelea, minciuni albe?” întrebă un reporter.  „Ei, a fost vorba aceea pe care v-am spus-o când v-am văzut la uşă şi am spus că-mi pare bine să vă văd!” a răspuns Ruth.

Dar cu ucisul cum rămâne?  Umblu (de câteva luni) să-mi cumpăr un pistol.  „Pentru protecţie” mă conving mereu.  Dar, m-am gândit nu odată, dacă aş fi în casă şi un hoţ ar veni noaptea, dacă aş folosi pistolul să-l speriu (numai) sau să speriu viaţa din el!?  Sau dacă ţara ta este atacată şi trebuie să mergi la luptă?  Ce faci dacă eşti faţă-n faţă cu ianmicul?  Dacă nu-l omori tu pe el, vei fi cu siguranţă ucis.  Şi pentru că tu nu l-ai ucis, alte zeci de oameni poate, femei şi copii, sau rudenii de-ale tale pot fi ucise de acel individ.  Deci, ce faci?  Hai să zicem că nu-ţi pasă de viaţa ta, şi te poţi lăsa ucis.  Dar, dacă prin omorârea unuia ai salva viaţa mai multora, e justificată uciderea?  Sau este permis să iei viaţa unui criminal ce ameninţă familia ta, pentru a-ţi salva familia?

Situaţiile-s ipotetice, dar întrebările-s valide.  Ce zici?

* **

Şoferul din maşina de lângă mine coborâ geamul şi strigă către mine:
- „Eu vreau să ajung la Bulevardul Sanders!  Ştii cum se ajunge acolo?”
L-am privit cu milă.  Era la numai două străzi de strada căutată, şi el habar n-avea!  Era atât de pierdut!  Apoi, i-am privit maşina.  Nu mi-a plăcut.  I-am răspuns:
- „Nu poţi ajunge la Bulevardul Sanders cu maşina aceea!  Trebuie să foloseşti maşina mea!  Ţi-o vând cu plăcere, mai am altele!”
- ”Nu-mi trebuie maşina ta!  O am pe a mea!  Nu vreau să ştiu decât cum se ajunge la Bulevardul Sanders!”
Mi-a fost şi mai milă de el.  Nici nu ştia că este într-o maşină nepotrivită!  Era atât de pierdut!  Şi dus în eroare!  Cum nu-şi dădea oare seama că eu eram singura sa scăpare?  Că-n afară de mine, nu avea cum găsi destinaţia?  Şi maşina!  Să fie atât de orb încât să nu vadă deosebirea dintre maşina mea şi a lui?  Am clătinat din cap cu părere de rău, mi-am închis geamul şi am plecat în drumul meu.  Treaba lui!  Era un caz irecuperabil!

Suntem înconjuraţi de oameni „pierduţi”.  Ne este milă de ei.  Le oferim biserica noastră, avem sfaturi berechet, ştim cum trebuie să arate, ce schimbări trebuie să facă înainte de a veni la Isus, pentru a fi „potriviţi” imaginii „creştine”.  Cei pierduţi sunt confuzi, neliniştiţi.  Adesea se deschide pentru mântuirea lor doar o mică fereastră, o uşă crăpată abia puţin.  Cu teamă şi mânaţi de curiozitatea bolnavului de a încerca un nou leac.

Cei pierduţi au nevoie de Isus.  Au nevoie de milă, dar nu de judecată.  Nu au nevoie de predicuţele noastre despre cât de pierduţi sunt, ce înseamnă să fii pierdut, pericolele de a fi pierdut, care biserică e mai bună, dacă Cina Domnului se face cu un pahar sau cu mai multe pahare, cu pâine dospită sau azimă, cu vin sau suc de struguri… despre răpirea pre-tribulaţională sau mid-tribulaţională.  Mai jalnic decât scenariul de mai sus este acela în care noi cerem celor pierduţi să se schimbe înainte de a veni la Isus.  Trebuie să fie tunşi corespunzător, să lase pantalonii şi să vină în fustă, să cumpere repede acetonă şă-şi dea jos oja de pe unghii…  Şi mai jalnic, este scenariul în care penticostalii vorbesc de rău pe baptişti, iar baptiştii pe creştinii după Evanghelie.

Şi aşa, privim de sus cu superioritate pe cei pierduţi, ne pare rău de ei, regretăm orbirea şi neştiinţa, şi-n mijlocul tuturor acestor lucruri, ei pleacă mai departe în drumul lor, la fel de pierduţi.  Apoi noi mergem la biserică să ne rugăm dumnezeului nostru, să-i cântăm două imnuri din harfele negre şi la sfârşit să mulţumim Domnului că noi nu suntem ca cel ce l-am lăsat pierdut pe stradă…

* **

Pe blogul biografistului au apărut fragmente dintr-o carte de şi despre Ferenc Visky, pastor reformat din România, şi condamnat de comunişti la ani mulţi de închisoare.  Cartea se întitulează  Prizonierii Speranţei. Iată AICI articolul pe care vi-l recomand.

* **

Cândva clasele la şcolile publice începeau cu citirea unui pasaj din Scripturi.  Apoi sfârşeau cu o rugăciune, de obicei „Tatăl Nostru”.  Citirea şi rugăciunea era făcute de învăţători sau profesori, dar ajutau şi copiii.  Apoi mai exista jurământul faţă de steagul Americii.  Aceste două lucruri cred eu, au făcut America să crească la ceea ce am cunoscut acum câţiva ani, când veneam aici: devotamentul faţă de Dumnezeu şi devotamentul faţă de ţară (în această ordine!).

Pe vremea aceea mai era un avantaj să-ţi declari credinţa.  Cu cât erai mai „fundamentalist” cu atât se ştia că eşti mai serios, mai sâguincios, mai de bază.  Îţi vei face treaba încredinţată. Dedicarea faţă de Domnul producea dedicare la locul de muncă şi-n societate.  Te ofereai voluntar la biserică, la cantina săracilor, şi în orice altă parte.  era o datorie să faci asta.  Apoi, s-au scos din şcoli citirea Bibliei şi rugăciunea.  Odată cu dispariţia devotamentului faţă de Dumnezeu, a dispărut şi devotamentul faţă de patrie.  Şi acum culegem roadele acestor fapte.

Ştiu că ceea ce ofer aici este o explicaţie foarte simplistă, dar oferiţi-mi una mai complexă.  Ştiu că se pot aduce obiecţii, cum că devotamentul faţă de Dumnezeu nu a dispărut din vieţile oamenilor, dacă a dispărut din şcoli.  Că mai există oameni cu frică de Dumnezeu, oameni buni, morali, care fac bine.  Şi nu neg că aceştia există.  Dar numărul lor este pe cale de dispariţie.  Şi până şi aceştia au început să chestioneze nu atât existenţa lui Dumnezeu, cât Biblia ca standard de viaţă, de credinţă şi de morală.  Adică, unii dintre ei cred că putem trăi cu porţiuni din Biblie, în timp ce altele mai problematice le putem elimina.  Putem trăi cu ceea ce a făcut şi spus Isus, făr nevoia de a aminti mântuirea, păcatul şi pedeapsa.  Putem trăi şi fără o credinţă cretşină la care să aderi până la moarte sau cu preţul vieţii, în schimbul unei credinţe care tolerează, acceptă şi nu se mai „crede” chiar atât de sigură pe sine.  Adică, dacă nu este singura cale la „Dumnezeu?”  Şi, dacă nu există rai, nici iad, ci ambele se întâmplă aici, pe pământ, şi dacă noi producem iadul sau raiul, în funcţie de cum tratăm mediul, animalele (că suntem şi noi o specie de animale) şi pe celelalte „animale” evoluate la nivelul nostru, adică ceilalţi oameni?

Dacă devotamentul faţă de Biblie şi Dumnezeu a început să lipsească din şcoli, cu siguranţă a început să lipsească din familiile noastre, din vieţile noastre, ale fiecăruia.  De asta decade America!  Şi din această cauză vor decade împreună cu ea şi celelalte naţiuni.  Până vom deveni toţi „o apă şi-un pământ”.  One world.  New World.  New Age world.

* **

Îţi aminteşti de ea?  Stătea pe o masă de obicei într-o poziţie mai proeminentă, undeva în camera de zi.  Alte Biblii mai mici erau folosite la citirea zilnică a sripturilor, sau pentru uz personal.  Dar Biblia familiei era cumpărată expres să fie cât mai voluminoasî, copertată cu carton vopsit în negru sau alte culori, air pentru cei cu dare de mână, îmbrăcată în piele.  Avea marginile foilor roşii sau îarăşi la cei mai avuţi, în auriu.

Nu aveai voie să pui nimic pe ea!  O altă carte aşezată deasupra ar fi însemnat că există o caret mai importantă, şi asta era de neconceput.  Nu puteai pune cana de cafea sau ceai pe ea, sau o vază cu flori, sau o cratiţă aburindă.  O şetrgeai de praf când ştergeai bibeloruile de porţelan sau vasele de cristal, când ştergeai tablourile.  Cum care tablouri!  Acelea care spuneau răspicat „eu şi casa mea vom sluji Domnului!”  Sau, „Lăudaţi pe Domnul!”  Sau acelea conţinând un album fotografic al familiei, sau doar chipurile tatălui şi-a mamei într-un tablou de nuntă în alb şi negru spălăcit sau sepia.

Din câte am observat, Biblia Familiei este un obicei al trecutului.  Avem alte cele pe mesele noastre.  Acolo ne ţinem revistele Vogue, Newsweek, Daily Mail, şi altele.  Acolo avem cele ‘nsprezece remote controls pentru televizor, compact disc player, DVD player, tape player, VHS player, Blu Ray player, satellite dish, cable box, game boy, şi altele.  Pompos stă în mijlocul mesei un vas compartimentat pentru alune, biscuiţi, mizilicuri cu care să ne servim prietenii aflaţi în vizită.

Nu-i de mirare că, atunci când a venit păstorul în vizită la această familie, şi la sfârşit a propus să se citească un verset din Biblie şi apoi să se roage, nefiind nici o Biblie la îndemână, tata a strigat la fiu-so aflat într-o altă cameră, „fiule, adă cartea!”  „Ce carte?” a răspuns fiul.  „Aceea pe care tata o citeşte în fiecare seară!”  După un timp, fiul veni în camera de zi cu Ghidul Programelor TV în mână…..

Cât de proeminentă este Biblia în viaţa ta?  E mai uşor să citeşti o carte despre Biblie decât Biblia?  Prefri o carte de meditaţii sau preferi Biblia?  Cât timp o citeşti în fiecare zi?

E duminică.  Mergem la adunare.  Ne căutăm Bibliile să le ducem cu noi.  Urmărim citirea.  Mergem acasă, punem Biblia bine, până data viitoare,când vine iarăşi duminica….

* **

Didache, sau Învăţătura celor 12 Apostoli, cea mai timpurie scriere sub-apostolică (cca. 50-120 A.D.) începe prin arăta că în viaţă există două căi, una care duce la viaţă, alta care duce la moarte.  După consideraţii generale, în stilul spuselor lui Isus din Evanghelii, paragraful al doilea vorbeşte despre interdicţia de a comite unele păcate grave.  printre acestea, câteva sunt păcate ale suxului, cum ar fi: adulterul, pederastia (homosexualismul), şi curvia.   Apoi aminteşte şi alte păcate (omuciderea, avortul, mărturia mincinoasă, invidia, etc).

Faptul că Didache aminteşte aceste păcate ale suxului, şi-n special homosexualismul printre păcatele interzise, infirmă supoziţiile unor teologi liberali că homosexualismul nu ar fi fost practicat sau răspândit pe vremea lui Isus, şi că de aceea nu a amintit Domnul despre acest păcat.  Oricum, cum ar fi posibil ca Domnul care a vorbit în termeni atât de înalţi despre puritatea sexuală, încât a spus că privirea spre o femeie şi poftirea ei în imaginaţie este schivalent cu curvia, să accepte sexul între doi bărbaţi sau două femei?  Imposibil, nu-i aşa?  Şi apoi, Vechiul Testament vorbeşte pe lard, în special în Lege despre aceste păcate.  Isus şi-a bazat învăţăturile pe Lege şi Prooroci, şi a incorporat în predicile Sale mare parte din Lege.  Isus a ridicat la nivel de păcat păcatele comise cu gândirea, ciar dacă nu au fost comise cu fapta.  Asta pentru că cel ce crede în Isus devine un Templu al Duhului, şi are un trup, o minte, un spirit în întregime aparţinând lui Isus.

* **

Am urmărit un interviu al unui păstor.  TV reporterul i-a pus două întrebări, care mi s-au părut total nepotrivite, mai ales adresate unii păstor (creştin):
- crezi în naşterea din fecioară a lui Isus Christos?
- crezi în învierea din morţi?

Ciudat este că răspunsurile pastorului nu au fost cum te-ai aştepta: adică, un răzunător şi convingător „da” la ambele întrebări.  El dimpotrivă s-a lansat într-o lungă explicaţie cum că aceste două evenimente ce sunt pietrele de căpătâi a doctrinelor creştine sunt de fapt numai simbolice, că nu este important să crezi în ele, că poţi fi „om” şi fără această credinţă.

Apoi, reporterul a întrebat despre ordinarea de preoţi homosexuali în denominaţia lor.  Aici pastorul a început iarăşi o listă de explicaţii, cum că pe vremea lui Isus homosexualismul nu era o problemă între evrei, de aceea Isus nu a spus nici un cuvânt despre asta.  Şi că în cultura de atunci a altor popoare, homosexualismul nu era atât de răspândit ca în cultura noastră.  Că Biblia este o carte ca un fel de jurnal cultural al scriitorilor ei.  Dacă s-ar mai scrie azi o asemenea carte, atunci referirile la homosexualitate ar fi mult mai numeroase, deoarece este un fapt relativ răspândit şi în cultura zilelor noastre, este chiar acceptabil.  Numai retrograzii înregimentaţi prin denominaţii fundamentaliste mai cred că homosexualismul este un păcat.  Dar creştinii care gândesc, ştiu altfel.  Aşa cum acum 25 de ani era nepopular să ai femei ordinate ca preoţi sau pastori, dar lucrul acesta a devenit acceptabil şi chiar răspândit, aşa este şi cu homosexualismul.  Denominaţia lui este astăi pionieră într-un domeniu ce-n 25 de ani va fi la fel de răspândit cum este astăzi femeia-păstor sau preot.

Am ascultat cam atât, apoi gândurile m-au purtat într-un fel de disperare.  Nu am înţeles niciodată ce înseamnă ca oamenii să-şi dea sufletul din cauza lucrurilor ce vor urma, lucruri îngrozitoare (Luca 21:26  oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate).  Acum m-a cuprins un fel de disperare.  Am mai experimentat-o în ultimele luni.  Ascultam „pe viu” cum era întoarsă Biblia cu susul în jos, şi cum ceea ce a fost întotdeauna păcat, şi este şi va fi păcat indiferent de schimbările culturilor lumii, era acum acceptat şi chiar sărbătorit.  Acultam cum unul ce trebuia să fie slujitor al adevărului şi al lui Dumnezeu, să transmită în locul lui Dumnezeu adevărul etern, îşi bătea joc de chemarea sa, de creştinism şi de Dumnezeu.

Mai este mirare de ce se golesc bisericile progresiste?  Nu, nu mai este!  Pentru că atâta timp cât omul merge la biserică pentru a sta incomod în banca sa şi pentru a asculta un mesaj despre toleranţă, pacifism, încălzirea globală şi alte puncte de discurs din discursul politicienilor şi activiştilor de stânga, nu este mai confortabil să stea acasă în fotoliu în faţa televizorului şi să asculte acelaşi mesaj predat de politicienii de profesie, ajutaţi de staţii şi programe de televiziune aservite cauzelor liberale?  Ba da!

În aceeaşi ordine de idei, este la fel de zadarnic să mergi la biserică şi să asculţi discursuri împotriva punctelor de discurs politic al celor de dreapta.  Soluţia?  Biserica să se întoarcă la predicarea mesajului lui Isus Christos, la predicarea pocăinţei, a sfinţirii, a Marii Însărcinări.  Odată acestea făcute, oamenii vor avea lumina pe baza căreia să decidă pentru ei înşişi cum stau lucrurile, vor putea face deosebirea între bine şi rău.

* **

Denominațiile creștine au pornit de un timp pe o pantă alunecoasă.  Atunci, de ce să se întoarcă înapoi?  De ce să nu alunece și mai departe, și de data asta, voit, accelerat, cu scop, pentru a ajunge cât mai jos!   De ce să nu-și facă tradiție din a scăpa de tradiții!

* **

Luca 2:49 El le-a zis: „Dece M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”
Luke 2:49 And he said unto them, How is it that ye sought me? wist ye not that I must be about my Father’s business?(KJV).

M-am mirat întotdeauna cu privire la traducerea KJV a versetului de mai sus.  Isus era angajat în… afacerea Tatălui Său!  Eu cred că această abordare nu este (total) greşită, deoarece într-un anume sens, „marfa” creştinului este… mântuira oferită de Dumnezeu.  Faptele noastre şi cuvintele noastre vorbesc despre asta.  Ceea ce face creştinul arată mereu către calitatea mărfii.  Creştinul este ca un spot publicitar ambulant.

Kartika Sari Dewi Shukarno - Sursa fotografiei: AP

Lucrul acesta trebuie să se vadă mai bine în biserică.  Gândindu-mă zilele acestea la creşterea influenţei islamului într-o mare parte a lumii (de exemplu, foto-modelul Kartika Sari Dewi Shukarno a fost condamnată la bătaie cu nuiele ca pedeapsă pentru că a băut bere în public.  Musulmanii sunt o minoritate în Malaezia… dar ştiu cum să îşi promoveze religia) şi nu doar la creşterea islamului ci şi a altor religii false (mormonii, martorii, etc), m-am gândit la ce se întâmplă în creştinism.

Uite, oamenii ce vin la bisericile creştine nu-s interesaţi în părerile politice ale pastorului lor.  Aceste păreri, de stânga sau de dreapta sunt propagate zi şi noapte pe zeci de canale de televiziune şi de radio.  Oamenii vin la biserică să fie învăţaţi despre Dumnezeu, despre adevărul transcendent.  Pe ei nu-i interesează să audă despre război sau pace, homosexualism, dreptate socială, încălzirea globală, protejarea bufniţei cu pete, a balenelor şi altele de genul acesta.  Opinia păstorului contează prea puţin pentru ei.  Ei vor să audă Evanghelia, despre iertarea lui Dumnezeu, despre soluţia împotriva păcatului şi pierzării.  Vor să-l cunoască pe Dumnezeu.

Bisericile care au abandonat acest mesaj (episcopaliene, prezbiteriene USA, United Methodist, Church of Christ) au pierdut sute de mii de membri în ultimii zece ani (conform unui studiu din anul 2000 publicat de Glenmary Research Center, studiu care se publică o dată la zece ani).  Presbyterian Church USA a pierdut 11.6% din membri, United Methodist 6.7%, Episcopal Church 5.3%, Church of Christ 14.8%.

Dar sunt oare şi biserici care au crescut?  Da!  Ştii care?  Bisericile conservatoare, cu o învăţătură mai „fundamentalistă”: Southern Baptist au crescut 5%, Traditionalist Presbyterian Church cu 42.4%, Evangelical Free Church cu 57.2%, Pentecostal denominations cu 18.5%, Church of God (tot penticostali) 40.2% şi Christian and Missionary Alliance cu 21.8%.  Bisericile care cer ceva de la membrii lor, cresc!  Ce anume să ceară?  Dedicare, moralitate, nevoia de mântuire personală, seriozitate în ceea ce priveşte slujirea voluntară şi zeciuielile, toate acestea însoţite de o învăţătură conservativă.  Bisericile progresive, liberale şi chiar şi cele moderate au pierdut membri.  Bisericile care s-au definit ca „inclusive” şi „tolerante”, bisericile care au lăsat ca să fie modelate de cultura politică imorală au pierdut membri!

La 1967 Southern Baptists au avut o mare luptă între tradiţionalişti şi progresivi.  Aceştia din urmă au pierdut.  Ceea ce a urma este uimitor:  în anii următori, Southern Baptists se înmulţeau cu o rată de 750 membri şi cu 5 biserici săptămânal.  În aceeaşi perioadă, Assemblies of God (penticostali) au crescut cu 121%, Adventiştii cu 92%, Church of God cu 183%, Nazarene Church cu 63%.

Concluzia?  Bisericile care se aseamănă din ce în ce mai mult cu nişte organizaţii de caritate ce oferă doar servicii sociale, vor pierde membri, cele conservatoare vor câştiga membri.  Aceasta este o prezicere bazată pe istoria mai recentă a bisericilor din America.  Şi chestia aceasta o puteţi pune într-un seif şi s-o scoateţi de acolo peste 10 ani.  Va fi adevărată.

De aceea cresc musulmanii şi alţii ca ei: aceştia cer ceva de la membrii lor.  Ceea ce cer este riguros şi legalistic.  Dar este ancorat în tradiţia lor, cere dedicare, perseverare, seriozitate.  De aşa natură era „afacerea” (cum zice KJV) în care era angajat Isus.  Era afacerea Tatălui, şi era, ca orice afacere, serioasă!  Tatăl nu angajează diletanţi, voluntari, oameni care muncesc după ureche, după curentul la modă în politica zilei sau după cum cred ei că e mai potrivit.  Numai după prescripţii.  Numai după Biblie 100%.

Ştiu că printre bloggeri sunt unii care mă critică ca fiind „fundamentalist” şi că m-aş afla în „cantonament ideologic”.  E în regulă.  Mai bine să stau mai departe de buza prăpastiei decât să mă aventurez prea aproape de ea!  Oricum eu nu mă pregătesc să-mi iau zborul de unul singur sau de capul meu, ci împreună cu Isus.  Şi, mai vreau să duc cu mine cât mai mulţi oameni!  Cred că aceasta este afacerea Tatălui nostru.  Doamne ajută-ne pe toţi!

* **

Noi ne ajustăm mereu imaginea şi ne-o alcătuim pe baza cerinţelor societăţii în care trăim; ne supunem unei continue programări sociale a feţei ce-o arătăm lumii.  Dincolo de imagine, avem cu toţii lacune, temeri, dureri, răni şi probleme nerezolvate pe care le ţinem ascunse de ceilalţi oameni.  Cu tot rolul acestora în criteriul după care judecăm pe alţii, cel mai adesea cântărirea celorlalţi se face după imaginea pe care am dezvoltat-o şi susţinut-o prin ani.

Imaginea unora este adesea deosebit de fluidă.  Ea este cameleonică, luînd aspectul şi culoarea societăţii în care trăim.  Bombardată mereu cu informaţii, imaginea dezvoltată devine atât de influentă încât are puterea de a ne modifica, prin întrebuinţare, credinţele, atitudinile şi sentimentele avute faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de noi înşine.

Dacă este adevărat că imaginea are un rol atât de important, atunci întrebarea este, cum aş putea să-mi modific imaginea după cea alui Christos?  Pe de o parte, aş vrea să păstrez credinţa.  Să vorbesc despre ea, fără să o forţez asupra altora, şi totuşi, să-i smulg din foc.  Mie mi-e teamă de efectele liberalismului creştin.  Le văd împrejurul meu pretutindeni.  În bisericile episcopaliene, şi acum recent, în cele reformate evanghelice.  Dar nu doar în acestea.  Învăţătura despre prosperitate din unele cercuri carismatice, reducerea donării de bani la o tranzacţie de bursă, în care tu dai o sumă x iar Domnul îţi dă înapoi ca la Caritas, ridicarea potenţialului uman la rang de dumnezeu, şi altele, nu sunt mai puţin vinovate decât schimbarea înţelegerii despre ce spune Biblia despre homosexuali, de exemplu.  Adică, sunt erezii şi unele şi altele, zic eu.

În aceeaşi notă, liberalismul creştin a scos miraculosul şi supranaturalul din Evanghelie şi din viaţa noastră, şi l-a înlocuit cu etica şi comportamnetul moral.  În speţa lui Schleiermacher, credinţa a fost înlocuită de sentimente şi relaţie.  Să iubim, să acceptăm, să cultivăm pacea, buna înţelegere, prietenia.  Să fim ca Isus, zic ei.  De acord.  Dar, Isus a fost ceea ce a fost, fără să piardă credinţa!  Isus nu pe om l-a avut în centrul vieţii Sale, deşi l-a iubit pe om şi a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru om, ci pe Tatăl!   Părtăşia cu Tatăl, voia Tatălui, astea au fost primordiale pentru Isus.

Ori liberalii şi-au pierdut credinţa, sau cel puţin, din punctul de vedere a ceea ce susţin, aşa pare.  Vânturarea unor versete biblice în ochii lumii nu înseamnă prea mult!  Unii chiar vor zice „Doamne, Doamne” fără să facă voia lui Dumnezeu.  Când liberalii fac asta în public, nimeni nu sare în sus, deoarece ştie toată lumea că e doar o mişcare politică, fără bază reală.

Acum, pe de altă parte, aş vrea să mă pot apropia de homosexual cu suficientă iubire dar şi cu tăria de a spera că pot aduce lumină în viaţa lui.  Sau, nu trebuie să presupun că eu am mai multă lumină decât el?  Aş vrea să iubesc pe liberal şi nu ştiu cum aş face să îi transmit iubirea, în timp ce-mi menţin poziţiile credinţei mele, fără să transmit sentimentul că aş avea ceva împotriva lui.  Aş vrea să ascult pe cel ce vorbeşte despre necesitatea de a proteja mediul fără să las senzaţia că-l judec.  Dar cum s-o fac?  Deoarece credinţele mele sunt puternice, la fel de puternice ca ale acestor două-trei entităţi amintite mai sus.  Şi lumea în care trăim noi, este atât de divizată!  Suntem aşa de gata să scoatem securea războiului şi să-l scalpăm pe celălalt într-o sălbăticie nemaiîntâlnită până în secolul nostru!

Asta e dilema mea.  Stau mereu şi mereu în faţa câte uni caz de samariteancă (Ioan 4) şi nu ştiu cum să fac.  Să am fermitatea lui Isus, siguranţa Sa, autoritatea, dar şi iubirea şi puterea de a transmite nevoia de schimbare.  Să pot crea un climat al dialogului în cadrul căruia să nu rostim doar vorbe de dragul comunicaţiei ci pentu edificare, cum zice Pavel.  Şi apoi să pot deschide calea către Isus ca şi eu şi celălalt să ne îmbunătăţim.  Ca în procesul de descoperire a lui Isus, să ne făurim o nouă imagine, în care rănile nevindecate să se repare, fricile să dispară, defectele să poată fi scoase la suprafaţă fără teama de a fi ridiculizaţi pentru ele.  Şi-n care să ne ancorăm credinţa în Locul Preasfânt.

* **

Pe la sfârşitul anilor 1700, Jonathan Edwards scria, „dacă nu va apare o trezire în curând, vom vedea un holocaust al creştinilor.”  Istoria se repetă (ea are caracteristica aceasta, nu-i aşa?) şi suntem foarte aproape de punctul, cel puţin aici în America, să vedem cum cei care şi-au adus o importantă contribuţie la Constituţia acestei ţări şi la Declaraţia de Independenţă, cei ce-au fugit de prigonirile din ţările lor de baştină şi-au venit aici pentru a făuri o societate în care să se poată închina liberi lui Dumnezeu şi să-şi crească copiiîn frică de Domnul vor deveni o minoritate prigonită.  Şi asta şi din cauza lor, a creştinilor.  Un creştinism în care nu-l cunoşti pe Dumnezeu, nu trăieşti permanent VIAŢA şi nu duci o viaţă care să invite la credinţă îşi va tăia craca de sub picioare.

Nu rămâne decât o întoarcere la Dumnezeu a fiecăruia dintre noi şi post şi rugăciune pentru venirea unei treziri.  Whatever it takes!

* **

La postul meu despre Ramadan mi-a răspuns un frate care a fost musulman dar acum este copil al Domnului Isus!  Mi-a făcut plăcere să-i vizitez blogul, aici.  Numele său este Sabri Sali şi cred că ar trebui să-l punem în fruntea listelor noastre de rugăciune.  Lucrarea pe care o face este importantă şi deosebit de dificilă.  Are şi un nou grup de studiu în Ali Baba.

* **

Alan Kreider, profesor la Mennonite Biblical Seminary a vorbit la una din întâlnirile la care a participat despre evanghelism şi despre biserica primară.  El a afirmat că biserica primară nu făcea evanghelizare în felul în care înţelegem noi evanghelizarea.  Literatura părinţilor bisericeşti nu prea accentuează Marea Însărcinare.  Se pare că nu au existat multe din formele de evanghelism pe care le avem azi (asociaţii misionare, trimiterea de misionari suportaţi de biserică, scrieri care să convingă pe păcătoşi să se pocăiască, rugăciuni pentru mântuirea celor pierduţi, etc.).

Kreider susţine că biserica totuşi a crescut fenomenal.  Cum?  Prin a fi o comunitate foarte atractivă.  Adoptau copiii abandonaţi şi-i creşteau ei, înmormântau cu cinste pe oricine a murit, indiferent cine ar fi fost, iar pe vremea unor plăgi şi molime, ei nu abandonau aşezările, deşi asta a însemnat moartea multora dintre ei, ci rămâneau cu cei bolnavi şi-i îngrijeau.

Kreider mai susţine că numai după ce împăratul Constantin a transformat creştinismul în religie de stat, acesta a devenit o chestiune de avantaj politico-social şi şi-a pierdut atracţia.  Astfel, oamenii au respins creştinismul pe baza ipocriziei creştinilor care au devenit creştini pentru avantaje dar nu trăiau ca atare.  până atunci, creştinii au fost o comunitate a compasiunii, iubirii şi păcii.

Trebuie să admitem că Kreider are dreptate în multe dintre punctele susţinute de el.

* **

Poate ar trbui să spun la mai puţin de 10% de normă!  De ce?  Pentru că-l trăim numai duminică dimineaţa pentru câteva ore, dacă avem slujbă şi seara, atunci şi seara câteva ore, dacă avem slujbă în timpul săptămânii, mai adăugăm câteva ore…  Am un amic; nu l-a surprins citind Biblia niciodată!  Până într-o zi când o citea cu interes şi-şi făcea ceva notiţe pe o bucăţică de hârtie.  L-am întrebat ce face.  Mi-a spus că păstorul l-a rugat să dea nişte îndemnuri duminică dimineaţa la rugăciune, şi se pregăteşte.  L-am întebat cât de des citeşte Biblia pe săptămână.  Mi-a zis că nu destul… că de fapt o citeşte destul de rar, că nu are timp, afacerile, copiii, familia, oboseala…

Creştinismul nu e o religieîn felul altor religii: este o CALE.  Fapte 9:2 şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Fapte 24:22 Felix, care ştia destul de bine despre „Calea” aceasta, i-a amânat zicând: „Am să cercetez pricina voastră când ca veni căpitanul Lisias.” Un fel de viaţă care pătrunde tot ce suntem şi ce facem, întreaga existenţă.  Christos este Domnul şi restul cade sub influenţa acestui fapt.  Relaţia cu Christos absoarbe totul şi influenţează totul.  Noi nu facem lucruri extraordinare pentru că suntem creştini, ci trăim o viaţă întreagă în mod extraordinar.  Astfel, creştinismul de sanctuar devine creştinismul de toate zilele, şi asta nu-l trivializează ci el înobilează viaţa.

Dacă creştinismul de sanctuar nu pătrunde în viaţa de celelalte zile, devine un idol la care ne închinăm din când în când.  E un chip pe care noi l-am făurit ca să semene cu Dumnezeu, dar este o reprezentare de Dumnezeu pe care Domnul n-o aprobă nici confirmă.

* **

Am găsit undeva lista asta.  Mi -sa părut interesantă.  Şi adevărată!  Dar oare, numai creştinii din SUA suferă de aceste păcate?  Cei din România au scăpat de ele?  Sau încă nu au ajuns la ele?  Sau le-au depăşit?  Iată lista:

1. Vor bogăţie fără muncă
2. Cred că există plăcere fără consecinţe
3. Cred că cunoaşterea fără caracter are valoare
4. Cred că există comerţ fără moralitate
5. Cred că există ştiinţă fără umanitate
6. Cred că există politică fără principii
7. Cred că există închinare fără jertfă (religie care nu costă nimic).

* **