PERSPECTIVE CRESTINE

Mesajul de mai jos l-am primit în email şi-l postez aici.  Poate este vreunul din cititorii mei care vrea să participe în a trimite un mesaj de mulţumire lui Billy Graham.

Dear Friend,

My father will celebrate his 90th birthday November 7, and we’d like to give
him a special gift.

If you or someone in your family came to know Jesus Christ through his
ministry, please share that with him. Send us your story-or a simple
greeting-by November 1, and we’ll put all the messages together and present
them to my father when we celebrate his birthday.

Visit https://www.billygraham.org/bgbirthday.asp to leave a message.

We hope it will encourage my father on this special day as he sees the fruit
of more than 60 years of ministry. Millions more across the globe are
hearing the life-changing Gospel message even now through the ongoing work
of the Billy Graham Evangelistic Association.

Thank you for helping us celebrate. May God richly bless you!

Sincerely,

Franklin Graham
President

Am fost invitaţi la masă la nişte tineri.  Cândva le-am fost păstor şi chiar i-am cununat.  Băiatul din familie de creştini, fata nu!  Dar s-a întors şi ea la Domnul.  Şi s-a întors nu aşa de formă, ci serios de tot.  Eu sincer să fiu am avut puţină îndoială cu privire la pocăinţa ei: de o frumuseţe de foto-model, deşteaptă brici, dintr-o familie ft bogată, mă întrebam dacă nu e cumva un foc de paie.  Adică, experienţa m-a făcut să fiu… deformat în părerile mele cu privire la de ce se „pocăiesc” anume oameni.

Dar tânăra soţie, acum la 3-4 ani de la căsătoria ei, m-a făcut de ruşine.  Cum?  În timpul mesei la ea acasă am povestit de una-alta.  Printre poveşti, despre părinţii ei care muncesc la Microsoft.  Aceştia au venit din Canada în SUA şi şi-au adus cu ei şi copiii.  Apoi au primit cu toţii „green card-ul”.  Acum părinţii urmează să ia cetăţenia.  Şi fiica lor, ar lua şi ea cetăţenia americană.  Acesta este un vis al multora…  Oricum, pe formularul de cerere, trebuie specificat unde ai locuit în ultimii cinci ani.  I-am spus tinerei femei că deoarece are domiciliul şi cu părinţii ei, poate scrie că a locuit acolo.  La care ea a reacţionat aproape cu mânie: „dar asta ar fi o minciună!  Eu nu am locuit în SUA ci în Canada!  Şi decât să mint, mai bine rămân fără cetăţenia americană!”

După prânz, vorbeam cu soţia în maşină: oare câţi creştini ar fi avut vreo problemă cu a minţi pe un formular ce-ţi asigură cetăţenia americană, mai ales când nu ar fi fost vorba de o minciună 100%, mai ales că, în acte fata figura la adresa părinţilor iar nimeni nu ar fi putut verifica chestia asta?  Aveam de-a face cu semnele unei pocăinţe reale.  Mi-a fost ruşine de îndoielile mele, dar şi de propunerea că ar putea scrie în cerere un neadevăr.

Şi nu orice fel de scuze… ci de 10 Megatone!  Ei, aşa scuzele se acceptă!  Adio, şi ne vedem dincolo!

Excelent articolul scris de Nicholas Carr pentru revista The Atlantic.  Il găsiţi aici.  În viitorul apropiat, o să încerc să-mi fac puţin timp să-l traduc, dacă se găsesc doritori să-l citească româneşte, desigur!  În esenţă, scriitorul eseului, apreciind pe de o parte posibilitatea de a găsi citate, resurse, materiale necesare unui scriitor (cum este el) pe Internet cu ajutorul motorului de căutare google, deplânge efectul nociv al internetului asupra capacităţii sale de concentrare, gândire, explorare.  Cu alte cuvinte, pe vremuri el era un scufundător la adâncime, acum e un surfer de suprafaţă, care ingurgitează în mod superficial informaţia aşa cum e transmisă ea de google.  Eseul merită citi şi gândit asupra lui.

Video clipul de mai jos demonstrează diferenţe esenţiale între cei doi candidaţi la preşedinţia SUA, Obama şi McCain.  Dincolo de interviuri, de vârstă, de apartenenţă la partide politice şi de orice altceva, cei doi s-au dus la 11 Septembrie să pună flori la memorialul victimelor de le 9/11.  Florile sunt (tradiţional) trandafiri cu tulpina întreagă.  Obama îşi aruncă cu nonşalanţă şi grabă trandafirul pe grămada de flori, McCain se apleacă cu grijă şi depune trandafirul ca ep ceva fragil şi preţios.  Cred că gesturile acestea spun multe despre caracterul celor doi.

Maşina de mai sus e făcută de Ford, în Anglia şi e destinată pieţei europene.  Motorul e pe bază de diesel şi merge 65 mile la galon (peste 30 km/litru).  E prea scumpă de adus în SUA şi oricum, inima pieţei americane a fost cucerită de maşinile hibrid (benzină/electric) făcute (majoritatea) în Japonia.  Aşa că nu merită „importul” maşinii numită ECOnetic.  Se va vinde pretutindeni în Europa.  Între timp, japonezii de la toyota şi Nissan vor aduce ei primele maşini diesel la americani.  Şi vor cuceri ei (încă o dată!) piaţa americană cu maşinile lor.

Ca Fordul să producă ECOneticul pentru SUA ar trebui să construiască o fabrică (în Mexic, unde e mai ieftin) dar investiţia ar fi de peste 350 milioane de dolari şi ar trebui să se vândă peste 300 mii de maşini anual ca să fie rentabilă; ceea ce este imposibil.  Asta este.  Învăţăm târziu şi prost…

Sâmbătă am fost invitat să predic la o nuntă a fetiţei unui prieten drag, Ezechiel Suciu.  A fost o nuntă frumoasă, cum cred că sunt toate nunţile.  De câte ori văd un tată ducându-şi fata pe culoar şi predând-o celui ce-i va fi bărbat de acolo înainte, plâng şi mă bucur în acelaşi timp.  Nu am avut copii, dar ştiu ce înseamnă să creşti, să îngrijeşti şi să iubeşti la nesfârşit un copil, şi apoi să te desparţi de el în „ziua aceea” a nunţii!  Plâng.  Dar, mă bucur, deoarece în fiecare nuntă întrevăd Marea Nuntă care va încununa toate nunţile, Nunta Mielului şi a Miresei Sale.

În sfârşit, la nunta de sâmbătă a fost fain.  Atmosferă de sărbătoare, o mulţime de oameni ce se cunoşteau între ei şi căcora le părea bine că se revedeau acolo.  Soţia mea nu s-a simţit prea bine şi nu venit cu mine, aşa că am fost cam singuratic.  Da m-am îndeletnicit cu uan din preocupările mele plăcute: am stat deoparte şi am privit oamenii!

În cele din urmă, am mers şi eu la bufetul unde se servea masa, mi-am luat o farfurie cu mâncare apoi am revenit în cortuol unde erau amenajate mesele.  Cu mâncarea în mână, îmi căutam un loc la o masă unde să stau cu cunoscuţi, când două tinere pe care le cunoşteam din Portland Oregon, aşezate la o masă cu alte două tinere pe care nu le cunoşteam m-au strigat şi m-au întrebat dacă nu consider sub „demnitatea” mea să stau la masă cu ele…  Cum să fie sub demnitatea mea!?  Am încercat toţi aceşti ani să păstrez un spirit tânăr, ca să am acces la tinerii din bisericile pe care le-am păstorit!

Dar despre asta, poate altă dată.  M-am aşezat la masa domnişoarelor şi am făcut cunoştinţă cu tinerele necunoscute.  Am descoperit că erau fetele unui prieten de-al meu de mai demult, dar pe care l-am redescoperit aici în SUA.  Nu ştiam că are copii atât de mari!  În sfârşit, discuţia noastră s-a învârtit în jurul nunţilor, băieţilor (ce altceva discută fetele!?), adunărilor, formelor de închinare, şi altele.  Printre discuţii, şi nimicuri, desigur.  Potrivite cu tinereţea şi nunta.

Ce m-a surprins încă o dată, e maturitatea tinerilor din zilele noastre.  Mi se par mult mai maturi decât am fost noi la 17-18 ani!  Şi constatarea asta mi-a amintit de un lucru: când e vârsta potrivită pentru mântuire?  Douglas R. Sword în cartea sa Christian Parenting povesteşte cum făcea baie fiului său de 4 ani.  Era grăbit deoarece era luni seara şi în SUA luni seara este meci de fotbal.  Dar băieţelul avea chef de poveşti.  Cum nu mai era mult până la Crăciun, el începu să povestească că ar dori să aranjeze o petrecere pentru ziua naşterii lui Isus.  Apoi, aşa ca din senin, băieţelul întrebă ce înseamnă să-l primeşti pe Isus în inima ta?

Cu toată graba, Sword se apucă să-i povestească băieţelului cum noi, oamenii, facem lucruri rele care-l supără pe Dumnezeu.  Aşa că, Dumnezeu a trimis în lume pe Isus, Fiul Său, pentru a muri pe cruce pentru păcatele noastre.  Când noi recunoaştem că am greşit şi cerem iertare lui Dumnezeu, atunci Isus intră în inima noastră.

Băieţelul se gândi pentru o clipă apoi întrebă dacă el poate cere iertare şi să-l primescă pe Isus în inima sa.  Şi s-au rugat.  Sword povesteşte că nu mai ştie nici cine a jucat nici cine a câştigat în lunea aceea: dar nu va uita niciodată cum l-a condus pe fiul său la Christos.  Frumoşii tineri, dragii copii!  Poate ar trebui să le acordăm mai multă atenţie!

Mai întâi, despre ce NU o să scriu.  Nu o să scriu de expunerea apetisantă a alimentelor în diferite vitrine ce-ţi atacă retina pe fondul unor experienţe culinare plăcute.  Nu mă refer la brânzeturile, salamurile, peştii, icrele negre şi alte bunătăţi expuse în galantarele magazinelor.  Nu mă refer nici la mirosul unei mâncăruri gustoase ce-ţi umplu nările când intri în casă după o lungă zi de muncă, cu stomacul tânjind după hrană.  Şi nu mă refer nici la ancestrala şi fatala imagine a fructului pomului cunoştinţei biunelui şi răului care şi-a arătat Evei formele în culori superbe şi i-a umplut nările fremătânde cu aroma unei mireasme îmbătătoare.  Continue Reading »

Multumesc lui Wes pentru ele…

Din timesonline

Editura Zondervan Publishing este dată în judecată de către un homosexual care a fost „jignit” de faptul că Biblia sa, publicată de editura în cauză, spune că homosexualismul este un păcat; asta i-a cauzat individului durere emoţională şi instabilitate mintală. Suma cerută ca despăgubire este de 60 de milioane dolari. Editura Thomas Nelson Publishing din Tennessee a fost şi ea dată în judecată de către un alt individ care cere suma de 10 milioane de dolari; tot un homosexual.

Bradley LaShawn Fowler, cel ce a dat în judecată Zondervan spune că familia sa crede Biblia şi l-a ostracizat pentru păcatul homosexualităţii. Fowler se simte respins, a fost abuzat verbal când a fost făcut „păcătos” şi a fost ameninţat cu… iadul! Pe lângă bani, Fowler solicită ca Zondervan să-şi ceară scuze.

Probleme cu darea în judecată? Destule! Nu editurile respective sunt autorii materialului jignitor, ci Dumnezeu este! Apoi, America este o ţară în care libertatea de expresie este garantată. Şi nu în ultimul rând, când va urma să fie dată Biblia în judecată de către mincinoşi, curvari, lacomi, neasultătorii de părinţi, lăudăroşi, şi alţii? Doar şi acestea-s înfierate ca păcate, şi cei ce le fac, sunt ameninţaţi şi ei cu iadul!

– 
Ted Pope

Recent, revista TIME (9 may a.c.) avea pe coperta ei fotografia lui Nelson Mandela, liderul sud-african, care astăzi (18 iulie) a împlinit vârsta de 90 de ani.  În revistă, un articol despre Mandela.  Mai exact, secrete ale conducerii - 8 lecţii pentru conducători.  Biograful său, Richard Stengel scrie foarte bine articolul.  Articolul este de găsit aici şi iată şi un sumar al lecţiilor învăţate pe propria piele, de Mandela:

1. Curajul nu este absenţa fricii, ci este inspirarea altora pentru a depăşi frica
2. Condu din faţă dar nu lăsa în urmă baza.
3. Condu din urmă, şi lasă-i pe alţii să creadă că ei sunt în frunte.
4. Cunoaşte-ţi duşmanul, şi învaţă care-i este sportul preferat.
5. Ţine-ţi aproape prietenii, iar rivalii chiar şi mai apropae.
6. Aparenţele contează, şi adu-ţi aminte să zâmbeşti.
7. Nimic nu este în alb şi negru.
8. Şi abandonul înseamnă a conduce.

Un studiu condus anul trecut de The Pew Forum on Religion and Public Life pe un eşantion de 35 de mii de americani adulţi a descoperit că 21% dintre atei cred în existenţa lui „Dumnezeu”.  Pentru acest procent, „Dumnezeu” este un „spirit universal”.  6% din procentul de 21% de atei ce cred într-un „dumnezeu = spirit universal” au mers chiar şi mai departe”  Ei cred în existenţa unui Dumnezeu personal!

Pe când mă scărpinam eu în cap cu privire la atei, şi încercam să mă dumiresc de ce se consideră ei atei, am continuat cu citirea studiului.  Cele ce au urmat m-au făcut să mă scarpin şi mai abitir, până la sânge!  De ce?  Pentru că un mare număr din cei asociaţi cu religiile tradiţionale (catolici, protestanţi şi alţii) NU cred în Dumnezeu!  Derută totală: atei care cred că există Dumnezeu, creştini cred că nu există Dumnezeu.

America sărbătoreşte 232 de ani de la semnarea Declaraţiei de Independenţă. Dacă nu ai citit niciodată documentul, ar trebui să-ţi faci timp să-l citeşti. Este remarcabil. Mai mult decât independenţa de Anglia şi de regele ei, Declaraţia este un act de recunoaştere a lui Dumnezeu şi de supunere lui Dumnezeu. În Declaraţie, El este Dumnezeul care a determinat legile Naturii. El este Creatorul tuturor oamenilor, cărora le-a dat drepturi, precum viaţa, libertatea şi urmărirea fericirii! În virtutea acestor drepturi oamenii au dreptul de a rupe legăturile cu guvernele care împiedică atingerea acetor obiective. Dumnezeu este „Providenţa Divină”. El este „Judecătorul Suprem”.

Astfel, în Dumnezeu se întrunesc toate cele trei ramuri ale guvernului American: Ramura judiciară (Curtea Supremă de Justiţie), ramura legislativă (Congresul) şi ramura executivă (preşedintele). Dar mai presus de toate, El este Creator.

Sunt o mulţime de lucruri care nu-mi plac în America zilelor noastre; despre ele poate citeşti mereu pe blogul meu. Dar sunt o mulţime de lucruri ce-mi plac! Îmi pare rău că
nu scriu despre ele mai des. Pentru că pornind de la Declaraţia de Independenţă care garantează libertatea de a spune ce şi când vrei, de a te închina cum şi cui vrei, de a căuta fericirea unde şi cum doreşti, până la posibilitatea de a te duce la o şcoală particulară dacă nu-ţi place şcoala publică, sau de a învăţa acasă, dacă nu-ţi plac celelalte două categorii, până la serviciul bun şi felul civilizat în care eşti tratat în hoteluri, restaurante, magazine şi instituţii, până la predictibilitatea în diverse situaţii, care-ţi asigură un anume grad de confort şi te scuteşte de surprize şi îngrijorare, până la semnele rutiere care sunt mereu acolo, chiar şi pe drumurile cele mai secundare, până la militarii Americii care sunt voluntari, şi care primesc un salariu de mizerie pentru care nu ar merita să-ţi sacrifici viaţa, dar ei totuşi o fac adesea pentru alţii, până la generozitatea americanilor care au susţinut misionarii timp de două secole, şi care donează pentru naţiuni lovite de dezastre, sau de foamete, până la… „you name it!”

Aşa că, ce să mai zic? Doar God Bless America!

Bobby Jindal este un tânăr de 37 de ani, ai cărui părinţi au imigrat în SUA din India şi care a ajuns guvernatorul statului Louisiana.  Va fi probabil unul dintre cei consideraţi de către john McCain ca vicepreşedinte.  Recent, Bobby Jindal a semnat un document legislativ în statul său, care permite profesorilor şcolilor publice, pe lângă urmarea programelor şcolare respective, să folosească şi alte materiale, precum lucrări despre Intelligent Design.  Profesorii pot întrebuinţa dovezi ştiinţifice adiţionale, analize şi lucrări critice cu privire la subiectele pe care le studiază elevii lor.

Scopul profesorilor trebuie să fie acela de a provoca discuţii deschise şi obiective cu privire la teoriile ştiinţifice studiate.  Elevii trebuie ajutaţi să analizeze, să gândească critic şi să priceapă ceea ce învaţă.  Iniţiativa guvernatorului este un mare pas înainte dacă luăm în considerare dogmatica liberală car consideră că teoria evoluţiei şi încălzirea globală sunt adevărate, şi care văd ca fiind „religie” orice altă părere.

Booby Jindal este catolic şi are o diplomă universitară în biologie.  Cu privire la Intelligent Design el este de acord că aceasta nu are o poziţie religioasă sau creaţionistă ci este suportată de filozofia raţională a cărtei vechime o depăşeşte pe cea a creştinismului.  Plato şi Aristotel, filozofi ai Greciei antice au gândit şi au învăţat pornind de la observarea materiei, care deşi tinde spre haos, este organizată în forme perceptibile; în lanţul de cauze trebuie să fi existat o cauză primară.

Cu tot entuziasmul unora (ca mine de exemplu) ştim că legea semnată de Guvernatorul Louisianei va suferi atacuri din partea organizaţiilor liberale şi a avocaţilor ACLU.  Până atunci însă, felicitări domnule guvernator!  Ai curaj!  Poate ajungi vice-preşedinte, şi într-o zi, chiar preşedinte!  Între un „committed Christian” cu vorba doar (ca Obama) prefer unul care nu se bate cu cărămida în piept, dar care arată cu faptele ce face un creştin: adică, este curajos!

Oricât l-aş admira pe Ronal Reagan, nu pot să nu admit că a făcut şi greşeli.  Două, destul de mari.  Una este numirea judecătoarei de Curte Supremă Sandra Day O’Connor, cealaltă este numirea la aceeaşi curte a judecătorului Anthony Kennedy.  De O’Connor am scăpat în Ianuarie 2006, dar de Kennedy, nu avem şanse!  Şi judecătorul a recidivat în prostie din nou.

Săptămâna trecută s-a decis la Curtea Supremă dacă pedeapsa cu moartea este justificată pentru unul care violează o fetiţă, de exemplu.  Şi decizia de 5-4 (al cincilea care a votat a fost judecătorul Kennedy deoarece în cazuri serioase el este ca pendula unui ceasornic ce se mişcă mereu la stânga şi dreapta faţă de un punct drept!) a fost că un „ucigaş de viitor” care comite violarea sexuală a unui băieţel sau fetiţe, NU merită pedeapsa cu moartea!  Adică, el poate să-şi ispăşescă pedeapsa în închisoare, şi eventual să fie eliberat pentru „bună purtare” ca apoi să poată să continue să violeze alte victime!

Iar victimele?  Sunt lăsate cu cicatrice fizice şi psihice pentru o viaţă, cu suferinţe şi frică, cu întrebări fără răspuns.  Şi cu o (aproape) certitudine: în timp, alte fetiţe şi băieţei vor trece pe acelaşi drum, doar pentru că nu-i „constituţional” şi nici „majoritatea americanilor” nu crede că-i just.  Serios?  Atunci eu sunt în minoritate!  Şi la fel sunt şi părinţii care au copii şi cei ce vor avea copii de acum înainte.

Încă o dovadă că în ţara aceasta lucrurile sunt într-o cădere liberă şi că nici un politician, nici măcar Obama nu poate SCHIMBA lucrurile… decât Dumnezeu!  Doame ajută!  Până atunci, fetiţele sunt lăsate să se „scalde” libere în mocirla confuziei în care se mişcă societatea noastră!

Daniel Dixon şi soţia sa Sharon au fost în ultimii 8 ani administratorii unui bloc de locuinţe pentru oameni cu venituri mici.  Creştini fiind, soţii Dixon aveau pe un perete în biroul lor o pictură pe sticlă care într-un colţ avea scris „Uitaţi-văcu băgare de seamă la crinii de pe câmp! Matei 6:28”. Continue Reading »

Preşedintele Bush este plecat prin Europa într-un turneu de rămas-bun.  Sunt convins că popoarele Europei se bucură să-l vadă plecat de la Casa Albă!   Printre europenii mai aproape de politica internaţională a lui Bush (adică mai aproape decât predecesorul său) este Papa Benedict al XVI-lea.

Vineri Bush a făcut o vizită la Vatican, unde a fost primit de Papa Benedict al XVI-lea.  Dorind să-I întoarcă preşedintelui american favorurile primite cu ocazia vizitei sale în SUA, Benedict l-a purtat pe Bush într-o plimbare privată prin Grădinile Vaticanului - loc care este păstrat doar pentru oaspeţi aleşi pe sprânceană.  Apoi cei doi au povestit în Turnul St. Ioan de pe balconul căruia au privit cei peste 180 de acri de grădini.  Întâlnirea s-a încheiat cu un concert privat în Capela Sixtină, concert susţinut de corul Capelei.

Toate cele de mai sus şi altele, au făcut să înceapă să apară discuţii pe tema convertirii lui Bush la catolicism.  Se ştie că Jeb Bush, fostul guvernator al Floridei s-a convertit, la fel şi Tony Blair, fostul prim-ministru al Marei Britanii.  În timp ce disuţiile Papei cu Bush rămân secrete, ceea ce au dezvăluit ei publicului este că au povestit despre apărarea valorilor morale fundamentale a vieţii, precum şi despre problema Orientului Mijlociu şi a păcii în Israel.

Unii apropiaţi ai lui Bush de la Washington, printre care şi Richard Neuhaus, editorul publicaţiei „First Things” (domnul Neuhaus este preot catolic şi a fost consultat de Bush în trecut cu diferite ocazii) au spus că nici nu poate fi vorba de o convertire a lui Bush!  Bush este metodist.  El a aderat la religia aceasta pentru că aici aparţinea soţia sa, Laura.  Pentru a deveni metodist Bush a renunţat la religia Episcopaliană.

Recent, o femeie pe nume Josie Gurney din Nanaino s-a trezit în poştă cu un plic de la organizaţia misionară a tele-evanghelistului Peter Popoff.  Crezând că este un nou apel pentru donaţii, era gata-gata să-l arunce la gunoi, când i s-a părut că plicul nu conţine materiale obişnuite.  Curioasă l-a deschis şi astfel a descoperit în el un cec pentru $69 şi o scrisoare de la Popoff care explica că banii reprezintă rambursarea donaţiei femeii făcută cu un timp în urmă.

Doamna Gurney protestase public împotriva practicilor de strângere de fonduri practicate de Peter Popoff (şi alţii).  El vinde de obicei flacoane cu un fel de „apă sfinţită” şi alte matrapazlîcuri la programe difuzate pe staţii locale de televiziune, de obicei după miezul nopţii.  Se pare că doamna Gurney cumpărase un asemenea flacon de apă sare nu a produs efectul scontat şi ea s-a plâns.  Popoff i-a returnat banii, deşi doamna Gurney afirmă că nu va depune cecul la bancă, ci-l va păstra ca amintire şi dovadă că ea a „învins” sistemul lui Popoff.

Acum istoria aceasta mă face să mă întreb (şi nu neaparat cu privire la bani cu care cumperi de la biserică sau organizaţii religioase produse de care mai apoi eşti nemulţumit) ce se întâmplă dacă dai bani bisericii căreia eşti membru, apoi te gândeşti să pleci datorită vreunei nemulţumiri?  Îţi ceri banii înapoi?  Ceri despăgubiri?  E adevărat că donaţia ta a contribuit la plătirea unor cheltuieli de funcţionare, poate a salariilor, sau au fost daţi mai departe unor nevoiaşi.  Din banii tăi s-a plătit păstorul care a ţinut predicile şi te-a păstorit.  Deci cumva ai „cumpărat” servicii cu banii.  Trebuie să ţi-i primeşti înapoi?  Nu au fost daţi Domnului?  Dacă păstorul a fost un păstor rău?  Dacă banii daţi au fost cheltuiţi pe lucruri cu care tu nu ai fi fost de acord?  (Ştiu de adunări care au luat banii şi i-au investit la bursă, ca banii să producă… alţi bani!  Şi, unii au câştigat, alţii i-au pierdut!  Că, aşa e la bursă: paguba unuia câştigul altuia).

Dacă tu dai bani „Domnului” şi cel căruia îi dai îi cheltuieşte nepotrivit, cine răspunde în faţa Domnului în cele din urmă?  Just Thinking!