PERSPECTIVE CRESTINE

1. Inaugurarea preşedintelui Obama
2. Revolta din Iran
3. Necazurile legate de criza economică
4. Moartea lui Michael Jackson şi obsesia oamenilor faţă de celebrităţi
5. Dezvoltarea Twitter-ului şi creşterea dominaţiei „Social Media”
6. Lupta cu privire la Asigurarea Medicală (în SUA)
7. Mersul decis al protenstatismului către stânga liberală
8. Summitul pentru schimbarea climei din Copenhaga
9. Epidemia gripei porcine şi noile legi internaţionale pentru igienă
10. Punerea sub reflector a scandalurilor private şi consecinţele publice ale acestora

AICI

* **

Ştiu că te poţi gândi la situaţii ipotetice până-ţi fierb creierii.  Iar imaginaţia unor producători de filme te ajută mereu la găsirea de scenarii.  Oricum, să ştii că viaţa bate filmul în multe situaţii!  Dar, măcar pentru un exerciţiu de „etică creştină” merită să ne gândim la întrebările acestea:
1. un creştin nu are voie să minţească în nici o situaţie
2. un creştin nu are voie să ucidă niciodată

Cu prima întrebare ne-am întâlnit pe vremuri, în România comunistă.  Aveam portbagajul pe jumătate plin de Biblii, deasupra erau gogoşari.  M-a oprit miliţianul de la postul de control de pe dumul naţional XZY.  „Ce ai în portbagaj?”  „Gogoşari, tovarăşe, gogoşari!”  „Deschide să văd.”  Am deschis, s-a uitat şi m-a lăsat să plec.  Minciună?  Nu pe de-a-ntregul.  Adevăr pe jumătate spus.  Am fost la o evanghelizare.  Maşina nu avea număr potrivit pentru duminica aceea, m-a dus cineva din biserică.  Peste câteva zile, vestea participării mele au ajuns la urechile unui securist.  „Cu cine ai fost?”  „Singur.”  „Cu ce te-ai deplasat?”  „Cu autobuzul!”  Desigur, că minciuna aceasta a fost premeditată, deoarece mă interesasem în prealabil de mersul autobuzelor.  Ar fi fost culmea ca din oraşul meu către localitatea aceea să nu existe nici un autobuz…  Minciuna ar fi fost cusută cu aţă albă!

Vezi, în astfel de situaţii ar fi trebui să „dai în gât” pe un altul, sau pe tine însuţi!  E permis să minţi în astfel de situaţii?  Trece Dumnezeu cu vederea o astfel de minciună „din oficiu”, sau trebuie să-ţi ceri iertare în mod special „cu post şi rugăciune” cum ar fi zis cineva cunoscut?  Pentru că este clar că-n confruntarea cu regimuri opresive, creştinii au fost strânşi cu uşa şi au folosit neadevărul pentru a scăpa din situaţie.  Trebuie să recunoasc că am fost şi în situaţii când nu am avut nici o scăpare, ar fi trebuit să spun adevărul.  Şi atunci am descoperit că am primit credinţa de a mă ruga pentru ca Dumnezeu să intervină şi să mă scape din confruntarea în care aş fi spus adevărul şi aş fi produs rău cuiva.  Şi, cred că nu îmi amintesc nici o dată în care Dumnezeu să nu fi intervenit cu credincioşie.

Soţia lui Billy Graham (Ruth) a primit în casa ei nişte reporteri TV care au venit pe neaşteptate să le ia soţilor Graham un interviu.  În pregătirea acestuia, Ruth i-a poftit pe reporteri în camera de zi să servească o cafea.  Aceştia au întrebat-o dacă e permis unui creştin să mintă.  ea a răspuns că, da, un creştin poate spune minciuni „albe.”  „Ce sunte acelea, minciuni albe?” întrebă un reporter.  „Ei, a fost vorba aceea pe care v-am spus-o când v-am văzut la uşă şi am spus că-mi pare bine să vă văd!” a răspuns Ruth.

Dar cu ucisul cum rămâne?  Umblu (de câteva luni) să-mi cumpăr un pistol.  „Pentru protecţie” mă conving mereu.  Dar, m-am gândit nu odată, dacă aş fi în casă şi un hoţ ar veni noaptea, dacă aş folosi pistolul să-l speriu (numai) sau să speriu viaţa din el!?  Sau dacă ţara ta este atacată şi trebuie să mergi la luptă?  Ce faci dacă eşti faţă-n faţă cu ianmicul?  Dacă nu-l omori tu pe el, vei fi cu siguranţă ucis.  Şi pentru că tu nu l-ai ucis, alte zeci de oameni poate, femei şi copii, sau rudenii de-ale tale pot fi ucise de acel individ.  Deci, ce faci?  Hai să zicem că nu-ţi pasă de viaţa ta, şi te poţi lăsa ucis.  Dar, dacă prin omorârea unuia ai salva viaţa mai multora, e justificată uciderea?  Sau este permis să iei viaţa unui criminal ce ameninţă familia ta, pentru a-ţi salva familia?

Situaţiile-s ipotetice, dar întrebările-s valide.  Ce zici?

* **

Cândva clasele la şcolile publice începeau cu citirea unui pasaj din Scripturi.  Apoi sfârşeau cu o rugăciune, de obicei „Tatăl Nostru”.  Citirea şi rugăciunea era făcute de învăţători sau profesori, dar ajutau şi copiii.  Apoi mai exista jurământul faţă de steagul Americii.  Aceste două lucruri cred eu, au făcut America să crească la ceea ce am cunoscut acum câţiva ani, când veneam aici: devotamentul faţă de Dumnezeu şi devotamentul faţă de ţară (în această ordine!).

Pe vremea aceea mai era un avantaj să-ţi declari credinţa.  Cu cât erai mai „fundamentalist” cu atât se ştia că eşti mai serios, mai sâguincios, mai de bază.  Îţi vei face treaba încredinţată. Dedicarea faţă de Domnul producea dedicare la locul de muncă şi-n societate.  Te ofereai voluntar la biserică, la cantina săracilor, şi în orice altă parte.  era o datorie să faci asta.  Apoi, s-au scos din şcoli citirea Bibliei şi rugăciunea.  Odată cu dispariţia devotamentului faţă de Dumnezeu, a dispărut şi devotamentul faţă de patrie.  Şi acum culegem roadele acestor fapte.

Ştiu că ceea ce ofer aici este o explicaţie foarte simplistă, dar oferiţi-mi una mai complexă.  Ştiu că se pot aduce obiecţii, cum că devotamentul faţă de Dumnezeu nu a dispărut din vieţile oamenilor, dacă a dispărut din şcoli.  Că mai există oameni cu frică de Dumnezeu, oameni buni, morali, care fac bine.  Şi nu neg că aceştia există.  Dar numărul lor este pe cale de dispariţie.  Şi până şi aceştia au început să chestioneze nu atât existenţa lui Dumnezeu, cât Biblia ca standard de viaţă, de credinţă şi de morală.  Adică, unii dintre ei cred că putem trăi cu porţiuni din Biblie, în timp ce altele mai problematice le putem elimina.  Putem trăi cu ceea ce a făcut şi spus Isus, făr nevoia de a aminti mântuirea, păcatul şi pedeapsa.  Putem trăi şi fără o credinţă cretşină la care să aderi până la moarte sau cu preţul vieţii, în schimbul unei credinţe care tolerează, acceptă şi nu se mai „crede” chiar atât de sigură pe sine.  Adică, dacă nu este singura cale la „Dumnezeu?”  Şi, dacă nu există rai, nici iad, ci ambele se întâmplă aici, pe pământ, şi dacă noi producem iadul sau raiul, în funcţie de cum tratăm mediul, animalele (că suntem şi noi o specie de animale) şi pe celelalte „animale” evoluate la nivelul nostru, adică ceilalţi oameni?

Dacă devotamentul faţă de Biblie şi Dumnezeu a început să lipsească din şcoli, cu siguranţă a început să lipsească din familiile noastre, din vieţile noastre, ale fiecăruia.  De asta decade America!  Şi din această cauză vor decade împreună cu ea şi celelalte naţiuni.  Până vom deveni toţi „o apă şi-un pământ”.  One world.  New World.  New Age world.

* **

Nu-mi place să mă laud, nu-mi stă în caracter.  Nici nu am cu ce, de altfel!  Chiar dacă am ceva, am primit, dacă am făcut ceva, am fost ajutat şi am avut har.  Şi astea nu-s cuvintele unei false modestii.  Sunt convingerea la care am ajuns odată cu trecerea anilor.  De aceea, când mi se impută că aş căuta să fac ceva extraordinar, ieşit din comun şi mai ale rău, cum ar fi de exemplu, imputarea că eu aş considera pe Alin Cristea ca periculos pentru blogosfera evanghelică şi că aş dori să-l reduc la tăcere, nu ştiu cum ar trebui să reacţionez.

Uite la ce statistică mă gândesc: am publicat 1662 de articole.  Din acestea, nu am scris despre Alin Cristea decât într-unul singur: acela din 26 August 2009.  Este un procentaj de… 0,06%!  Deci, cu o singură postare, am încercat să fac tot ceea ce sunt acuzat!  Poate că sunt important, şi eu nu am ştiut!  Ca să nu mai vorbesc că-n ajutorul lui Alin a sărit un pugilist de categorie grea (la figurat nu la propriu) scriind împotriva propriilor principii „despre mine” şi nu „mie”.

Cu Alin am avut cam 10 comentarii reciproce.  Am încercat să le caut pe toate, dar m-am lăsat păgubaş.  Poate că ar trebui să nu mai fac nimic şi să-mi văd de treaba mea, după principiul „câinii latră, ursul merge”.  Să mai continui?  Ce câştig?  Cu Alin am spus că nu mai polemizez.  Dacă el va zice că e albă, o las aşa.  Dacă crede că e neagră, aşa să fie.  Asta este… blogosferă!  Nu este ceva pe viaţă şi moarte!  Nu este o chestie de doctrină care să pericliteze crezul cuiva şi implicit viaţa veşnică!  E ca un „fender-bender” (accident de circulaţie minor) după care, îţi vezi mai departe de drum şi cândva o să repari tabla.  Dacă merită.  Sau, vinzi maşina aşa cum este!

Aşa cum remarca într-un post numerotat #2 de către Mănăstireanu, Alin a sărit mai la toţi şi a avut ceva de criticat, fie că a fost Paul Negruţ, Iosif Ţon, Marius Cruceru, sau Daniel Brânzei.  Din câte am văzut, parcă nici unul dintre aceştia nu s-a sinchisit.  De ce aş face-o eu?  Mănăstireanu presupune că aş fi fost dezamăgit de Alin, sau că aş fi avut ceva aşteptări de la el.  Nu am nici o aşteptare de la Alin, nici o dezamăgire cu privire la el.  Eu am făcut haz (de necaz) la o postare a lui, în care termenul de „puţulică” mi s-a părut nepotrivit în titlu.  Atât.  Şi asta nu este ciudat şi străin, mai ales că Alin are mereu astfel de abordaări pe blogurile sale.

Ei, totuşi, să revin!  O (mică) dezamăgire, tot am cu privire la Alin!  Dar nu i-am reproşat-o (până acum).  De exemplu, la postarea sa cu privire la mogulii blogosferei evanghelice, m-a trecut cu vederea!  Păi cum?  Am site-ul dorupope.com cu peste 420 mii de accesari.  Site-ul predici.us cu peste 100 mii de accesări.  Site-ul cu perspectivecrestine.wordpress.com cu peste 165 mii de accesari .  Site-ul postari.blogspot.com cu peste 26 mii de accesari.  Site-ul predici.net (care acum îl reconstruiesc) dar care a avut până la refinisarea sa peste 100 de mii de accesări.  Alte site-uri, nici nu le mai pomenesc, că-s accesări puţine.  Dacă facem calculul, totalizez în aceste accesări la peste 800 de mii.  Acum, Alin este campionul justiţiei şi a dreptăţii.  Cel puţin aşa lasă să pară.  Dacă voia să fie drept, şi nu avea datele să zicem a site-ului perspectivecrestine.wordpress. com, putea sa ma intrebe, nu-i aşa?  Dar nu a făcut-o.  E scăpare de vedere?  Nu ştiu.  Am crezut că nu-s destul de … baptist pentru blogosfera evanghelică!  Dar, la moguli a apărut şi Mănăstireanu, care acum este anglican.

No, bine.  M-am bătut destul cu morile de vând (propriile mele gânduri şi sentimente).  Uite ce-o să fac.  Ţinând cont că eu am de ce să mă ocup şi fără aceste probleme, voi înceta (cel puţin deocamdată) a mai discuta „despre” şi „cu” cei doi amici.  Sper ca aceste măsuri, vor calma spiritele.  Dacă nu pe-ale altora, atunci cu siguranţă pe-ale mele!

Şi-acum, un roman scurt, în cinci capitole, care să explice decizia mea:
1. Ies din casă, pentru a mă plimba.  O iau la stânga.  Acolo în faţa mea, în mijlocul trotuarului, e o gaură mare, adâncă, plină de noroi.  Încerc să mă strecor pe lângă gard şi buza gropii, pentru a nu cade în ea.  Dar picioarele-mi alunecă, cad, şi mă mânjesc tot de noroi.  Ies cu mare greutate afară.  Mi-e scârbă de mine, mă întorc acasă.  Ziua mi-e oricum ruinată.  Fac un duş ca să mă curăţ, şi stau în casă
2. Ziua următoare, ies din nou din casă pentru a mă plimba.  O iau la stânga.  Acolo în faţa mea, în mijlocul trotuarului, e o gaură mare, adâncă, plină de noroi.  Încerc să mă strecor pe lângă gard şi buza gropii, pentru a nu cade în ea.  Dar, ca şi ieri, cad din nou.  Mă murdăresc tot, caut să ies, reuşesc mai uşor decât ieri, şi mă întorc acasă pentru a mă curăţi.  Ziua e oricum stricată.
3. Ziua următoare, ies din nou din casă, pentru a mă plimba.  O iau la stânga.  În trotuar e gaura.  Încerc de partea cealaltă a ei, să trec, dar şi acolo îmi alunecă picioarele, şi cad.  Murdar, ies afară.  Mai uşor, că am căpătat experienţă de a ieşi din mocirlă!  Mă întorc acasă.  Fac duş, ziua mi-e stricată.
4. Ziua a patra, ies la plimbare.  O iau la stânga.  Văd groapa.  Ce să mă mai feresc!  Sar direct în noroi, şi cu experienţele anterioare, ies la fel de repede, şi mă întorc glonţ acasă!  Parcă nici n-a fost chair atât de rău!
5. Ziua a cincea.  Ies din casă, pentru a mă plimba.  Privesc în stânga, acolo în mijlocul trotuarului tronează groapa cu noroi.  Mă uit în dreapta.  Trotuarul e curat.  Mă duc la plimbare spre dreapta.

* **

După ce în prealabil, ajunsesem la rangul de „etichetă” în blogul domnului Alin Cristea (România Evanghelică) am avansat la acelaşi grad şi-n blogul domnului Dănuţ Mănăstireanu. Cum tăcerea domnului Alin Cristea era suspectă, mai ales după ce am ironizat o postare a lui în numele României Evanghelice în care mi s-a părut nepotrivit unul dintre termenii folosiţi în titlu, am chiar început să cred că neînfricatul şi redutabilul polemist într-ale „dreptăţii şi adevărului” s-a înmuiat… Dar nu era aşa! Aştepta ajutor bărbătesc!  Dacă au fost doi pe unul, să fie doi pe doi!

Admiraţia domnului Alin Cristea faţă de domnul Dănuţ Mănăstireanu (îmi cer iertare că nu pot pune toate linkurile aici, pentru că sunt multe!) nu a rămas nerăsplătită de ultimul.  Acesta, adică domnul Dănuţ Mănăstrireanu, proaspăt întors dintr-un retreat spiritual din Grecia (sau poate că şi-a găsit încărcătorul), l-a trasnformat pe domnul Alin Cristea în „caz”, pe mine în „etichetă”, alături de domnul Marius Cruceru şi doamna Rodica Botan.  Se anunţă o iarnă fierbinte!

Între timp, aştept ca domnul Dănuţ Mănăstireanu să pună linkurile la postările Rodicăi şi ale mele, care justifică presupoziţia sa:

Cei doi il considera pe domnul Alin Cristea pur si simplu periculos pentru blogosfera evanghelica si ar dori sa-l reduca la tacere.

Este oricum incredibil ca doamna Rodica, o „novice” într-ale blogosferei (caracterizarea aparţine domnului Alin Cristea) şi subsemnatul (pastorul, cu blogul în evidentă eclipsă calitativă în ultimele luni – tot domnul Alin Cristea) să putem reduce la tăcere ditamai România Evanghelică!  Mai ales că, domnul Alin Cristea trăieşte în România, munceşte în România, scrie în România şi pentru România, în numele României, etc etc.  Iar doamna Rodica Botan şi cu mine… pripăşiţi prin diaspora, citiţi de o mână de oameni… având locuri de muncă de câte (sau la mine de peste) 8 ore pe zi într-un domeniu nu al scrisului (Rodica) şi nu al patoratului (la mine, pastoratul fiind … voluntar! deşi full-time şi acesta!)  Cum să reduci la tăcere un… Mogul?

Deocamdată atât, aşteptând continuările la „cazul”domnului Alin Cristea.  Şi corecturile de rigoare, desigur, în baza propunerii domnului Dănuţ Mănăstireanu din finalul primului episod din „caz”, în care  propune să se facă curăţenie prin ogrăzile noastre, şi mărinimos s-a plasat pe sine primul în această nevoie de curăţenie.  Sau poate, va urma un cometariu de la domnul Alin Cristea, care-i va aduce precizările necesare întru corectitudine, adevăr şi dreptate.  (Ce naiv sunt!)

Închei cu un comentariu care i-a scăpat Domnului Mănăstireanu, scris de mine în finalul postării ce-am ironizat-o:

trebe să îl iubim (pe Alin) aşa cum este, e de-al nostru că-i de-al lui Isus. Şi să ne rugăm pentru el.

Va urma (dacă VA URMA).

* **

A fost Labor Day pe-aici.  Sfârşitul vacanţei de vară, sau începutul noului an şcolar, depinde cum vrei s-o iei!  Pentru unii, e acelaşi lucru, pentru că nici sfârşitul vacanţei nici începutul şcolii nu-i o bucurie.  Dar a fost zi liberă pentru majoritatea lumii.  Asta e întotdeauna o bucurie!  Au muncit doar cei din comerţ şi entertainmaint.  Restul, am stat la cozi interminabile pe autostrăzi sau prin cartiere.  Toată lumea era pe drum, mergând sau venind de undeva.

Mi-am amintit de spusele cuiva care  a zis, „dacă ai avea toate maşinile din lume înşirate una după alta, atunci ar fi… Labor Day”.  Pentru că ploaia ne-a stricat ultima ieşire la irbă verde cu biserica, am vizitat nişte prieteni ce ne-au chemat la mici la ei acasă.  Eu nu-s cu micii, dar sunt cu somonul, aşa că au aranjat să fie şi de-acela.  Şi au fost de toate.  Am acceptat invitaţia din cauza prieteniei şi părtăşiei, dar mai ales pentru că de la ei se vede bine un braţ al oceanului, iar eu care stau „pe un vârf de deal” apreciez schimbarea de scenariu.  La mine-n spatele casei, liziera pădurii a început să dea semne de veştejire.  Căprioarele şi rar, urşii, vin să se pregătească de iarnă.  Frunzele gălbejite, se deprind din copaci şi se aştern pe jos.  Încă nu-i pandemică chestia asta, dar va fi-n curând.  Acum, doar cazuri mai rare.

Labor Day semnelează venirea toamnei.  Unde a dispărut restul anului?  De ce a trecut atât de repede?  După Labor Day aproape că intrăm în cursă dreaptă pentru pachetul sărbătorilor de toamnă/iarnă.  Ziua Mulţumirii, apoi Crăciunul şi Anul Nou….  Încă un an s-a dus de parcă nici nu ar fi fost.

Deci, ce altceva am făcut, pentru a scăpa de nostalgie şi melancolie, sentimente ce m-au copleşit într-un cocktail periculos?  Am urmărit un spici al lui John Shelby Spong, episcopul „creştin” care de 20 de ani încoace este pe meterezele demontării Bibliei, a lui Isus şi a creştinismului în general, pentru ca acesta din urmă să fie „o nouă conştiinţă”, după cum zice el, care să învingă în cele din urmă „o definiţie învechită” despre Dumnezeu, Biblie, Isus şi viaţă în general.

După o prezentare generală a „textelor teribile ale Bibliei”, Spong atacă alegerea făcută de Dumnezeu lui Israel şi implicit a oricui altcuiva.  Arată crimele împotriva umanităţii făcute în numele lui Dumnezeu (împotriva egiptenilor, amoniţilor, amaleciţilor, etc.).  Biblia este vinovată de faptul că sclavia a dăinuit până-n secolul trecut (desigur că, se uită că slavia este mai răspândită astăzi ca oricând, şi asta nu în ţări creştine…), Biblia e vinovată de rolul şi poziţia în care au fost ţinute femeile până nu demult, Biblia este vinovată de disciplinarea copiilor prin bătaie, Biblia este vinovată de antisemitismul unot părinţi bisericeşti şi de antisemitism în general, Biblia este vinovată de susţinerea unor măsuri anti-ecologice, Biblia e vinovată de homofobie şi patriarhism.  Biblia e vinovată de rasism, şi acesta împreună cu toate celelalte „păcate” ale Bibliei locuiesc în inima… creştinului fundamentalist, care crede că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi o interpretează în mod literal.

Aveţi AICI clipul youtube cu ceea ce am privit şi eu.  Ei bine, era gata-gata să scap de melancolie şi să intru în.. depresie!  Mai ales că mi-am amintit că până şi Domnul Isus întreabă dacă va găsi Fiul Omului credinţă pe pământ la venirea Sa (Luca 18:8).  Adăugat la aceasta, e imposibil să nu observi că Biblia este interpretată şi reinterpretată, că creştinismul este „purificat” de tot ce e supranatural şi este reinventat, e imposibil să nu observi o răcire a dragostei de Dumnezeu (da, manifestată prin iubirea de oameni! – şi mai ales prin acea iubire care te face să-L mărturiseşti pe Domnul celor pierduţi).  Dar apoi mi-am reamintit că, ultimul cuvânt îl are tot Dumnezeu.  Când toate vor fi spuse şi făcute, când istoria va fi „împachetată” şi trecută în… istorie, atunci, va rămâne cineva care este Acelaşi ieri, azi şi-n veci!  Aşa că, m-am înviorat în credinţa mea şi mâine, va fi o altă zi.  Labor Day, adică, de muncă!

* **

Am urmărit un interviu al unui păstor.  TV reporterul i-a pus două întrebări, care mi s-au părut total nepotrivite, mai ales adresate unii păstor (creştin):
- crezi în naşterea din fecioară a lui Isus Christos?
- crezi în învierea din morţi?

Ciudat este că răspunsurile pastorului nu au fost cum te-ai aştepta: adică, un răzunător şi convingător „da” la ambele întrebări.  El dimpotrivă s-a lansat într-o lungă explicaţie cum că aceste două evenimente ce sunt pietrele de căpătâi a doctrinelor creştine sunt de fapt numai simbolice, că nu este important să crezi în ele, că poţi fi „om” şi fără această credinţă.

Apoi, reporterul a întrebat despre ordinarea de preoţi homosexuali în denominaţia lor.  Aici pastorul a început iarăşi o listă de explicaţii, cum că pe vremea lui Isus homosexualismul nu era o problemă între evrei, de aceea Isus nu a spus nici un cuvânt despre asta.  Şi că în cultura de atunci a altor popoare, homosexualismul nu era atât de răspândit ca în cultura noastră.  Că Biblia este o carte ca un fel de jurnal cultural al scriitorilor ei.  Dacă s-ar mai scrie azi o asemenea carte, atunci referirile la homosexualitate ar fi mult mai numeroase, deoarece este un fapt relativ răspândit şi în cultura zilelor noastre, este chiar acceptabil.  Numai retrograzii înregimentaţi prin denominaţii fundamentaliste mai cred că homosexualismul este un păcat.  Dar creştinii care gândesc, ştiu altfel.  Aşa cum acum 25 de ani era nepopular să ai femei ordinate ca preoţi sau pastori, dar lucrul acesta a devenit acceptabil şi chiar răspândit, aşa este şi cu homosexualismul.  Denominaţia lui este astăi pionieră într-un domeniu ce-n 25 de ani va fi la fel de răspândit cum este astăzi femeia-păstor sau preot.

Am ascultat cam atât, apoi gândurile m-au purtat într-un fel de disperare.  Nu am înţeles niciodată ce înseamnă ca oamenii să-şi dea sufletul din cauza lucrurilor ce vor urma, lucruri îngrozitoare (Luca 21:26  oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate).  Acum m-a cuprins un fel de disperare.  Am mai experimentat-o în ultimele luni.  Ascultam „pe viu” cum era întoarsă Biblia cu susul în jos, şi cum ceea ce a fost întotdeauna păcat, şi este şi va fi păcat indiferent de schimbările culturilor lumii, era acum acceptat şi chiar sărbătorit.  Acultam cum unul ce trebuia să fie slujitor al adevărului şi al lui Dumnezeu, să transmită în locul lui Dumnezeu adevărul etern, îşi bătea joc de chemarea sa, de creştinism şi de Dumnezeu.

Mai este mirare de ce se golesc bisericile progresiste?  Nu, nu mai este!  Pentru că atâta timp cât omul merge la biserică pentru a sta incomod în banca sa şi pentru a asculta un mesaj despre toleranţă, pacifism, încălzirea globală şi alte puncte de discurs din discursul politicienilor şi activiştilor de stânga, nu este mai confortabil să stea acasă în fotoliu în faţa televizorului şi să asculte acelaşi mesaj predat de politicienii de profesie, ajutaţi de staţii şi programe de televiziune aservite cauzelor liberale?  Ba da!

În aceeaşi ordine de idei, este la fel de zadarnic să mergi la biserică şi să asculţi discursuri împotriva punctelor de discurs politic al celor de dreapta.  Soluţia?  Biserica să se întoarcă la predicarea mesajului lui Isus Christos, la predicarea pocăinţei, a sfinţirii, a Marii Însărcinări.  Odată acestea făcute, oamenii vor avea lumina pe baza căreia să decidă pentru ei înşişi cum stau lucrurile, vor putea face deosebirea între bine şi rău.

* **

Profesorul Igor Panarin de la Academia pentru diplomați a Rusiei, având antecedente în prezicerea colapsului Uniunii Sovietice, și-a încercat recent capacitatea de a prezice asupra viitorului SUA.  El crede că pe la mijlocul anului viitor, Statele Unite se vor dezintegra și că America va colapsa din cauza imoralității, a imigrației și a situației economice, toate acestea catalizate de o slabă conducere a SUA.

Șansele ca predicțiile sale să se împlinească sunt de peste 50% zice Panarin.  Procesul a început odată cu catastrofa produsă de uraganul Katrina.  De la catastrofă încoace, zice profesorul, toate sunt în declin.  Datoria Americii s-a înmulțit de 7 ori în ultimii 11 ani.  Închisorile sunt pline.  Familiile se dezintegrează.  SUA are prea mulți homosexuali.  Tinerii sunt înclinați spre violență. Economia este pe chituci.  Obama este un politician care vorbește bine dar care nu a condus nici o afacere niciodată.

Acum, Panarin este un rus copleșit de mândrie națională.  Predicția sa cu privire la SUA poate fi pusă pe seama dorinței sale de a vedea Rusia numărată încă o dată printre supra-puterile lumii.  Și cu toate că părerile sale sunt considerate marginale și fără valoare pentru specialiști, o mulțime de ruși le vântură în presa scrisă și vorbită dintr-o speranță că Panarin ar putea avea dreptate, spre gloria Rusiei.

Acum, eu nu știu de unde am tot auzit în ultima vreme că anul ce vine va fi mult mai dificil pentru America decât a fost anul acesta.  Deși economia dă semne de înviere, pe alocuri este dezastru.  Statul Michigan are rata de șomaj la peste 14%.  Piața de case particulare a scăzut dramatic.  Poți cumpăra cu 10-20 de mii case ce acum doi ani erau 200 de mii.

Situația morală este mult mai gravă decât a văzut-o Panarin.  Să nu uităm că avem de-a face cu un Dumnezeu care nu poate privi nelegiuirea în ochii Săi și care ia măsuri atunci când răutatea ajunge strigătoare la cer.  Trăiesc aici și aș vrea ca prezicerile să fie neadevărate.  Dar pe de altă parte, am un dram de îngrijorare că ne așteaptă ani grei.  Și să nu se bucure nimeni pentru soarta Americii, dacă prezicerile lui Panarin s-ar împlini măcar parțial, pentru că asta va însemna dezastru și pentru restul lumii.

Aveți AICI articolul mult mai detaliat în engleză.

* **

Luca 2:49 El le-a zis: „Dece M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”
Luke 2:49 And he said unto them, How is it that ye sought me? wist ye not that I must be about my Father’s business?(KJV).

M-am mirat întotdeauna cu privire la traducerea KJV a versetului de mai sus.  Isus era angajat în… afacerea Tatălui Său!  Eu cred că această abordare nu este (total) greşită, deoarece într-un anume sens, „marfa” creştinului este… mântuira oferită de Dumnezeu.  Faptele noastre şi cuvintele noastre vorbesc despre asta.  Ceea ce face creştinul arată mereu către calitatea mărfii.  Creştinul este ca un spot publicitar ambulant.

Kartika Sari Dewi Shukarno - Sursa fotografiei: AP

Lucrul acesta trebuie să se vadă mai bine în biserică.  Gândindu-mă zilele acestea la creşterea influenţei islamului într-o mare parte a lumii (de exemplu, foto-modelul Kartika Sari Dewi Shukarno a fost condamnată la bătaie cu nuiele ca pedeapsă pentru că a băut bere în public.  Musulmanii sunt o minoritate în Malaezia… dar ştiu cum să îşi promoveze religia) şi nu doar la creşterea islamului ci şi a altor religii false (mormonii, martorii, etc), m-am gândit la ce se întâmplă în creştinism.

Uite, oamenii ce vin la bisericile creştine nu-s interesaţi în părerile politice ale pastorului lor.  Aceste păreri, de stânga sau de dreapta sunt propagate zi şi noapte pe zeci de canale de televiziune şi de radio.  Oamenii vin la biserică să fie învăţaţi despre Dumnezeu, despre adevărul transcendent.  Pe ei nu-i interesează să audă despre război sau pace, homosexualism, dreptate socială, încălzirea globală, protejarea bufniţei cu pete, a balenelor şi altele de genul acesta.  Opinia păstorului contează prea puţin pentru ei.  Ei vor să audă Evanghelia, despre iertarea lui Dumnezeu, despre soluţia împotriva păcatului şi pierzării.  Vor să-l cunoască pe Dumnezeu.

Bisericile care au abandonat acest mesaj (episcopaliene, prezbiteriene USA, United Methodist, Church of Christ) au pierdut sute de mii de membri în ultimii zece ani (conform unui studiu din anul 2000 publicat de Glenmary Research Center, studiu care se publică o dată la zece ani).  Presbyterian Church USA a pierdut 11.6% din membri, United Methodist 6.7%, Episcopal Church 5.3%, Church of Christ 14.8%.

Dar sunt oare şi biserici care au crescut?  Da!  Ştii care?  Bisericile conservatoare, cu o învăţătură mai „fundamentalistă”: Southern Baptist au crescut 5%, Traditionalist Presbyterian Church cu 42.4%, Evangelical Free Church cu 57.2%, Pentecostal denominations cu 18.5%, Church of God (tot penticostali) 40.2% şi Christian and Missionary Alliance cu 21.8%.  Bisericile care cer ceva de la membrii lor, cresc!  Ce anume să ceară?  Dedicare, moralitate, nevoia de mântuire personală, seriozitate în ceea ce priveşte slujirea voluntară şi zeciuielile, toate acestea însoţite de o învăţătură conservativă.  Bisericile progresive, liberale şi chiar şi cele moderate au pierdut membri.  Bisericile care s-au definit ca „inclusive” şi „tolerante”, bisericile care au lăsat ca să fie modelate de cultura politică imorală au pierdut membri!

La 1967 Southern Baptists au avut o mare luptă între tradiţionalişti şi progresivi.  Aceştia din urmă au pierdut.  Ceea ce a urma este uimitor:  în anii următori, Southern Baptists se înmulţeau cu o rată de 750 membri şi cu 5 biserici săptămânal.  În aceeaşi perioadă, Assemblies of God (penticostali) au crescut cu 121%, Adventiştii cu 92%, Church of God cu 183%, Nazarene Church cu 63%.

Concluzia?  Bisericile care se aseamănă din ce în ce mai mult cu nişte organizaţii de caritate ce oferă doar servicii sociale, vor pierde membri, cele conservatoare vor câştiga membri.  Aceasta este o prezicere bazată pe istoria mai recentă a bisericilor din America.  Şi chestia aceasta o puteţi pune într-un seif şi s-o scoateţi de acolo peste 10 ani.  Va fi adevărată.

De aceea cresc musulmanii şi alţii ca ei: aceştia cer ceva de la membrii lor.  Ceea ce cer este riguros şi legalistic.  Dar este ancorat în tradiţia lor, cere dedicare, perseverare, seriozitate.  De aşa natură era „afacerea” (cum zice KJV) în care era angajat Isus.  Era afacerea Tatălui, şi era, ca orice afacere, serioasă!  Tatăl nu angajează diletanţi, voluntari, oameni care muncesc după ureche, după curentul la modă în politica zilei sau după cum cred ei că e mai potrivit.  Numai după prescripţii.  Numai după Biblie 100%.

Ştiu că printre bloggeri sunt unii care mă critică ca fiind „fundamentalist” şi că m-aş afla în „cantonament ideologic”.  E în regulă.  Mai bine să stau mai departe de buza prăpastiei decât să mă aventurez prea aproape de ea!  Oricum eu nu mă pregătesc să-mi iau zborul de unul singur sau de capul meu, ci împreună cu Isus.  Şi, mai vreau să duc cu mine cât mai mulţi oameni!  Cred că aceasta este afacerea Tatălui nostru.  Doamne ajută-ne pe toţi!

* **

Născută acum ceva vreme de Alin Cristea, „românia evanghelică” a stârnit deja suficiente scântei în lumea blogurilor creştine.  Noi ne întrebam dacă blogul acesta, moştenind caracterul agresiv şi bătăios al tăticului lui, este fetiţă sau băieţel.  Acum însă e clar: pe un fundal în care tăticul Alin trebuia să-i schimbe scutecele micuţei românii poreclită „evanghelică”, murdărite mai ales în urma unor meciuri cu Marius Cruceru şi Daniel Branzei pe traiectoria unui extaz de comentariu şi agonie de vindecător, şi luptându-se cu o scrisoare pierdută de-a Rodicăi Botan, când i-a desfăcut zic scutelece murdare pentru a-i împacheta funduleţul într-o haină pestriţă ţesută între teologie şi terapie, s-a dovedit fără echivoc sexul blogului: era băieţel!  Avea…puţulică!

Acum face sens stilul de cocoşel al blogului ce poartă nume de de femeie dar care nu a crescut mai mult decât o fetiţă, şi poreclă ce nu caracterizează conţinutul.  De la unul care-mi critica postările despre Obama, mă aşteptam mai mult.  Poate că nu ar fi rău dacă Alin ar recurge la puţină terapie.  Într-un spirit omenos, ofer duşuri alternante fierbinţi-reci şi şocuri electrice gratuite.

Am şi eu o întrebare: când va scrie Alin Cristea despre fetiţe, ce au ele, dacă băieţii au puţulică? Just asking!

PS. Am văzut că Alin mi-a acordat şi mie o atenţie în ochiul stâng, despre calitatea scăzută a blogului meu.   De asemenea am văzut că Nici Mariu şi nici Daniel nu s-au sinchisit să-l bage în seamă.  Eu în schimb m-am încumetat, pentru a-l ajuta pe Alin prin linkurile puse la dispoziţie să-şi crească şi el traficul pentru a urca mai sus în topurile de care este obsedat.

Semnat: un blogger cu blog de slabă calitate, dar care este de mai multă vreme fruntaş la Ze List şi la BlogRank.  Dacă eu, cu slaba calitate reuşesc performanţa asta, atunci cât de slabe sunt blogurile lui Alin?  Just asking (again!).

* **

Scrisori de la cititori

Şi scrisul, şi cititul sînt ocupaţiuni solitare. Scrisul implică, totuşi, un orizont de dialog, o sumă, potenţial infinită, de interlocutori. Cititul rămîne, dimpotrivă, în spaţiul privat. Dacă nu devine o profesiune (cazul istoricilor şi criticilor literari), el nu e decît întîlnirea discretă dintre cititor şi textul citit, respectiv dintre cititor şi el însuşi. Evoluţia mentalităţilor, cultura blogului şi a forumului sau un anumit mod de a te raporta nevrotic la propria singurătate au creat însă o specie nouă: cititorul ofensiv, lacom de comunicare, grăbit să iasă, arţăgos, pe scenă. Participarea, fie ea şi din umbră, la dezbaterea publică se transformă într-un sport. Omul are timp, citeşte, se enervează şi atacă. Prin poşta electronică sau prin cea tradiţională. Plin de năduf, el se eliberează, temporar, de frustrările proprii: are un punct de vedere, şi-l exprimă fără cenzură şi, pînă la ocazia următoare, adoarme liniştit, mulţumit de sine. În plus, are ce povesti prietenilor: ministrul cutare? I-am tras o înjurătură pe cinste! Scriitorul X? I-am trîntit o scrisoare să-i meargă fulgii! Evident, există şi alte specii ale genului epistolar. Există şi cititori care se manifestă cu bună credinţă, care au opinii articulate şi argumentabile. O publicaţie serioasă nu poate decît să se bucure de asemenea cititori, să-i ia în serios şi, cînd e cazul, să-i publice, ceea ce Dilema face dintotdeauna. În ce mă priveşte, am avut de mai multe ori de cîştigat de pe urma unor serioase reacţii de lectură la textele mele. Cîştigul e nul, cînd expeditorul nu-şi propune decît două lucruri: să mă căsăpească şi să-şi etaleze deşteptăciunea proprie. Cîştigul e nul şi cînd expeditorul nu ia notă de intenţia şi dimensiunile textului meu şi îmi cere expuneri exhaustive şi concluzii cosmice. O româncă din Germania citeşte, de pildă, o glumeaţă notă berlineză publicată acum cîteva săptămîni şi suferă că nu iubesc Berlinul. Vorbesc de cîinii berlinezi, şi nu de virtuţile turistice şi culturale ale oraşului. Dar eu nu voiam să fac o monografie. Poţi scrie cîteva rînduri despre braga din Plovdiv, fără ca asta să însemne că, pentru tine, Plovdivul se reduce la bragă, sau că nu cunoşti şi nu iubeşti locul. Doamna cu pricina se oferă, graţios, ca data viitoare să mă iniţieze în farmecul berlinez. Sînt gata! Dar ca unul care, de multă vreme, are norocul să petreacă în capitala germană cam două luni pe an, nu cred că voi avea decît surpriza (agreabilă) de a face cunoştinţa unei persoane îndrăgostite de oraşul ei de adopţie. Altcineva îmi atrage sever atenţia că scriu „Universitatea Vrije“ în loc de „Vrije Universiteit“, ceea ce denotă că nu ştiu… germana. Da. Am comis o neglijenţă lingvistică. Îmi cer scuze. Mulţumesc vigilentului meu cititor, chiar dacă nu înţeleg tonul ofuscat, vag ameninţător, al monumentalei sale competenţe.

Foarte tare mă ia dl Ovidiu Constantinescu din Bucureşti. Admite că e „gură rea“, după care mă ceartă, destul de nervos, că susţin votul universal, că „urăsc mişcarea“ (deşi „mişcarea generează gîndirea“), că mă pronunţ în domenii pentru care n-am „pregătirea de bază“. Urmează o listă de idiosincrasii. Mă regăsesc pe locul întîi în calitate de „critic de artă fără vocaţie“ (ceea ce e adeverit printr-un citat din Marian Popa, celebru ca expert în materie) şi ca autor de memorii către Ceauşescu. Urmează Mircea Cărtărescu, care e promovat în străinătate pe bani grei, Liiceanu, care „caută siajul lui Băsescu“, Patapievici (ăla cu expoziţia din America), Eugen Simion, C.T. Popescu, şi, last but not least, Traian Băsescu. Spre sfîrşit, mă întreabă dacă nu cred că ţara ar trebui să intre în normalitate şi mă somează să vin cu soluţii, deşi mă crede, cum am văzut, nul. Ce pot să spun? Dl Constantinescu n-are nevoie de prea multă informaţie ca să-şi exercite spiritul critic. Ceea ce ştie domnia sa despre personajele pe care le beşteleşte se reduce la cîteva fragmente din presa de scandal. Asta în ciuda faptului că „a redescoperit plăcerea lecturii“. O altă plăcere a dlui O.C. sînt „plimbările binefăcătoare“. Dar „noaptea adoarme greu“ „dojenind în gînd“ elitele netrebnice. I-aş sugera, tot pe linie igienică, mici exerciţii de bună dispoziţie – şi de bunătate, în general –, ceva mai mult umor şi ceva mai puţină fiere. Va dormi, cu siguranţă, mai bine. Cît despre defectele noastre, ale muşteriilor săi, să fie liniştit. Sîntem mai nemulţumiţi de noi înşine decît poate fi domnia sa. Şi, oricum, sîntem mai în cunoştinţă de cauză: măcar am citit cărţile pe care le-am scris…

De andrei Pleşu, AICI.

* **

Galateni 2:4 din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie;

Preşedintele Roosevelt în spiciul său la Congresul american din 1941 a vorbit despre patru libertăţi ale omului:

- Libertatea de exprimare, libertatea de închinare la dumnezeul în care crede omul, sau de a nu se închina la nici un dumnezeu dacă aşa vrea el, libertatea de a avea suficient pentru a nu trăi în nevoi materiale şi libertatea de frică pentru o viaţă trăită într-o lume în care domneşte pacea.

Roosevelt vorbea despre aceste libertăţi ca posibile în secolul trecut, în timpul vieţii unora dintre ascultătorii săi.  O astfel de lume, zicea el, este antiteza noii ordini mondiale pe care voiau s-o instaureze dictatorii prin armele lor.

America trebuia să intre în al doilea război mondial şi ceea ce le spunea preşedintele americanilor avea menirea de a-i motiva pe concetăţenii săi.

Acum aceste patru libertăţi, fluturate politic şi idealistic în faţa noastră de atâtea ori, nu mai există de mult.  După Septembrie 11, 2001, ne-am dat seama că nu suntem în siguranţă nici aici, în America, după cum credeau până atunci americanii.  Gurile rele spun că este posibil ca să existe aici în SUA câteva capsule nucleare de valiză care pot fi folosite pentru fabricarea de bombe nucleare.  Dar lumea în care trăim are şi alte ameninţări, sub formă de boli, molime, catastrofe naturale, etc.  Şi pe baza tuturor acestor ameninţări, se contruiesc şi astăzi de către politicienii noştri alte frici: că globul pământesc se încălzeşte şi că se topeşte gheaţa de la poli şi că pământul va fi acoperit de apă.  Că n-o să mai fie petrol şi că trebuie să-l conservăm, conducând maşini hibrid.  Libertatea de frică nu mai este de mult printre noi.

Nici libertatea de religie nu mai e ca aceea despre care se vorbeşte.  Unele religii sunt mai libere decât altele.  De la satanişti la musulmani, de la voodoo la rasfartarieni, de la new age la mormoni, toţi au mai multe libertăţi decât creştinii.  Aceştia nu se pot ruga în public, nu pot predica la colţul străzii, nu mai au voie să expună simboluri ale credinţei lor sau ale sărbătorilor lor religioase.  Creştinii sunt consideraţi bigoţi, urăsc pe homosexuali, sunt intransigenţi, înapoiaţi, sunt o pacoste.  Noi care ne-am luptat pentru drepturile altora de a fi liberi să se închine la ce vor ei, suntem îngrădiţi în libertatea noastră de a ne închina tocmai de acei ce au fost beneficiarii luptei noastre.  Dacă cineva ar scrie pe Coran porcăriile ce le-au scris unii pe Biblie acum câteva zile, musulmanii ar da foc la o întreagă ţară.  Dar creştinii, nu au voie s-o facă în numele îngăduinţei creştine.  Dacă ar face-o, atunci să vezi condamnare!

Dacă te uiţi la întâlnirile ocazionate de discuţiile pe reforma asigurării de sănătate, în care oameni ce aveau întrebări le puneau politicienilor, îţi dai seama că nici libertatea de exprimare nu mai există.  Cei ce au întrebări şi le pun sunt făcuţi nazişti, înapoiaţi, huligani.  Administraţia lui Obama luptă pentru restrângerea drepturilor unor talk showuri ca acela a lui Rush Limbaugh, doar pentru că sunt incomodaţi de ideile acestuia.  În curând vor fi legi ce vor înfiera discursurile unor pastori împotriva păcatului homosexualismului ca fiind discursuri provocate de ură împotriva unei minorităţi.  Pastorii vor fi amendaţi sau închişi.

Iar ultima frică, de sărăcie e mai prezentă printre noi ca oricând.  Oamenii îşi pierde locurile de muncă la o rată de 5-6 sute de mii lunar.  Sute de mii de oameni şi-au pierdut casele, economiile, fondurile de pensii.

Ce ne mai rămâne?  O libertate ce nu ne-o poate lua nici frica, nici sărăcia, nici catastrofele de tot felul, nici închisoarea, nici oamenii, nici nimic: libertatea pe care ne-a adus-o Christos!  Dacă o ai, eşti cu adevărat liber, oricât de reduse ţi-ar fi alte libertăţi.  Descoper-o!  Fă-o a ta!  Foloseşte-o!

* **

Nu mă aşteptam ca guvernul american să-şi arate deficienţele chiar atât de repede! 

Despre ce este vorba: am mai vorbit pe blog despre faptul că guvernul american, pentru a încuraja pe cetăţeni să renunţe la maşinile vechi (şi care chipurile consumă prea mult combustibil) şi să le ducă la dealer.  Acolo cetăţeanul va primi circa $4,500 pe maşină, bani ce-i poate întrebuinţa ca avans la cumpărarea unei maşini noi.  Procedura aceasta avea în vedere şi stimularea economiei prin creşterea cererii pentru maşini noi.  De fapt, şi Ford şi GM au anunţat creşteri ale producţiei în zilele trecute.

Problema: cei $4,500 trebuie să vină la dealer de la guvern.  Şi banii nu mai vin!  Aşa că, sute de dealeri de maşini au renunţat să mai ofere programul de „cash pentru rable”.  Chestia asta îmi aduce aminte de zecile de mii de dolari pe care i-am pierdut în Romania cu afacerea de farmacie.  Farmacia trebuia să dea medicamente la oameni.  Acestea erau subvenţionate de statul român.  Doar că banii de la guvern întârziau câte 6 luni.  Noi trebuia să cumpărăm medicamente mereu.  Acestea se vindeau pe valută forte!  Când veneau banii de la guvern, şi-i transformam în valută, trecerea excesivă a timpului făcea ca să nu mai putem cumpăra mai nimica pe ei.

Spuneţi-mi o singura intreprindere supravegheată de guvernul american care funcţionează!

- Spitalul militar Walter Reed a fost găsit anii tecuţi (2007)într-o stare jalnică.  Birocraţie excesivă, clădiri părăginite, asistenţă medicală sub orice critică.  Până şi ministrul armatei Gen. Maj. George Weightman şi-a dat demisia!

- Medicare, asigurarea medicală oferită de guvernul american persoanelor de 65 de ani şi peste (care îndeplinesc anumite condiţii) va rămâne fără bani până în 2017.  Conform GAO (Government Accountability Office) Medicare trebuie reformat din cauza predispoziţiei sistemului la fraudă.  Numai sub 5% din dosare sunt revizuite.

- Medicaid, ajutorul financiar în vederea îngrijirii medicale oferit de guvern celor cu mijloace materiale insuficiente.  Pentru a te califica, trebuie să ai câştig, dar acesta trebuie să fie sub anumite limite.  Programul este oferit de state şi nu de guvernul federal.  Cam 20% din bugetul statelor se duce pe oferirea acestui serviciu.  Între 45 şi 50 de milioane de cetăţeni americani primesc anual îngrijire sub acest program.  Cu toate acestea, banii sunt insuficienţi şi programul creează un sistem birocratic care are menirea de a descuraja apelarea la sistem.

- USPS, poşta americană este falimentară.  Asta a spus-o chiar Obama, la un spici recent, comparând poşta cu UPS şi FedEx (care sunt companii private şi merg de zbârnăie!).  În curând câteva mii de oficii poştale se vor închide din lipsă de bani.  Anii recenţi poşta a ridicat preţul unui timbru clasa I de la 37 cenţi (cât era când am sosit eu în SUA) la 44 cenţi.  Creşterea a fost de 1 cent anual, dar tot nu sunt destui bani.

- Amtrak, corporaţia pentru transportul persoanelor pe calea ferată este falimentar.  Guvernul nu ştie şi nu poate conduce afacerea, care este supra-numită „o maşină de ars banii”.

- Social Security, un serviciu asemănător unui fond de pensii, prin care se oferă bani celor ce nu au suficientă pensie.  Unii au calculat că banii vor fi suficienţi până prin 2039, dar alţii spun să ne gândim la 2016.  Cu creşterea vâstei de bătrâneţe şi implicit cu creşterea numărului de pensionari, este improbabil ca fondurile să fie suficiente până la 2040.  E un alt sistem supus fraudei şi folosit la maxim de către escroci!  Unii economişti îl consideră un fel de „caritas” prin care se iau banii de la cei ce lucrează astăzi şi se dau la cei ce-s la pensie, cu nădejdea că pe când vor ajunge pensionari muncitorii de azi, alţii vor munci şi aproviziona fondul.

Acum guvernul vrea să preia sistemul de asigurări medicale!  Să fim serioşi!  Pe tema asta voi scrie mai amănunţit în viitor.  Până atunci însă, postez această „flegmă” într-o categorie specială, dedicată domnului Dănuţ Mănăstireanu, care a categorisit într-un comentariu la articolul linkat, astfel de materiale drept „flegme”.

* **

De pe vremea lui Darby dispensaţionaliştii ne portretizează scenarii apocaliptice ale vremurilor de pe urmă.  Conform acestor scenarii, graniţele ţărilor vor dispare, un lider carismatic va apare şi va prelua conducerea întregii lumi (numele său va fi Anticrist), iar oamenii lumii vor fi uniţi într-o singură religie (închinarea la diavolul şi la Anticrist).  Unul dintre lucrurile care vor uni pe oameni (pe lângă acelaşi conducător şi aceeaşi religie) va fi şi aceeaşi monedă.  De ani buni, dolarul american este moneda în care se păstrează rezervele mai multor ţări, precum şi moneda de plăţi în schimburi cum ar fi petrolul de exemplu.  Căderea dolarului vizavi de alte monede, sitoaţia economică a SUA precum şi presiuni din partea Chinei şi a altor naţiuni a făcu că unii economişti şi lideri de ţări să discute posibilitatea unei monede internaţionale unice.

Rusia s-a urcat şi ea în acest tren, şi zilele trecute la întâlnirea celor 20 din Italia, preşedintele Rusiei, Medvedeev a „dezvelit” o posibilă monedă internaţională unică:  o puteţi vedea mai jos.  Doar atâta mai e de spus că, probabil că spusele dispensaţionaliştilor nu au meritat să fie luate în râs…  Poate că cine râde la urmă, râde mai bine!

* **

Am primit un email de la Ioana Pop care îmi semnala un articol ce a stârnit multă vâlvă de ambele părţi ale oceanului, vâlvă materializată prin peste 100 de comentarii.

Eu, neavând la dispoziţie nici spaţiul, nici talentul Ioanei, nici posibilităţile ei, nici o acuitate a spiritului de observaţie ce o caracterizează şi nici colaboratorii acelei reviste, nu îmi permit decât să dau replica printr-o caricatură, ce ilustrează perfect pe marea majoritate a predicatorilor români ce NU s-au mutat (definitiv) în SUA, dar care vin de câte ori pot, pentru…  Dar, mai bine imaginea, care vorbeşte cât o mie de cuvinte

* **

Nu de mult, Newt Gingrich, cel ce a stabilit şi pus în practică „Contractul cu America” la a993 când era Speaker-ul Camerei reprezentanţilor din Congresul SUA a afirmat într-unspici ţinut într-o biserică evanghelică americană că SUA este asediată de păgânism şi că adevărata luptă în America este o luptă spirituală, cu forţe care doresc să-L scoată pe Dumnezeu din America.  iată mai jos clipul video:

* **

„Femeia” s-a născut bărbat, a avut o operaţie de schimbare de sex, a trăit 30 de ani ca femeie, a adoptat o fată care acum are 8 ani, ajunge la o biserică evanghelică, este pătrunsă de cuvânt, doreşte să se pocăiască, dar nu ştie cum şi ce trebuie să facă.  Citeşte textul de mai jos, în engleză.  Tu ce i-ai propune, cum ar trebui să procedeze în pocăinţa ei/lui?

Every year at the conclusion of Christian ethics class here at Southern Seminary, I give my students a final ethical situation to answer for their final examination. They are graded not on their conclusion, but on how they arrived there. The question below is this year’s dilemma. They’ll answer, and then we’ll discuss it communally as a class on Thursday. Here it is:

This question takes place sometime in the future, in your ministry.

Joan is a fifty year-old woman who has been visiting your church for a little over a year. She sits on the third row from the back, and usually exits during the closing hymn, often with tears in her eyes. Joan approaches you after the service on Sunday to tell you that she wants to follow Jesus as her Lord.

You ask Joan a series of diagnostic questions about her faith, and it is clear she understands the gospel. She still seems distressed though. When you ask if she’s repented of her sin, she starts to cry and grit her teeth.

“I don’t know,” she says. “I don’t know how…I don’t know where to start…Can I meet with you privately?”

You, Joan, and a godly Titus 2-type women’s ministry leader in your church meet in your office right away, and Joan tells you her story.

She wasn’t born Joan. She was born John. From early on in John’s life, though, he felt as though he was “a woman trapped in a man’s body.” Joan says, “I don’t mean to repeat that old shopworn cliché, but it really is what I felt like.”

Joan tells you that when she was twenty she began the process of “transitioning” from life as a man to life as a woman. She underwent extensive hormone therapy, followed by extensive plastic surgery—including so-called “gender reassignment surgery.” She has lived for the past thirty years—physically and socially—as a woman.

“I want to do whatever it takes to follow Jesus,” Joan tells you. “I want to repent…I just, I don’t know how to do it.”

“I am surgically now a woman. I’ve taken hormones that give me the appearance and physical makeup of a woman,” she says. “Even if I were to put on a suit and tie right now, I’d just look like a woman with a suit and tie. Not to mention the fact that, well, I am physically…a woman.”

“To complicate matters further,” Joan says through tears, “I adopted my daughter, Clarissa, when she was eight months old and she’s ten years old now. She doesn’t know about my past life as…as a man. She just knows me as her Mom.”

“I know the sex change surgery was wrong. I know that my life is twisted. I’m willing to do whatever Jesus would have me to do to make it right,” she says. “But what would Jesus have me to do?”

Joan asks you, “Am I too messed up to repent and be saved? If not, what does it mean for me to repent and live my life as a follower of Jesus? What is right for me to do?”

Show me, step-by-step, what you would say to Joan. Show me what you would tell her to do, short-term and long-term, and show me why in terms of a Christian ethic. Use Scripture, Christian theology, and wisdom to demonstrate not just your final decisions, but how you arrived at them.

You may use any resource that would be available to you in a real life pastoral situation. This includes Holy Scripture, books, articles, and the seeking of outside counsel from others.

Furthermore, show me how you would lead the rest of your congregation to think through and act in this situation with the mind of Christ.

* **

Geneza 3:19 În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Mă uimesc mereu la prostia oamenilor care s-au erijat în apărători ai naturii.  Ultima lor nerozie este cu privire la încălzirea planetei.  Unul dintre cele mai puternice departamente din orice guvern este departamentul mediului.  Ei taie şi spânzură.  Dacă ei declară anumite produse ca având efecte nocive asupra mediului, atunci poţi să-ţi iei adio de la acele produse.  Zilele trecute am citit despre faptul că în California nu mai este voie să se vândă maşini de culoare neagră, deoarece acestea conservă căldura şi astfel este nevoie să se consume mai multă energie pentru răcirea acelor maşini cu aerul condiţionat.  Asta vine în reversul recomandării de acum 30 de ani, când clima era în răcire şi se recomanda ca acoperişul caselor să fie de culoare închisă (atunci s-a inventat ţigla din carton asfaltat) care încă se foloseşte pe casele noastre.

Omul se va lupta toată viaţa cu natura, dar n-o va putea nici stăpâni, şi părerea mea, nici influenţa.  Suntem prea mici şi prea puţini ca s-o putem influenţa.  Chiar dacă populaţia pământului ar fi de trei ori mai numeroasă, tot nu ar conta.  Alte forţe şi alt design o conduce.  Sunt decretele şi hotărârile unui Dumnezeu Suveran.  El a spus omului că el se va lupta toată viaţa cu pământul, că va smulge cu sudoarea feţei produsele acestuia, că pământul va produce spini şi pălămidă, şi că în cele din urmă, ţărâna cu care te-ai luptat o viaţă întreagă, va învinge.  Te va acoperi cu un strat de doi metri!

Deci, e vremea să ne deşteptăţim.  Că nu-i iad contemporan mai mare decât să trăieşti în mijlocul unor proşti.  O planetă mai caldă sau mai rece pot suporta, dar prostia mă dă gata!

* **

• am reversa procesul prin care plantarea de biserici a devenit o „industrie” ce angajează evanghelişti de profesie, cu o infrastructură şi logistică ce funcţionează ca acele ale unei „afaceri”?
• am renunţa să mai facem ceea ce facem în biserici?  Adică, am scoate instrumentele şi cântăreţii „de profesie” şi am încuraja participanţii să cânte?  Adică, am renunţa la retroproiectoare, producţii multi-media, piese de teatru, pantomimă, etc?  Dacă am înlocui băncile pluşate cu scaune simple, din lemn?  Dacă am scurta drastic „programele”?  Dacă am citi 1/2 oră din Biblie şi am explica doar 10 minute?  Dacă am avea mai mult timp de părtăşie?
• am renunţa la clădirile ce sunt azi folosite doar un procent infim într-o săptămână?  Sau dacă le-am transforma pentru majoritatea timpului în sală de mese pentru cei flămânzi, în spital pentru cei bolnavi, an loc de consiliere a celui zdrobit şi confuz?  Dacă ne-am aduna numai în case, şi poate o dată pe lună cu toţii, într-o clădire închiriată pentru un astfel de timp?
• am renunţa la serviciile dintr-o întreagă duminică, pentru a ne dedica ajutorării celor în nevoie?  Evanghelizării pe stradă, în cofetării, în restaurante, şi-n orice loc în care se află prietenii noştri, vecinii noştri, colegii noştri?
• am suspenda venirea la adunare a tuturor membrilor, şi permiterea reîntoarcerii lor doar în clipa în care au adus la Christos pe cineva?
• am fi pe stradă aşa cum suntem în adunare, şi-n adunare aşa cum suntem pe stradă?  Dacă am înceta să ne mai prefacem şi să ne dăm drept alţii în afaţa oamenilor când de fapt ştie Domnul şi ştim şi noi cine suntem în realitate?
• ne-am mărturisi mereu păcatele în public şi am fi transparenţi?
• păstorul ar acorda la fel de mult timp şi interes familiei, cât acordă bisericii?
• nu ne-am mai ruga niciodată pentru noi, ci numai pentru alţii?  Am avea încredere că cuiva îi pasă îndeajuns de noi, încât să fim convinşi că dacă nu ne mai rugăm pentru noi, vor fi mult mai multe rugăciuni în folosul nostru decât doar ale noastre?
• am acorda 90% din banii adunaţi la biserică misiunii, şi doar 10% nevoilor noastre?
• am urma pe Isus după mântuire, şi nu fără mântuire?
• am renunţa la a copia mereu modele contemporane „lucrative” şi am copia modelul din Faptele Apostolilor?
• am posti o zi întreagă de la televizor şi computer în casele noastre?

* **

Creştinul trăieşte acest paradox care îi este unic: el aparţine grupării dar este şi unic.  El este comun dar este şi excepţional.  Biblia spune că suntem în lume (şi-i aparţinem acesteia pe atâtea coordonate) dar nu suntem din lume (din materialul din care e făcută lumea).

Dorinţa de a aparţine este înscrisă în toţi; dar la fel este şi dorinţa de a fi excepţionali.  Biserica, trupul acesta mistic al lui Isus, ne conţine pe toţi ca „mădulare”, sau membre.  Aceatsa ne face să aparţinem şi să nu putem privi pe celălalt ca fiind din „alt material” de o calitate mai dubioasă.  De cealaltă parte, prin actul creaţiei şi formarea individuală a fiecăruia, noi suntem unici, excepţionali.

Am fost întotdeauna uimit de dorinţa unora aparţinând bisericii de a-i obliga pe toţi la o anumită uniformitate.  De a estompa orice originalitate.  De a înăbuşi orice dorinţă de a fi diferit.  Pornindu-se de la lungimea fustei, culoarea hainelor, interzicerea bijuteriilor (aspect exterior) până la aspecte spirituale, reprezentanţi mai de rând sau mai de sus ai bisericii au încercat să impună uniformitatea.  De fapt, dacă asta doreşti, să fii comun, să aparţii, nu o să duci lipsă de învăţători.

Dar dacă vrei să fii excepţional, să fii unic, … asta e o altă problemă!  O să descoperi îndată cum eşti înconjurat de către trântorii stupului şi, mai întâi atacat sub tentativa de a te aduce înapoi în uniformism.  Apoi dacă te încăpăţânezi să fii deosebit, eşti jignit, izolat şi nu în ultimul rând, vorbit de rău, pentru ca şi alţii să ştie să se ferească de tine, să te izoleze.  Izolarea duce până la a nu mai fi considerat că aparţii „trupului”.  Şi asta e prea dureros şi greu de purtat pentru unii.  De aceea întâlnesc o mulţime de oameni care, deşi au pornit cu un anumit avânt şi ideal în viaţa creştină, au ajuns să-şi modereze unicitatea pentru a nu frapa reprezentanţii comunului.

Progresul, în orice domeniu, este realizat doar de oameni excepţionali.  Ceilalţi, turma, doar urmează, întrebuinţează, în ultimă instanţă beneficiază.  După mai multe convulsii şi reticenţe, culmile cucerite de cei excepţionali devin puncte comune ale turmei.  Preţul plătit de omul de excepţie nu este mic nici uşor; dar din perspectiva progresului şi chiar a veşniciei, merită plătit.  Aşa că aş încuraja la excepţionalitate.  În timp ce nu trebuie să dispreţuieşti comunul (căruia îi aparţii într-o anumită dimensiune) nu uita să fii unic, excepţional, deosebit.  Asta va da şi puţină culoare eternului cenuşiu cu care am fost obişnuiţi prin biserici.

* **