Iată pe câștigătoarea unui concurs de talente din Ucraina, Kseniya Simonova, 24 de ani, desenând cu nisip pe o tablă luminoasă. Subiectul: cum au fost afectați oamenii obișnuiți de invazia germană în cel de-al doilea război mondial.
Home > Cultura
Iată pe câștigătoarea unui concurs de talente din Ucraina, Kseniya Simonova, 24 de ani, desenând cu nisip pe o tablă luminoasă. Subiectul: cum au fost afectați oamenii obișnuiți de invazia germană în cel de-al doilea război mondial.
Printre Biblii, gemuri, cărți, eșarfe și lumânări, mai nou mănăstirile produc și parfum! Am aflat că cel ce a creat parfumul pentru papa, a produs recent un parfum pentru femei, numit INNOCENTE. Inspirația? Se zice că pictura L’Innocence a lui Bouguereau ar fi fost la baza inspirației pentru acest parfum. Pictura o găsiți mai jos. Am privit-o și eu, chiar îndelung… dar nu știu cum s-a ajuns de la pictura cu Madona, copilul și mielul la …parfum!
Cert este că în economia actuală, orice venit, cât de mic, ajută! Și, dacă parfumul inocent fură un pic de venit de la Armani și Dolce e Gabbana și Mont Blanc (care-s destul de lipsiți de inocență), atunci e ok pentru mănăstire. Iar dacă miroase a niscaiva tămâie, și fuge de el necuratu’, atunci e bine și de purtător!
Johann Sebastian Bach a compus cam 70% din opera sa spre Gloria lui Dumnezeu. De fapt, compoziţiile sale purtau semnătura S.D.G. – adică Soli Deo Gloria (Doar a lui Dumnezeu să fie slava). În Biblia sa, pe marginea textului din 2 Cronici 5:13 Bach a scris: „La o interpretare plină de reverenţă a muzicii, Dumnezeu este întotdeauna aproape cu prezenţa Sa plină de har.” În cartea sa Fools for Christ, Jaroslav Pelikan scria despre Bach: „După Bach, cea mai înaltă activitate a spiritului uman este lăudarea lui Dumnezeu, dar o astfel de lăudare implica întreaga activitate a Duhului (Sfânt)”.
Una dintre cele mai renumite piese ale lui Bach, Tocata şi Fuga în Re Minor 
Cândva clasele la şcolile publice începeau cu citirea unui pasaj din Scripturi. Apoi sfârşeau cu o rugăciune, de obicei „Tatăl Nostru”. Citirea şi rugăciunea era făcute de învăţători sau profesori, dar ajutau şi copiii. Apoi mai exista jurământul faţă de steagul Americii. Aceste două lucruri cred eu, au făcut America să crească la ceea ce am cunoscut acum câţiva ani, când veneam aici: devotamentul faţă de Dumnezeu şi devotamentul faţă de ţară (în această ordine!).
Pe vremea aceea mai era un avantaj să-ţi declari credinţa. Cu cât erai mai „fundamentalist” cu atât se ştia că eşti mai serios, mai sâguincios, mai de bază. Îţi vei face treaba încredinţată. Dedicarea faţă de Domnul producea dedicare la locul de muncă şi-n societate. Te ofereai voluntar la biserică, la cantina săracilor, şi în orice altă parte. era o datorie să faci asta. Apoi, s-au scos din şcoli citirea Bibliei şi rugăciunea. Odată cu dispariţia devotamentului faţă de Dumnezeu, a dispărut şi devotamentul faţă de patrie. Şi acum culegem roadele acestor fapte.
Ştiu că ceea ce ofer aici este o explicaţie foarte simplistă, dar oferiţi-mi una mai complexă. Ştiu că se pot aduce obiecţii, cum că devotamentul faţă de Dumnezeu nu a dispărut din vieţile oamenilor, dacă a dispărut din şcoli. Că mai există oameni cu frică de Dumnezeu, oameni buni, morali, care fac bine. Şi nu neg că aceştia există. Dar numărul lor este pe cale de dispariţie. Şi până şi aceştia au început să chestioneze nu atât existenţa lui Dumnezeu, cât Biblia ca standard de viaţă, de credinţă şi de morală. Adică, unii dintre ei cred că putem trăi cu porţiuni din Biblie, în timp ce altele mai problematice le putem elimina. Putem trăi cu ceea ce a făcut şi spus Isus, făr nevoia de a aminti mântuirea, păcatul şi pedeapsa. Putem trăi şi fără o credinţă cretşină la care să aderi până la moarte sau cu preţul vieţii, în schimbul unei credinţe care tolerează, acceptă şi nu se mai „crede” chiar atât de sigură pe sine. Adică, dacă nu este singura cale la „Dumnezeu?” Şi, dacă nu există rai, nici iad, ci ambele se întâmplă aici, pe pământ, şi dacă noi producem iadul sau raiul, în funcţie de cum tratăm mediul, animalele (că suntem şi noi o specie de animale) şi pe celelalte „animale” evoluate la nivelul nostru, adică ceilalţi oameni?
Dacă devotamentul faţă de Biblie şi Dumnezeu a început să lipsească din şcoli, cu siguranţă a început să lipsească din familiile noastre, din vieţile noastre, ale fiecăruia. De asta decade America! Şi din această cauză vor decade împreună cu ea şi celelalte naţiuni. Până vom deveni toţi „o apă şi-un pământ”. One world. New World. New Age world.
A fost Labor Day pe-aici. Sfârşitul vacanţei de vară, sau începutul noului an şcolar, depinde cum vrei s-o iei! Pentru unii, e acelaşi lucru, pentru că nici sfârşitul vacanţei nici începutul şcolii nu-i o bucurie. Dar a fost zi liberă pentru majoritatea lumii. Asta e întotdeauna o bucurie! Au muncit doar cei din comerţ şi entertainmaint. Restul, am stat la cozi interminabile pe autostrăzi sau prin cartiere. Toată lumea era pe drum, mergând sau venind de undeva.
Mi-am amintit de spusele cuiva care a zis, „dacă ai avea toate maşinile din lume înşirate una după alta, atunci ar fi… Labor Day”. Pentru că ploaia ne-a stricat ultima ieşire la irbă verde cu biserica, am vizitat nişte prieteni ce ne-au chemat la mici la ei acasă. Eu nu-s cu micii, dar sunt cu somonul, aşa că au aranjat să fie şi de-acela. Şi au fost de toate. Am acceptat invitaţia din cauza prieteniei şi părtăşiei, dar mai ales pentru că de la ei se vede bine un braţ al oceanului, iar eu care stau „pe un vârf de deal” apreciez schimbarea de scenariu. La mine-n spatele casei, liziera pădurii a început să dea semne de veştejire. Căprioarele şi rar, urşii, vin să se pregătească de iarnă. Frunzele gălbejite, se deprind din copaci şi se aştern pe jos. Încă nu-i pandemică chestia asta, dar va fi-n curând. Acum, doar cazuri mai rare.
Labor Day semnelează venirea toamnei. Unde a dispărut restul anului? De ce a trecut atât de repede? După Labor Day aproape că intrăm în cursă dreaptă pentru pachetul sărbătorilor de toamnă/iarnă. Ziua Mulţumirii, apoi Crăciunul şi Anul Nou…. Încă un an s-a dus de parcă nici nu ar fi fost.
Deci, ce altceva am făcut, pentru a scăpa de nostalgie şi melancolie, sentimente ce m-au copleşit într-un cocktail periculos? Am urmărit un spici al lui John Shelby Spong, episcopul „creştin” care de 20 de ani încoace este pe meterezele demontării Bibliei, a lui Isus şi a creştinismului în general, pentru ca acesta din urmă să fie „o nouă conştiinţă”, după cum zice el, care să învingă în cele din urmă „o definiţie învechită” despre Dumnezeu, Biblie, Isus şi viaţă în general.
După o prezentare generală a „textelor teribile ale Bibliei”, Spong atacă alegerea făcută de Dumnezeu lui Israel şi implicit a oricui altcuiva. Arată crimele împotriva umanităţii făcute în numele lui Dumnezeu (împotriva egiptenilor, amoniţilor, amaleciţilor, etc.). Biblia este vinovată de faptul că sclavia a dăinuit până-n secolul trecut (desigur că, se uită că slavia este mai răspândită astăzi ca oricând, şi asta nu în ţări creştine…), Biblia e vinovată de rolul şi poziţia în care au fost ţinute femeile până nu demult, Biblia este vinovată de disciplinarea copiilor prin bătaie, Biblia este vinovată de antisemitismul unot părinţi bisericeşti şi de antisemitism în general, Biblia este vinovată de susţinerea unor măsuri anti-ecologice, Biblia e vinovată de homofobie şi patriarhism. Biblia e vinovată de rasism, şi acesta împreună cu toate celelalte „păcate” ale Bibliei locuiesc în inima… creştinului fundamentalist, care crede că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi o interpretează în mod literal.
Aveţi AICI clipul youtube cu ceea ce am privit şi eu. Ei bine, era gata-gata să scap de melancolie şi să intru în.. depresie! Mai ales că mi-am amintit că până şi Domnul Isus întreabă dacă va găsi Fiul Omului credinţă pe pământ la venirea Sa (Luca 18:8). Adăugat la aceasta, e imposibil să nu observi că Biblia este interpretată şi reinterpretată, că creştinismul este „purificat” de tot ce e supranatural şi este reinventat, e imposibil să nu observi o răcire a dragostei de Dumnezeu (da, manifestată prin iubirea de oameni! – şi mai ales prin acea iubire care te face să-L mărturiseşti pe Domnul celor pierduţi). Dar apoi mi-am reamintit că, ultimul cuvânt îl are tot Dumnezeu. Când toate vor fi spuse şi făcute, când istoria va fi „împachetată” şi trecută în… istorie, atunci, va rămâne cineva care este Acelaşi ieri, azi şi-n veci! Aşa că, m-am înviorat în credinţa mea şi mâine, va fi o altă zi. Labor Day, adică, de muncă!
Am urmărit un interviu al unui păstor. TV reporterul i-a pus două întrebări, care mi s-au părut total nepotrivite, mai ales adresate unii păstor (creştin):
- crezi în naşterea din fecioară a lui Isus Christos?
- crezi în învierea din morţi?
Ciudat este că răspunsurile pastorului nu au fost cum te-ai aştepta: adică, un răzunător şi convingător „da” la ambele întrebări. El dimpotrivă s-a lansat într-o lungă explicaţie cum că aceste două evenimente ce sunt pietrele de căpătâi a doctrinelor creştine sunt de fapt numai simbolice, că nu este important să crezi în ele, că poţi fi „om” şi fără această credinţă.
Apoi, reporterul a întrebat despre ordinarea de preoţi homosexuali în denominaţia lor. Aici pastorul a început iarăşi o listă de explicaţii, cum că pe vremea lui Isus homosexualismul nu era o problemă între evrei, de aceea Isus nu a spus nici un cuvânt despre asta. Şi că în cultura de atunci a altor popoare, homosexualismul nu era atât de răspândit ca în cultura noastră. Că Biblia este o carte ca un fel de jurnal cultural al scriitorilor ei. Dacă s-ar mai scrie azi o asemenea carte, atunci referirile la homosexualitate ar fi mult mai numeroase, deoarece este un fapt relativ răspândit şi în cultura zilelor noastre, este chiar acceptabil. Numai retrograzii înregimentaţi prin denominaţii fundamentaliste mai cred că homosexualismul este un păcat. Dar creştinii care gândesc, ştiu altfel. Aşa cum acum 25 de ani era nepopular să ai femei ordinate ca preoţi sau pastori, dar lucrul acesta a devenit acceptabil şi chiar răspândit, aşa este şi cu homosexualismul. Denominaţia lui este astăi pionieră într-un domeniu ce-n 25 de ani va fi la fel de răspândit cum este astăzi femeia-păstor sau preot.
Am ascultat cam atât, apoi gândurile m-au purtat într-un fel de disperare. Nu am înţeles niciodată ce înseamnă ca oamenii să-şi dea sufletul din cauza lucrurilor ce vor urma, lucruri îngrozitoare (Luca 21:26 oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate). Acum m-a cuprins un fel de disperare. Am mai experimentat-o în ultimele luni. Ascultam „pe viu” cum era întoarsă Biblia cu susul în jos, şi cum ceea ce a fost întotdeauna păcat, şi este şi va fi păcat indiferent de schimbările culturilor lumii, era acum acceptat şi chiar sărbătorit. Acultam cum unul ce trebuia să fie slujitor al adevărului şi al lui Dumnezeu, să transmită în locul lui Dumnezeu adevărul etern, îşi bătea joc de chemarea sa, de creştinism şi de Dumnezeu.
Mai este mirare de ce se golesc bisericile progresiste? Nu, nu mai este! Pentru că atâta timp cât omul merge la biserică pentru a sta incomod în banca sa şi pentru a asculta un mesaj despre toleranţă, pacifism, încălzirea globală şi alte puncte de discurs din discursul politicienilor şi activiştilor de stânga, nu este mai confortabil să stea acasă în fotoliu în faţa televizorului şi să asculte acelaşi mesaj predat de politicienii de profesie, ajutaţi de staţii şi programe de televiziune aservite cauzelor liberale? Ba da!
În aceeaşi ordine de idei, este la fel de zadarnic să mergi la biserică şi să asculţi discursuri împotriva punctelor de discurs politic al celor de dreapta. Soluţia? Biserica să se întoarcă la predicarea mesajului lui Isus Christos, la predicarea pocăinţei, a sfinţirii, a Marii Însărcinări. Odată acestea făcute, oamenii vor avea lumina pe baza căreia să decidă pentru ei înşişi cum stau lucrurile, vor putea face deosebirea între bine şi rău.
Luca 2:49 El le-a zis: „Dece M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”
Luke 2:49 And he said unto them, How is it that ye sought me? wist ye not that I must be about my Father’s business?(KJV).
M-am mirat întotdeauna cu privire la traducerea KJV a versetului de mai sus. Isus era angajat în… afacerea Tatălui Său! Eu cred că această abordare nu este (total) greşită, deoarece într-un anume sens, „marfa” creştinului este… mântuira oferită de Dumnezeu. Faptele noastre şi cuvintele noastre vorbesc despre asta. Ceea ce face creştinul arată mereu către calitatea mărfii. Creştinul este ca un spot publicitar ambulant.
Lucrul acesta trebuie să se vadă mai bine în biserică. Gândindu-mă zilele acestea la creşterea influenţei islamului într-o mare parte a lumii (de exemplu, foto-modelul Kartika Sari Dewi Shukarno a fost condamnată la bătaie cu nuiele ca pedeapsă pentru că a băut bere în public. Musulmanii sunt o minoritate în Malaezia… dar ştiu cum să îşi promoveze religia) şi nu doar la creşterea islamului ci şi a altor religii false (mormonii, martorii, etc), m-am gândit la ce se întâmplă în creştinism.
Uite, oamenii ce vin la bisericile creştine nu-s interesaţi în părerile politice ale pastorului lor. Aceste păreri, de stânga sau de dreapta sunt propagate zi şi noapte pe zeci de canale de televiziune şi de radio. Oamenii vin la biserică să fie învăţaţi despre Dumnezeu, despre adevărul transcendent. Pe ei nu-i interesează să audă despre război sau pace, homosexualism, dreptate socială, încălzirea globală, protejarea bufniţei cu pete, a balenelor şi altele de genul acesta. Opinia păstorului contează prea puţin pentru ei. Ei vor să audă Evanghelia, despre iertarea lui Dumnezeu, despre soluţia împotriva păcatului şi pierzării. Vor să-l cunoască pe Dumnezeu.
Bisericile care au abandonat acest mesaj (episcopaliene, prezbiteriene USA, United Methodist, Church of Christ) au pierdut sute de mii de membri în ultimii zece ani (conform unui studiu din anul 2000 publicat de Glenmary Research Center, studiu care se publică o dată la zece ani). Presbyterian Church USA a pierdut 11.6% din membri, United Methodist 6.7%, Episcopal Church 5.3%, Church of Christ 14.8%.
Dar sunt oare şi biserici care au crescut? Da! Ştii care? Bisericile conservatoare, cu o învăţătură mai „fundamentalistă”: Southern Baptist au crescut 5%, Traditionalist Presbyterian Church cu 42.4%, Evangelical Free Church cu 57.2%, Pentecostal denominations cu 18.5%, Church of God (tot penticostali) 40.2% şi Christian and Missionary Alliance cu 21.8%. Bisericile care cer ceva de la membrii lor, cresc! Ce anume să ceară? Dedicare, moralitate, nevoia de mântuire personală, seriozitate în ceea ce priveşte slujirea voluntară şi zeciuielile, toate acestea însoţite de o învăţătură conservativă. Bisericile progresive, liberale şi chiar şi cele moderate au pierdut membri. Bisericile care s-au definit ca „inclusive” şi „tolerante”, bisericile care au lăsat ca să fie modelate de cultura politică imorală au pierdut membri!
La 1967 Southern Baptists au avut o mare luptă între tradiţionalişti şi progresivi. Aceştia din urmă au pierdut. Ceea ce a urma este uimitor: în anii următori, Southern Baptists se înmulţeau cu o rată de 750 membri şi cu 5 biserici săptămânal. În aceeaşi perioadă, Assemblies of God (penticostali) au crescut cu 121%, Adventiştii cu 92%, Church of God cu 183%, Nazarene Church cu 63%.
Concluzia? Bisericile care se aseamănă din ce în ce mai mult cu nişte organizaţii de caritate ce oferă doar servicii sociale, vor pierde membri, cele conservatoare vor câştiga membri. Aceasta este o prezicere bazată pe istoria mai recentă a bisericilor din America. Şi chestia aceasta o puteţi pune într-un seif şi s-o scoateţi de acolo peste 10 ani. Va fi adevărată.
De aceea cresc musulmanii şi alţii ca ei: aceştia cer ceva de la membrii lor. Ceea ce cer este riguros şi legalistic. Dar este ancorat în tradiţia lor, cere dedicare, perseverare, seriozitate. De aşa natură era „afacerea” (cum zice KJV) în care era angajat Isus. Era afacerea Tatălui, şi era, ca orice afacere, serioasă! Tatăl nu angajează diletanţi, voluntari, oameni care muncesc după ureche, după curentul la modă în politica zilei sau după cum cred ei că e mai potrivit. Numai după prescripţii. Numai după Biblie 100%.
Ştiu că printre bloggeri sunt unii care mă critică ca fiind „fundamentalist” şi că m-aş afla în „cantonament ideologic”. E în regulă. Mai bine să stau mai departe de buza prăpastiei decât să mă aventurez prea aproape de ea! Oricum eu nu mă pregătesc să-mi iau zborul de unul singur sau de capul meu, ci împreună cu Isus. Şi, mai vreau să duc cu mine cât mai mulţi oameni! Cred că aceasta este afacerea Tatălui nostru. Doamne ajută-ne pe toţi!
Noi ne ajustăm mereu imaginea şi ne-o alcătuim pe baza cerinţelor societăţii în care trăim; ne supunem unei continue programări sociale a feţei ce-o arătăm lumii. Dincolo de imagine, avem cu toţii lacune, temeri, dureri, răni şi probleme nerezolvate pe care le ţinem ascunse de ceilalţi oameni. Cu tot rolul acestora în criteriul după care judecăm pe alţii, cel mai adesea cântărirea celorlalţi se face după imaginea pe care am dezvoltat-o şi susţinut-o prin ani.
Imaginea unora este adesea deosebit de fluidă. Ea este cameleonică, luînd aspectul şi culoarea societăţii în care trăim. Bombardată mereu cu informaţii, imaginea dezvoltată devine atât de influentă încât are puterea de a ne modifica, prin întrebuinţare, credinţele, atitudinile şi sentimentele avute faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de noi înşine.
Dacă este adevărat că imaginea are un rol atât de important, atunci întrebarea este, cum aş putea să-mi modific imaginea după cea alui Christos? Pe de o parte, aş vrea să păstrez credinţa. Să vorbesc despre ea, fără să o forţez asupra altora, şi totuşi, să-i smulg din foc. Mie mi-e teamă de efectele liberalismului creştin. Le văd împrejurul meu pretutindeni. În bisericile episcopaliene, şi acum recent, în cele reformate evanghelice. Dar nu doar în acestea. Învăţătura despre prosperitate din unele cercuri carismatice, reducerea donării de bani la o tranzacţie de bursă, în care tu dai o sumă x iar Domnul îţi dă înapoi ca la Caritas, ridicarea potenţialului uman la rang de dumnezeu, şi altele, nu sunt mai puţin vinovate decât schimbarea înţelegerii despre ce spune Biblia despre homosexuali, de exemplu. Adică, sunt erezii şi unele şi altele, zic eu.
În aceeaşi notă, liberalismul creştin a scos miraculosul şi supranaturalul din Evanghelie şi din viaţa noastră, şi l-a înlocuit cu etica şi comportamnetul moral. În speţa lui Schleiermacher, credinţa a fost înlocuită de sentimente şi relaţie. Să iubim, să acceptăm, să cultivăm pacea, buna înţelegere, prietenia. Să fim ca Isus, zic ei. De acord. Dar, Isus a fost ceea ce a fost, fără să piardă credinţa! Isus nu pe om l-a avut în centrul vieţii Sale, deşi l-a iubit pe om şi a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru om, ci pe Tatăl! Părtăşia cu Tatăl, voia Tatălui, astea au fost primordiale pentru Isus.
Ori liberalii şi-au pierdut credinţa, sau cel puţin, din punctul de vedere a ceea ce susţin, aşa pare. Vânturarea unor versete biblice în ochii lumii nu înseamnă prea mult! Unii chiar vor zice „Doamne, Doamne” fără să facă voia lui Dumnezeu. Când liberalii fac asta în public, nimeni nu sare în sus, deoarece ştie toată lumea că e doar o mişcare politică, fără bază reală.
Acum, pe de altă parte, aş vrea să mă pot apropia de homosexual cu suficientă iubire dar şi cu tăria de a spera că pot aduce lumină în viaţa lui. Sau, nu trebuie să presupun că eu am mai multă lumină decât el? Aş vrea să iubesc pe liberal şi nu ştiu cum aş face să îi transmit iubirea, în timp ce-mi menţin poziţiile credinţei mele, fără să transmit sentimentul că aş avea ceva împotriva lui. Aş vrea să ascult pe cel ce vorbeşte despre necesitatea de a proteja mediul fără să las senzaţia că-l judec. Dar cum s-o fac? Deoarece credinţele mele sunt puternice, la fel de puternice ca ale acestor două-trei entităţi amintite mai sus. Şi lumea în care trăim noi, este atât de divizată! Suntem aşa de gata să scoatem securea războiului şi să-l scalpăm pe celălalt într-o sălbăticie nemaiîntâlnită până în secolul nostru!
Asta e dilema mea. Stau mereu şi mereu în faţa câte uni caz de samariteancă (Ioan 4) şi nu ştiu cum să fac. Să am fermitatea lui Isus, siguranţa Sa, autoritatea, dar şi iubirea şi puterea de a transmite nevoia de schimbare. Să pot crea un climat al dialogului în cadrul căruia să nu rostim doar vorbe de dragul comunicaţiei ci pentu edificare, cum zice Pavel. Şi apoi să pot deschide calea către Isus ca şi eu şi celălalt să ne îmbunătăţim. Ca în procesul de descoperire a lui Isus, să ne făurim o nouă imagine, în care rănile nevindecate să se repare, fricile să dispară, defectele să poată fi scoase la suprafaţă fără teama de a fi ridiculizaţi pentru ele. Şi-n care să ne ancorăm credinţa în Locul Preasfânt.
Scrisori de la cititori
Şi scrisul, şi cititul sînt ocupaţiuni solitare. Scrisul implică, totuşi, un orizont de dialog, o sumă, potenţial infinită, de interlocutori. Cititul rămîne, dimpotrivă, în spaţiul privat. Dacă nu devine o profesiune (cazul istoricilor şi criticilor literari), el nu e decît întîlnirea discretă dintre cititor şi textul citit, respectiv dintre cititor şi el însuşi. Evoluţia mentalităţilor, cultura blogului şi a forumului sau un anumit mod de a te raporta nevrotic la propria singurătate au creat însă o specie nouă: cititorul ofensiv, lacom de comunicare, grăbit să iasă, arţăgos, pe scenă. Participarea, fie ea şi din umbră, la dezbaterea publică se transformă într-un sport. Omul are timp, citeşte, se enervează şi atacă. Prin poşta electronică sau prin cea tradiţională. Plin de năduf, el se eliberează, temporar, de frustrările proprii: are un punct de vedere, şi-l exprimă fără cenzură şi, pînă la ocazia următoare, adoarme liniştit, mulţumit de sine. În plus, are ce povesti prietenilor: ministrul cutare? I-am tras o înjurătură pe cinste! Scriitorul X? I-am trîntit o scrisoare să-i meargă fulgii! Evident, există şi alte specii ale genului epistolar. Există şi cititori care se manifestă cu bună credinţă, care au opinii articulate şi argumentabile. O publicaţie serioasă nu poate decît să se bucure de asemenea cititori, să-i ia în serios şi, cînd e cazul, să-i publice, ceea ce Dilema face dintotdeauna. În ce mă priveşte, am avut de mai multe ori de cîştigat de pe urma unor serioase reacţii de lectură la textele mele. Cîştigul e nul, cînd expeditorul nu-şi propune decît două lucruri: să mă căsăpească şi să-şi etaleze deşteptăciunea proprie. Cîştigul e nul şi cînd expeditorul nu ia notă de intenţia şi dimensiunile textului meu şi îmi cere expuneri exhaustive şi concluzii cosmice. O româncă din Germania citeşte, de pildă, o glumeaţă notă berlineză publicată acum cîteva săptămîni şi suferă că nu iubesc Berlinul. Vorbesc de cîinii berlinezi, şi nu de virtuţile turistice şi culturale ale oraşului. Dar eu nu voiam să fac o monografie. Poţi scrie cîteva rînduri despre braga din Plovdiv, fără ca asta să însemne că, pentru tine, Plovdivul se reduce la bragă, sau că nu cunoşti şi nu iubeşti locul. Doamna cu pricina se oferă, graţios, ca data viitoare să mă iniţieze în farmecul berlinez. Sînt gata! Dar ca unul care, de multă vreme, are norocul să petreacă în capitala germană cam două luni pe an, nu cred că voi avea decît surpriza (agreabilă) de a face cunoştinţa unei persoane îndrăgostite de oraşul ei de adopţie. Altcineva îmi atrage sever atenţia că scriu „Universitatea Vrije“ în loc de „Vrije Universiteit“, ceea ce denotă că nu ştiu… germana. Da. Am comis o neglijenţă lingvistică. Îmi cer scuze. Mulţumesc vigilentului meu cititor, chiar dacă nu înţeleg tonul ofuscat, vag ameninţător, al monumentalei sale competenţe.
Foarte tare mă ia dl Ovidiu Constantinescu din Bucureşti. Admite că e „gură rea“, după care mă ceartă, destul de nervos, că susţin votul universal, că „urăsc mişcarea“ (deşi „mişcarea generează gîndirea“), că mă pronunţ în domenii pentru care n-am „pregătirea de bază“. Urmează o listă de idiosincrasii. Mă regăsesc pe locul întîi în calitate de „critic de artă fără vocaţie“ (ceea ce e adeverit printr-un citat din Marian Popa, celebru ca expert în materie) şi ca autor de memorii către Ceauşescu. Urmează Mircea Cărtărescu, care e promovat în străinătate pe bani grei, Liiceanu, care „caută siajul lui Băsescu“, Patapievici (ăla cu expoziţia din America), Eugen Simion, C.T. Popescu, şi, last but not least, Traian Băsescu. Spre sfîrşit, mă întreabă dacă nu cred că ţara ar trebui să intre în normalitate şi mă somează să vin cu soluţii, deşi mă crede, cum am văzut, nul. Ce pot să spun? Dl Constantinescu n-are nevoie de prea multă informaţie ca să-şi exercite spiritul critic. Ceea ce ştie domnia sa despre personajele pe care le beşteleşte se reduce la cîteva fragmente din presa de scandal. Asta în ciuda faptului că „a redescoperit plăcerea lecturii“. O altă plăcere a dlui O.C. sînt „plimbările binefăcătoare“. Dar „noaptea adoarme greu“ „dojenind în gînd“ elitele netrebnice. I-aş sugera, tot pe linie igienică, mici exerciţii de bună dispoziţie – şi de bunătate, în general –, ceva mai mult umor şi ceva mai puţină fiere. Va dormi, cu siguranţă, mai bine. Cît despre defectele noastre, ale muşteriilor săi, să fie liniştit. Sîntem mai nemulţumiţi de noi înşine decît poate fi domnia sa. Şi, oricum, sîntem mai în cunoştinţă de cauză: măcar am citit cărţile pe care le-am scris…
De andrei Pleşu, AICI.
Pe la sfârşitul anilor 1700, Jonathan Edwards scria, „dacă nu va apare o trezire în curând, vom vedea un holocaust al creştinilor.” Istoria se repetă (ea are caracteristica aceasta, nu-i aşa?) şi suntem foarte aproape de punctul, cel puţin aici în America, să vedem cum cei care şi-au adus o importantă contribuţie la Constituţia acestei ţări şi la Declaraţia de Independenţă, cei ce-au fugit de prigonirile din ţările lor de baştină şi-au venit aici pentru a făuri o societate în care să se poată închina liberi lui Dumnezeu şi să-şi crească copiiîn frică de Domnul vor deveni o minoritate prigonită. Şi asta şi din cauza lor, a creştinilor. Un creştinism în care nu-l cunoşti pe Dumnezeu, nu trăieşti permanent VIAŢA şi nu duci o viaţă care să invite la credinţă îşi va tăia craca de sub picioare.
Nu rămâne decât o întoarcere la Dumnezeu a fiecăruia dintre noi şi post şi rugăciune pentru venirea unei treziri. Whatever it takes!
Galateni 2:4 din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie;
Preşedintele Roosevelt în spiciul său la Congresul american din 1941 a vorbit despre patru libertăţi ale omului:
- Libertatea de exprimare, libertatea de închinare la dumnezeul în care crede omul, sau de a nu se închina la nici un dumnezeu dacă aşa vrea el, libertatea de a avea suficient pentru a nu trăi în nevoi materiale şi libertatea de frică pentru o viaţă trăită într-o lume în care domneşte pacea.
Roosevelt vorbea despre aceste libertăţi ca posibile în secolul trecut, în timpul vieţii unora dintre ascultătorii săi. O astfel de lume, zicea el, este antiteza noii ordini mondiale pe care voiau s-o instaureze dictatorii prin armele lor.
America trebuia să intre în al doilea război mondial şi ceea ce le spunea preşedintele americanilor avea menirea de a-i motiva pe concetăţenii săi.
Acum aceste patru libertăţi, fluturate politic şi idealistic în faţa noastră de atâtea ori, nu mai există de mult. După Septembrie 11, 2001, ne-am dat seama că nu suntem în siguranţă nici aici, în America, după cum credeau până atunci americanii. Gurile rele spun că este posibil ca să existe aici în SUA câteva capsule nucleare de valiză care pot fi folosite pentru fabricarea de bombe nucleare. Dar lumea în care trăim are şi alte ameninţări, sub formă de boli, molime, catastrofe naturale, etc. Şi pe baza tuturor acestor ameninţări, se contruiesc şi astăzi de către politicienii noştri alte frici: că globul pământesc se încălzeşte şi că se topeşte gheaţa de la poli şi că pământul va fi acoperit de apă. Că n-o să mai fie petrol şi că trebuie să-l conservăm, conducând maşini hibrid. Libertatea de frică nu mai este de mult printre noi.
Nici libertatea de religie nu mai e ca aceea despre care se vorbeşte. Unele religii sunt mai libere decât altele. De la satanişti la musulmani, de la voodoo la rasfartarieni, de la new age la mormoni, toţi au mai multe libertăţi decât creştinii. Aceştia nu se pot ruga în public, nu pot predica la colţul străzii, nu mai au voie să expună simboluri ale credinţei lor sau ale sărbătorilor lor religioase. Creştinii sunt consideraţi bigoţi, urăsc pe homosexuali, sunt intransigenţi, înapoiaţi, sunt o pacoste. Noi care ne-am luptat pentru drepturile altora de a fi liberi să se închine la ce vor ei, suntem îngrădiţi în libertatea noastră de a ne închina tocmai de acei ce au fost beneficiarii luptei noastre. Dacă cineva ar scrie pe Coran porcăriile ce le-au scris unii pe Biblie acum câteva zile, musulmanii ar da foc la o întreagă ţară. Dar creştinii, nu au voie s-o facă în numele îngăduinţei creştine. Dacă ar face-o, atunci să vezi condamnare!
Dacă te uiţi la întâlnirile ocazionate de discuţiile pe reforma asigurării de sănătate, în care oameni ce aveau întrebări le puneau politicienilor, îţi dai seama că nici libertatea de exprimare nu mai există. Cei ce au întrebări şi le pun sunt făcuţi nazişti, înapoiaţi, huligani. Administraţia lui Obama luptă pentru restrângerea drepturilor unor talk showuri ca acela a lui Rush Limbaugh, doar pentru că sunt incomodaţi de ideile acestuia. În curând vor fi legi ce vor înfiera discursurile unor pastori împotriva păcatului homosexualismului ca fiind discursuri provocate de ură împotriva unei minorităţi. Pastorii vor fi amendaţi sau închişi.
Iar ultima frică, de sărăcie e mai prezentă printre noi ca oricând. Oamenii îşi pierde locurile de muncă la o rată de 5-6 sute de mii lunar. Sute de mii de oameni şi-au pierdut casele, economiile, fondurile de pensii.
Ce ne mai rămâne? O libertate ce nu ne-o poate lua nici frica, nici sărăcia, nici catastrofele de tot felul, nici închisoarea, nici oamenii, nici nimic: libertatea pe care ne-a adus-o Christos! Dacă o ai, eşti cu adevărat liber, oricât de reduse ţi-ar fi alte libertăţi. Descoper-o! Fă-o a ta! Foloseşte-o!
Nu mă aşteptam ca guvernul american să-şi arate deficienţele chiar atât de repede!
Despre ce este vorba: am mai vorbit pe blog despre faptul că guvernul american, pentru a încuraja pe cetăţeni să renunţe la maşinile vechi (şi care chipurile consumă prea mult combustibil) şi să le ducă la dealer. Acolo cetăţeanul va primi circa $4,500 pe maşină, bani ce-i poate întrebuinţa ca avans la cumpărarea unei maşini noi. Procedura aceasta avea în vedere şi stimularea economiei prin creşterea cererii pentru maşini noi. De fapt, şi Ford şi GM au anunţat creşteri ale producţiei în zilele trecute.
Problema: cei $4,500 trebuie să vină la dealer de la guvern. Şi banii nu mai vin! Aşa că, sute de dealeri de maşini au renunţat să mai ofere programul de „cash pentru rable”. Chestia asta îmi aduce aminte de zecile de mii de dolari pe care i-am pierdut în Romania cu afacerea de farmacie. Farmacia trebuia să dea medicamente la oameni. Acestea erau subvenţionate de statul român. Doar că banii de la guvern întârziau câte 6 luni. Noi trebuia să cumpărăm medicamente mereu. Acestea se vindeau pe valută forte! Când veneau banii de la guvern, şi-i transformam în valută, trecerea excesivă a timpului făcea ca să nu mai putem cumpăra mai nimica pe ei.
Spuneţi-mi o singura intreprindere supravegheată de guvernul american care funcţionează!
- Spitalul militar Walter Reed a fost găsit anii tecuţi (2007)într-o stare jalnică. Birocraţie excesivă, clădiri părăginite, asistenţă medicală sub orice critică. Până şi ministrul armatei Gen. Maj. George Weightman şi-a dat demisia!
- Medicare, asigurarea medicală oferită de guvernul american persoanelor de 65 de ani şi peste (care îndeplinesc anumite condiţii) va rămâne fără bani până în 2017. Conform GAO (Government Accountability Office) Medicare trebuie reformat din cauza predispoziţiei sistemului la fraudă. Numai sub 5% din dosare sunt revizuite.
- Medicaid, ajutorul financiar în vederea îngrijirii medicale oferit de guvern celor cu mijloace materiale insuficiente. Pentru a te califica, trebuie să ai câştig, dar acesta trebuie să fie sub anumite limite. Programul este oferit de state şi nu de guvernul federal. Cam 20% din bugetul statelor se duce pe oferirea acestui serviciu. Între 45 şi 50 de milioane de cetăţeni americani primesc anual îngrijire sub acest program. Cu toate acestea, banii sunt insuficienţi şi programul creează un sistem birocratic care are menirea de a descuraja apelarea la sistem.
- USPS, poşta americană este falimentară. Asta a spus-o chiar Obama, la un spici recent, comparând poşta cu UPS şi FedEx (care sunt companii private şi merg de zbârnăie!). În curând câteva mii de oficii poştale se vor închide din lipsă de bani. Anii recenţi poşta a ridicat preţul unui timbru clasa I de la 37 cenţi (cât era când am sosit eu în SUA) la 44 cenţi. Creşterea a fost de 1 cent anual, dar tot nu sunt destui bani.
- Amtrak, corporaţia pentru transportul persoanelor pe calea ferată este falimentar. Guvernul nu ştie şi nu poate conduce afacerea, care este supra-numită „o maşină de ars banii”.
- Social Security, un serviciu asemănător unui fond de pensii, prin care se oferă bani celor ce nu au suficientă pensie. Unii au calculat că banii vor fi suficienţi până prin 2039, dar alţii spun să ne gândim la 2016. Cu creşterea vâstei de bătrâneţe şi implicit cu creşterea numărului de pensionari, este improbabil ca fondurile să fie suficiente până la 2040. E un alt sistem supus fraudei şi folosit la maxim de către escroci! Unii economişti îl consideră un fel de „caritas” prin care se iau banii de la cei ce lucrează astăzi şi se dau la cei ce-s la pensie, cu nădejdea că pe când vor ajunge pensionari muncitorii de azi, alţii vor munci şi aproviziona fondul.
Acum guvernul vrea să preia sistemul de asigurări medicale! Să fim serioşi! Pe tema asta voi scrie mai amănunţit în viitor. Până atunci însă, postez această „flegmă” într-o categorie specială, dedicată domnului Dănuţ Mănăstireanu, care a categorisit într-un comentariu la articolul linkat, astfel de materiale drept „flegme”.
Sâmbătă am avut Men’s Breakfast la biserică. După un mic dejun excelent şi o învăţătură despre ce înseamnă să fim bărbaţi, dacă tot am vorbit despre faptul că bărbatul este puternic, luptător, că îi place vânătoarea, pescuitul, sporturile cu luptători, filmele de război, că bărbaţii aleg meserii ca aceea de şofer de camion, poliţist, pompier, că bărbatul are un spirit aventurier, competitiv şi combativ, că bărbatului îi place să lupte, se bucură de victorie şi admite greu înfrângerea, ne-am gândit să punem în practică ce am învăţat.
Avem în biserică un grup de bărbaţi cărora le place vânătoarea, pescuitul şi în general tot ce ţine de spaţiile libere, sălbatice, la munte, ocean sau râuri, lucruri de care statul nostru nu duce lipsă deloc! Aşa că, tot vorbind cu unul şi altul despre vânătoare, câţiva băieţi care au arme ne-au invitat pe cei ce vrem să mergem la munte în sălbăticie şi să tragem cu puşca. Nu am mai tras cu puşca… de o groază de ani! Şi oricum, am tras cu nişte puşti vechi şi amărâte. Nu-i vorbă că îşi făceau treaba.
Eram cel puţin intrigat de chstia asta. Aşa că, am plecat. Băieţii ce aveau armele ne-au făcut instructajul, apoi ne-au arătat cum se folosesc armele aduse de ei şi ne-au lăsat să tragem în voie cât am vrut. Ultima poză de mai jos am făcut-o seara când deja nu mai era multă lumină. A fost interesant.
Desigur că am ajuns spre casă prin maşini să povestim dacă am fi în stare să tragem într-o altă fiinţă umană. Eu, cât aş fi de bărbat, nu cred că aş putea face aşa ceva, nici dacă ar fi război! Dar, desigur că despre astfel de lucruri vorbeşti ipotetic, deoarece situaţiile extreme îndeamnă la măsuri extreme şi te transformă într-un mod în care nu te-ai aştepta.
Închei spunând că, sunt mulţumit de cât de bine ştiu să trag la ţintă, şi că evenimentul acesta, m-a făcut să vin acasă şi să încep să caut nişte puşti. O să mă pregătesc de vânătoare! Dacă în toamna asta împuşc vreun cerb sau urs, o să vă spun şi vouă! Şi o să vă dau şi nişte reţete de pregătire a cărnii vânatului.
Bob Dylan împreună cuWillie Nelson şi John Mellecamp susţineau împreună un concert în Long Beach, NY. Înainte de concert, Dylan s-a decis să meargă la o plimbare prin cartierul în care crescuse. Cineva l-a raportat la poliţie, spunând că un bătrân, îmbrăcat mai prost, pare confuz şi pierdut în cartier. O poliţistă de 24 de ani a venit să verifice. L-a întrebat pe Dylan cum îl cheamă, acesta şi-a spus numele, dar poliţista nu a reacţionat! L-a întrebat de ce e prin zonă şi Dylan a spus că ţine un concert deseară. Poliţista nu a reacţionat. I-a cerut un act de identitate, dar Dylan nu avea.
A sosit al doilea poliţist tânăr. Nici acesta habar n-avea cine este Dylan. Dar împreuă, poliţiştii au aflat că Dylan stătea la un hotel, Ocean Place Resort and Spa. L-au pus în maşină şi l-au dus la hotel, unde totul s-a rezolvat cu bine. Poliţiştii i-au mulţumit pentru cooperare.
Mă întreb dacă Dylan ar fi fost un rapper, l-ar fi recunoscut poliţiştii? Sunt sigur că nu îl ştiau nici dacă era cântăreţ de operă, sau un alt „clasic”. Poate de era Britney Spears, sau Paris Hilton, sau Brad Pitt… Dar Dylan!?
Vorba lui Eminescu:
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama’
Tu ramii la toate rece.
Sau, pe engleză:
Time goes by, time comes along,
All is old and all is new;
What is right and what is wrong,
You must think and ask of you;
Have no hope and have no fear,
Waves that rise can never hold;
If they urge or if they cheer,
You remain aloof and cold.
Fascinat de personalitatea şi lucrarea lui Rick Warren (deşi nu-s 100% de acord cu el într-o mulţime de domenii) m-am înscris să primesc email updates de la el acum vreo 5-6 ani. Majoritatea corespondenţei o scanez doar din ochi şi o arunc la trash. De vreo două săptămâni însă, am remarcat parcă un design nou în newsletterul lui care m-a făcut să-l citesc. Rick anunţa webcast-ul live de la conferinţa sa anuală „Recovery” care a început săptămâna aceasta la el la biserică. De asemenea anunţa că în sfârşit, Rick a cedat presiunii colegilor săi de a începe să folosească twitterul şi desigur, era acolo o invitaţie de a îi urmări mesajele postate acolo.
Am făcut asta, apoi mi-am adus aminte că nu mi-am instalat twitterul pe celular (am facebook acolo) şi m-am dus să caut aplicaţia să mi-o downloadez. Dar unde s-o găsesc? La ce categorie? A! „Social Media!” Mi-am instalat programul şi acum, I’m good to go!
Social Media! Ce fel de relaţii poţi închega online? Sunt aceste relaţii semnificative, adânci, consistente, reale? Primeşti o invitaţie de a adăuga pe nuşcine ca „prieten” la facebook. Nu l-ai văzut nicioddată, nu i-ai ascultat intonaţiile vocii, nu i-ai simţit strângerea de mână, nu „l-ai mirosit”, nu l-ai privit în ochi. Dar îl cunoşti… de pe internet! Aşa că nu ai nimic împotrivă să-ţi devină „prieten” de „social media”. Te uiţi la pozele lui, el la ale tale. Persoane pe care de asemenea nu le cunoşti. După câteva poze, îţi zici „asta-i soţia lui, astea-s fetiţele, cine-or fi ăştia?”. No, acuma ştim că nu prea avem timp de astea prea mult! Cât putem sta contemplând poze? Cât timp avem de citit bloguri? De comentat? E clar că nu prea mult. Totul devine chair şi mai superficial decât „prietenie” de pe social media.
Când vorbim despre biserica noastră, folosim adesea termenul de „comunitate.” Asta presupune că ne întâlnim împreună în lumea reală, nu-n cea virtuală. Că participăm la acţiuni comune, că ne cunoaştem, că vorbim adesea, mâncăm împreună sau bem o cafea din când în când, ne vizită, ne ştim familiile, copiii, contactul este nemijlocit. Pe parcusul interacţiunii îndelungate, ne-am format credinţe oarecum asemănătoare, sau dacă sunt diferite pe alocuri, am învăţat să ne acceptăm diferenţele de dragul comunităţii. Ne împletim vieţile în dezamăgiri şi bucurii comune. Plângem cu cei ce plâng, ne bucurăm cu cei ce se bucură. Ne rugăm unii pentru alţii, ne lipsim unii altora. Abia aşteptăm să ne întâlnim.
Social Media? Numiţi-mă „old fashined”, dar pentru mine nu este acelaşi lucru! Acum, pot respecta lucrarea cuiva, pot admira personalitatea altcuiva, şi putem avea o comunicaţie cât de cât pe social media. Putem fi civilizaţi, respectuoşi,dar pentru mine relaţia aceasta nu are multă adâncime. Poate greşesc, dar asta este! Tu cum vezi problema?