PERSPECTIVE CRESTINE

Duminica trecută Franklin Graham a predicat Evangheliaîntr-o biserică chinezească considerată ca a doua ca mărime.  AICI aveţi articolul în engleză.

* **

Şoferul din maşina de lângă mine coborâ geamul şi strigă către mine:
- „Eu vreau să ajung la Bulevardul Sanders!  Ştii cum se ajunge acolo?”
L-am privit cu milă.  Era la numai două străzi de strada căutată, şi el habar n-avea!  Era atât de pierdut!  Apoi, i-am privit maşina.  Nu mi-a plăcut.  I-am răspuns:
- „Nu poţi ajunge la Bulevardul Sanders cu maşina aceea!  Trebuie să foloseşti maşina mea!  Ţi-o vând cu plăcere, mai am altele!”
- ”Nu-mi trebuie maşina ta!  O am pe a mea!  Nu vreau să ştiu decât cum se ajunge la Bulevardul Sanders!”
Mi-a fost şi mai milă de el.  Nici nu ştia că este într-o maşină nepotrivită!  Era atât de pierdut!  Şi dus în eroare!  Cum nu-şi dădea oare seama că eu eram singura sa scăpare?  Că-n afară de mine, nu avea cum găsi destinaţia?  Şi maşina!  Să fie atât de orb încât să nu vadă deosebirea dintre maşina mea şi a lui?  Am clătinat din cap cu părere de rău, mi-am închis geamul şi am plecat în drumul meu.  Treaba lui!  Era un caz irecuperabil!

Suntem înconjuraţi de oameni „pierduţi”.  Ne este milă de ei.  Le oferim biserica noastră, avem sfaturi berechet, ştim cum trebuie să arate, ce schimbări trebuie să facă înainte de a veni la Isus, pentru a fi „potriviţi” imaginii „creştine”.  Cei pierduţi sunt confuzi, neliniştiţi.  Adesea se deschide pentru mântuirea lor doar o mică fereastră, o uşă crăpată abia puţin.  Cu teamă şi mânaţi de curiozitatea bolnavului de a încerca un nou leac.

Cei pierduţi au nevoie de Isus.  Au nevoie de milă, dar nu de judecată.  Nu au nevoie de predicuţele noastre despre cât de pierduţi sunt, ce înseamnă să fii pierdut, pericolele de a fi pierdut, care biserică e mai bună, dacă Cina Domnului se face cu un pahar sau cu mai multe pahare, cu pâine dospită sau azimă, cu vin sau suc de struguri… despre răpirea pre-tribulaţională sau mid-tribulaţională.  Mai jalnic decât scenariul de mai sus este acela în care noi cerem celor pierduţi să se schimbe înainte de a veni la Isus.  Trebuie să fie tunşi corespunzător, să lase pantalonii şi să vină în fustă, să cumpere repede acetonă şă-şi dea jos oja de pe unghii…  Şi mai jalnic, este scenariul în care penticostalii vorbesc de rău pe baptişti, iar baptiştii pe creştinii după Evanghelie.

Şi aşa, privim de sus cu superioritate pe cei pierduţi, ne pare rău de ei, regretăm orbirea şi neştiinţa, şi-n mijlocul tuturor acestor lucruri, ei pleacă mai departe în drumul lor, la fel de pierduţi.  Apoi noi mergem la biserică să ne rugăm dumnezeului nostru, să-i cântăm două imnuri din harfele negre şi la sfârşit să mulţumim Domnului că noi nu suntem ca cel ce l-am lăsat pierdut pe stradă…

* **

* **

Luca 2:49 El le-a zis: „Dece M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”
Luke 2:49 And he said unto them, How is it that ye sought me? wist ye not that I must be about my Father’s business?(KJV).

M-am mirat întotdeauna cu privire la traducerea KJV a versetului de mai sus.  Isus era angajat în… afacerea Tatălui Său!  Eu cred că această abordare nu este (total) greşită, deoarece într-un anume sens, „marfa” creştinului este… mântuira oferită de Dumnezeu.  Faptele noastre şi cuvintele noastre vorbesc despre asta.  Ceea ce face creştinul arată mereu către calitatea mărfii.  Creştinul este ca un spot publicitar ambulant.

Kartika Sari Dewi Shukarno - Sursa fotografiei: AP

Lucrul acesta trebuie să se vadă mai bine în biserică.  Gândindu-mă zilele acestea la creşterea influenţei islamului într-o mare parte a lumii (de exemplu, foto-modelul Kartika Sari Dewi Shukarno a fost condamnată la bătaie cu nuiele ca pedeapsă pentru că a băut bere în public.  Musulmanii sunt o minoritate în Malaezia… dar ştiu cum să îşi promoveze religia) şi nu doar la creşterea islamului ci şi a altor religii false (mormonii, martorii, etc), m-am gândit la ce se întâmplă în creştinism.

Uite, oamenii ce vin la bisericile creştine nu-s interesaţi în părerile politice ale pastorului lor.  Aceste păreri, de stânga sau de dreapta sunt propagate zi şi noapte pe zeci de canale de televiziune şi de radio.  Oamenii vin la biserică să fie învăţaţi despre Dumnezeu, despre adevărul transcendent.  Pe ei nu-i interesează să audă despre război sau pace, homosexualism, dreptate socială, încălzirea globală, protejarea bufniţei cu pete, a balenelor şi altele de genul acesta.  Opinia păstorului contează prea puţin pentru ei.  Ei vor să audă Evanghelia, despre iertarea lui Dumnezeu, despre soluţia împotriva păcatului şi pierzării.  Vor să-l cunoască pe Dumnezeu.

Bisericile care au abandonat acest mesaj (episcopaliene, prezbiteriene USA, United Methodist, Church of Christ) au pierdut sute de mii de membri în ultimii zece ani (conform unui studiu din anul 2000 publicat de Glenmary Research Center, studiu care se publică o dată la zece ani).  Presbyterian Church USA a pierdut 11.6% din membri, United Methodist 6.7%, Episcopal Church 5.3%, Church of Christ 14.8%.

Dar sunt oare şi biserici care au crescut?  Da!  Ştii care?  Bisericile conservatoare, cu o învăţătură mai „fundamentalistă”: Southern Baptist au crescut 5%, Traditionalist Presbyterian Church cu 42.4%, Evangelical Free Church cu 57.2%, Pentecostal denominations cu 18.5%, Church of God (tot penticostali) 40.2% şi Christian and Missionary Alliance cu 21.8%.  Bisericile care cer ceva de la membrii lor, cresc!  Ce anume să ceară?  Dedicare, moralitate, nevoia de mântuire personală, seriozitate în ceea ce priveşte slujirea voluntară şi zeciuielile, toate acestea însoţite de o învăţătură conservativă.  Bisericile progresive, liberale şi chiar şi cele moderate au pierdut membri.  Bisericile care s-au definit ca „inclusive” şi „tolerante”, bisericile care au lăsat ca să fie modelate de cultura politică imorală au pierdut membri!

La 1967 Southern Baptists au avut o mare luptă între tradiţionalişti şi progresivi.  Aceştia din urmă au pierdut.  Ceea ce a urma este uimitor:  în anii următori, Southern Baptists se înmulţeau cu o rată de 750 membri şi cu 5 biserici săptămânal.  În aceeaşi perioadă, Assemblies of God (penticostali) au crescut cu 121%, Adventiştii cu 92%, Church of God cu 183%, Nazarene Church cu 63%.

Concluzia?  Bisericile care se aseamănă din ce în ce mai mult cu nişte organizaţii de caritate ce oferă doar servicii sociale, vor pierde membri, cele conservatoare vor câştiga membri.  Aceasta este o prezicere bazată pe istoria mai recentă a bisericilor din America.  Şi chestia aceasta o puteţi pune într-un seif şi s-o scoateţi de acolo peste 10 ani.  Va fi adevărată.

De aceea cresc musulmanii şi alţii ca ei: aceştia cer ceva de la membrii lor.  Ceea ce cer este riguros şi legalistic.  Dar este ancorat în tradiţia lor, cere dedicare, perseverare, seriozitate.  De aşa natură era „afacerea” (cum zice KJV) în care era angajat Isus.  Era afacerea Tatălui, şi era, ca orice afacere, serioasă!  Tatăl nu angajează diletanţi, voluntari, oameni care muncesc după ureche, după curentul la modă în politica zilei sau după cum cred ei că e mai potrivit.  Numai după prescripţii.  Numai după Biblie 100%.

Ştiu că printre bloggeri sunt unii care mă critică ca fiind „fundamentalist” şi că m-aş afla în „cantonament ideologic”.  E în regulă.  Mai bine să stau mai departe de buza prăpastiei decât să mă aventurez prea aproape de ea!  Oricum eu nu mă pregătesc să-mi iau zborul de unul singur sau de capul meu, ci împreună cu Isus.  Şi, mai vreau să duc cu mine cât mai mulţi oameni!  Cred că aceasta este afacerea Tatălui nostru.  Doamne ajută-ne pe toţi!

* **

La postul meu despre Ramadan mi-a răspuns un frate care a fost musulman dar acum este copil al Domnului Isus!  Mi-a făcut plăcere să-i vizitez blogul, aici.  Numele său este Sabri Sali şi cred că ar trebui să-l punem în fruntea listelor noastre de rugăciune.  Lucrarea pe care o face este importantă şi deosebit de dificilă.  Are şi un nou grup de studiu în Ali Baba.

* **

Alan Kreider, profesor la Mennonite Biblical Seminary a vorbit la una din întâlnirile la care a participat despre evanghelism şi despre biserica primară.  El a afirmat că biserica primară nu făcea evanghelizare în felul în care înţelegem noi evanghelizarea.  Literatura părinţilor bisericeşti nu prea accentuează Marea Însărcinare.  Se pare că nu au existat multe din formele de evanghelism pe care le avem azi (asociaţii misionare, trimiterea de misionari suportaţi de biserică, scrieri care să convingă pe păcătoşi să se pocăiască, rugăciuni pentru mântuirea celor pierduţi, etc.).

Kreider susţine că biserica totuşi a crescut fenomenal.  Cum?  Prin a fi o comunitate foarte atractivă.  Adoptau copiii abandonaţi şi-i creşteau ei, înmormântau cu cinste pe oricine a murit, indiferent cine ar fi fost, iar pe vremea unor plăgi şi molime, ei nu abandonau aşezările, deşi asta a însemnat moartea multora dintre ei, ci rămâneau cu cei bolnavi şi-i îngrijeau.

Kreider mai susţine că numai după ce împăratul Constantin a transformat creştinismul în religie de stat, acesta a devenit o chestiune de avantaj politico-social şi şi-a pierdut atracţia.  Astfel, oamenii au respins creştinismul pe baza ipocriziei creştinilor care au devenit creştini pentru avantaje dar nu trăiau ca atare.  până atunci, creştinii au fost o comunitate a compasiunii, iubirii şi păcii.

Trebuie să admitem că Kreider are dreptate în multe dintre punctele susţinute de el.

* **

La sfârşitul predicii lui DL Moody, o femeie veni, dădu mâna cu el şi-i reproşă:
„Să ştii că nu-mi place cum predici!
„Nici mie” răspunse Moody.  „Dar tu cum predici?”
„Eu?  Eu nu predic deloc!” zise femeia.
„Atunci să ştii că-mi place mult mai mult felul în care predic eu!  Că eu, măcar predic!”

* **

Nu am răspuns la întrebarea de mai sus, şi, nu, nu este pusă doar cu scop retoric.  Aş dori un răspuns aşa pentru mine.

Uite, eu plătesc băncii rate pentru casa în care locuiesc.  Mare parte din cunoscuţii mei plătesc şi ei.  Dacă banca care deţine titlul de proprietate şi care mi-a împrumutat banii ar veni la mine şi mi-ar spune că-mi iartă datoria cu condiţia ca pentru restul vieţii mele să port un semn sau logo al băncii şi să spun tuturor ce bine mi-a făcut banca, cred că aş accepta fără rezerve şi aş spune despre iertarea datoriei fără nici o problemă, oricui şi oriunde.

Acelaşi lucru mi l-a făcut Isus, numai multiplicat la puterea… 30-a!  Mi-a iertat „datoria” păcatului şi am scăpat cu viaţă… veşnică.  De ce mi-e greu să spun şi altora?  OK!  Probabil şi pentru că mi se pare că eu nu pot explica toate datele problemei.  E incomod să nu ai răspuns la toate.  Iertarea datoriei de către bancă, chiar dacă nu o putem explica, e mai simplă de crezut decât iertarea păcatelor, problema condamnării veşnice, nevoia de Mântuitor, ispăşirea păcatelor, viaţa veşnică.  Iertarea datoriei, în lumea noastră, face mai mult sens, e mai de aşteptat decât întruparea lui Dumnezeu şi apoi moartea Sa în locul datornicului spiritual.

Probabil că o altă problemă este şi faptul că ne-am născut în familii de credincioşi şi nu realizăm dimensiunea pierzării noastre.  Am constatat că, unii care se întorc la Domnul dintr-o viaţă murdară de tot au mai mare dorinţă şi îndrăzneală de a mărturisi ce le-a făcut Domnul decât cei ce s-au întors din familii de credincioşi şi au umblat prin biserici toată viaţa.  Noi am fost întotdeauna „aproape” de Domnul şi avem o cultură „bisericească”.  Adică, muncim mai bine în „acvariu” decât afară pe marea învolburată, pescuind.

Tu ce zici?  Care-i părerea ta?

* **

Ascultam la radio când cineva citea următoarea relatare; autorul ei vorbea despre regretele trecutului.

Munceam la un McDonald.  Eram creştin de curând întors la Domnul şi una din preocupările mele majore era să-mi schimb atitudinea faţă de ziua de duminică.  Până la convertirea mea, duminica dormeam, mă relaxam, mai munceam la teme, mă jucam cu prietenii, mergeam la mall, seara la un club.  Acum, încercam să dedic ziua lui Dumnezeu.  La interviul pentru obţinerea locului de muncă le-am spus şefilor mei despre decizia mea de a nu munci duminica.  Ei au înţeles.

Şefa mea era Dana.  Ne împăcam bine, glumeam, discutam, munceam cu plăcere împreună.  Într-o duminică, după slujba de dimineaţă Dana mă sună pentru a mă chema la muncă.  Începe prin a-şi cere scuze că ştie că e duminică, dar nu aş putea merge la lucru pentru 4 ore să dau o mână de ajutor?  Am răspuns răspicat, nu!  Dana a insistat, spunându-mi că nu va lucra decât un casier, un bucătar şi ea, şi este prea mult pentru 3 persoane…  Am răspuns din nou nu.  Ea a mai insistat încă o dată, dar eu am rămas pe „nu”.  Şi aici s-a încheiat convorbirea.

Luni am muncit împreună cu Dana, ca de obicei.  Ea era foarte rece faţă de mine.  Am încercat să fiu drăguţ, să glumesc cu ea, dar ea a rămas distantă.  Vacanţa de vară s-a terminat, eu m-am întors la şcoală.  Vara viitoare nu a mai găsit-o pe Dana la McDonald şi de fapt, nu am mai întâlnit-o niciodată.  Sunt 20 de ani de atunci, dar întâmplarea aceasta mă urmăreşte: oare ce ar fi făcut Isus?  Oare nu ar fi fost mai bine să dau o bună dovadă despre ce înseamnă a fi creştin, că aceasta nu înseamnă atât a respecta duminica cât a respecta un om şi a oferi o mână de ajutor?  Va mai avea vreodată Dana ocazia de a întâlni un creştin?  Cum va reacţiona la un alt creştin, ştiind ce a păţit cu mine?

Ascultarea acestei relatări mi-a trezit şi mie amintiri când mărturia mea a lăsat mult de dorit.  Ce-i de făcut?  Ştiu că îţi poţi cere iertare Domnului, că trebuie să te ierţi şi tu pe tine, după ce te-ai iertat Domnul, şi că te poţi corecta pe viitor, dar cum rămâne cu ocaziile pierdute din punctul de vedere al „victimei”?

* **

Vorbeau despre sex premarital.  Şi anume, dacă există vreo religie care să interzică sexul premarital.  Unul zicea că el ştie că mormonii îl interzic.  Altul că musulmanii.  Apoi au râs.  Cum e posibil ca-n veacul acesta să mai fie cineva atât de înapoiat încât să interzică aşa ceva!  Doar toată lumea îl practică!

Serios?  Toată lumea îl practică?  Şi cum de nu ştiau oamenii aceştia că aici în SUA, există şi o entitate care nici măcar nu le-a venit în minte, care ia atitudine faţă de suxul premarital?  Cum de nu s-au gândit la creştini?

Răspunsul nu e greu: pentru că şi „creştinii” practică sexul premarital!  Guvernatorul Carolinei de Sud, cel ce nu de mult a plecat în Argentina să-şi vadă metresa în timp ce acasă avea soţie şi 4 copii, în explicaţia dată presei a amintit de câteva ori despre pastorul său… şi consilierea la care participă cu acesta.  Imaginea lui Clinton, ieşind din biserică cu o Biblie mare sub un braţ şi nevasta la celălalt, după ce a spus privind direct în camerele de filmat „I did not have sex with that woman, Miss Lewinski!” este încă folosită pentru a ridiculiza creştinii nominali.

Prin bisericile noastre nu se mai vorbeşte împotriva păcatelor.  Creştinismul nu mai confruntă păcătosul.  Şi noua generaţie de creştini este ignorantă cu privire la păcat, necesitatea de a se pocăi, de a trăi o viaţă sfântă.  Situaţia este de plâns, e întuneric total!  Sau, este?

Trezirile din trecut s-au folosit de astfel de împrejurări.  Lumina străluceşte mai puternic în întuneric.  Poate că creştinismul poate să reînvieze, acum când este atât de uitat încât oamenii nici nu mai ştiu ce crede sau nu crede un creştin.  Dacă ne-am educa într-ale Bibliei şi a adevăratei vieţi, dacă ne-am umple de Duhul Sfânt, am avea ocazia să începem să spunem lumii despre adevăratul creştinism, nu despre caricatura care a fost prezentată în ultimii ani.  Şi cred că asta e valabil şi pentru România, nu doar pentru SUA.

* **

Conform unui anunţ de pe site-ul Christian Today Biserica Catolică foloseşte şi ea internetul şi mijloacele de comunicaţie moderne pentr răspândirea credinţei catolice printre oameni, şi-n special printre tineri.  După folosirea mijloacelor digitale de comunicaţie oferite de YouTube, acum urmează Facebook.

Vorbind despre răspândirea Evangheliei în lume, e păcat că biserica soseşte mereu cu întârziere la folosirea ultimelor tehnici.  Probabil că e mare inerţia, sau sunt prea multe comitete şi comiţii de convins, sau lipsa de interes.  Cine ştie care-s motivele.  În timp ce nu neg posibilitatea de a atinge un mare număr de ascultători/cititori prin internet, radio şi TV, şi susţin folosirea acestor unelte, eu cred că totuşi, metoda preferată de Domnul este aceea a mărturisirii personale, de la individ la individ.

* **

„Femeia” s-a născut bărbat, a avut o operaţie de schimbare de sex, a trăit 30 de ani ca femeie, a adoptat o fată care acum are 8 ani, ajunge la o biserică evanghelică, este pătrunsă de cuvânt, doreşte să se pocăiască, dar nu ştie cum şi ce trebuie să facă.  Citeşte textul de mai jos, în engleză.  Tu ce i-ai propune, cum ar trebui să procedeze în pocăinţa ei/lui?

Every year at the conclusion of Christian ethics class here at Southern Seminary, I give my students a final ethical situation to answer for their final examination. They are graded not on their conclusion, but on how they arrived there. The question below is this year’s dilemma. They’ll answer, and then we’ll discuss it communally as a class on Thursday. Here it is:

This question takes place sometime in the future, in your ministry.

Joan is a fifty year-old woman who has been visiting your church for a little over a year. She sits on the third row from the back, and usually exits during the closing hymn, often with tears in her eyes. Joan approaches you after the service on Sunday to tell you that she wants to follow Jesus as her Lord.

You ask Joan a series of diagnostic questions about her faith, and it is clear she understands the gospel. She still seems distressed though. When you ask if she’s repented of her sin, she starts to cry and grit her teeth.

“I don’t know,” she says. “I don’t know how…I don’t know where to start…Can I meet with you privately?”

You, Joan, and a godly Titus 2-type women’s ministry leader in your church meet in your office right away, and Joan tells you her story.

She wasn’t born Joan. She was born John. From early on in John’s life, though, he felt as though he was “a woman trapped in a man’s body.” Joan says, “I don’t mean to repeat that old shopworn cliché, but it really is what I felt like.”

Joan tells you that when she was twenty she began the process of “transitioning” from life as a man to life as a woman. She underwent extensive hormone therapy, followed by extensive plastic surgery—including so-called “gender reassignment surgery.” She has lived for the past thirty years—physically and socially—as a woman.

“I want to do whatever it takes to follow Jesus,” Joan tells you. “I want to repent…I just, I don’t know how to do it.”

“I am surgically now a woman. I’ve taken hormones that give me the appearance and physical makeup of a woman,” she says. “Even if I were to put on a suit and tie right now, I’d just look like a woman with a suit and tie. Not to mention the fact that, well, I am physically…a woman.”

“To complicate matters further,” Joan says through tears, “I adopted my daughter, Clarissa, when she was eight months old and she’s ten years old now. She doesn’t know about my past life as…as a man. She just knows me as her Mom.”

“I know the sex change surgery was wrong. I know that my life is twisted. I’m willing to do whatever Jesus would have me to do to make it right,” she says. “But what would Jesus have me to do?”

Joan asks you, “Am I too messed up to repent and be saved? If not, what does it mean for me to repent and live my life as a follower of Jesus? What is right for me to do?”

Show me, step-by-step, what you would say to Joan. Show me what you would tell her to do, short-term and long-term, and show me why in terms of a Christian ethic. Use Scripture, Christian theology, and wisdom to demonstrate not just your final decisions, but how you arrived at them.

You may use any resource that would be available to you in a real life pastoral situation. This includes Holy Scripture, books, articles, and the seeking of outside counsel from others.

Furthermore, show me how you would lead the rest of your congregation to think through and act in this situation with the mind of Christ.

* **

Un tailandez povestea despre viaţa de dinainte de a fi mântuit.

„Când am fost un budist, mă simţeam parcă în mijlocul unui lac mare, cu apa adâncă, în care mă înecam fără să ştiu cum se înoată.  Am ieşit la suprafaţă pentru a doua oară pentru a trage o gură de aer, când l-am văzut pe însuşi Buddha, stând pe malul apei.  De departe lam auzit strigând, înoată, dă din mâini şi din picioare, hai, vino la mal!  Ajută-te singur! Disperat, am încercat să-l ascult, dar m-am cufundat pentru a treia oară.  Când am ieşit la suprafaţă, l-am văzut pe Isus fugind către apă.  El nu s-a oprit pe mal, ci a sărit în apă, a venit până la mine şi m-a salvat.  După ce m-a scos la mal, m-a învăţat cum să înot, pentru a putea salva şi eu pe alţii”.

Religia este o încercare omenească de îndreptare a vieţii, de aducere a acesteia în acord cu Dumnezeu.  Metodele folosite sunt faptele bune, sacrificii, ritualuri, tradiţii strămoşeşti, şi bani, pentru mituirea divinităţii.  Metodele acestea nu-s străine nici unei denominaţii, nici denominaţiilor protestante, nici neo-protestanţilor, nici aparţinătorilor bisericilor istorice.  Creştinismul este invadarea omenirii de către Dumnezeu care s-a întrupat, pentru ca, de la nivelul de om să moară pentru omenire şi să o mântuiască.  Mântuirea înseamnă o aducere a omului înapoi în familia lui Dumnezeu.  Dumnezeu devine omului Tată, Stăpân şi Rege.  Ştiu, „tată” e ok pentru mulţi… dar stăpân, rege… nu prea!  Părerea ta, preferinţele tale nu au importanţă în domeniul acesta.  E ca legea gravitaţiei: ai prefera ca vaza de cristal să nu-ţi cadă din mână şi să se zdrobească de podea.  Dar, indiferent de preferinţa ta, pământul atrage spre sine şi zdrobeşte tot ce e fragil.  Aşa că, Dumnezeu este Rege şi Stăpîn oricum.  Dacă nu este peste viaţa ta, aceasta este doar temporar.

Isus vorbea depre Sine ca despre o piatră uriaşă: unii se vor lovi de ea şi se vor zdrobi (prin mântuire), peste alţii va cade piatra aceasta şi-i va zdrobi (la judecata finală).

Religiile învaţă pe oamenii ce se îneacă în mijlocul lacului cum să înoate, cum să se salveze.  Poţi fi practicant sau nu, devotat sau nu, lacul acesta te va mânca până la urmă.  Este marea de păcate, şi este atât de imensă, încât nici o religie nu salvează, şi nici un om nu se poate mântui nici măcar pe sine.  A fost nevoie de însuşi Dumnezeu să salveze oamenii.  De aici provine exclusivismul creştinismului.  De aici intoleranţa de care suntem acuzaţi.  E normal să fie aşa.  Dar despre asta, altă dată.

* **

Citeam undeva o relatare care mi-a atras atenția.  Ceea ce vă povestesc mai jos, se poate aplica foarte bine și cu succes în evanghelizare.

Un cetățean povestește că într-o zi se plimba pe un trotuar.  Din față venea un cerșetor.  Acesta îi zâmbi larg, apoi intră în vorbă cu cetățeanul, frumoasă zi astăzi! La comentariul acesta inofensiv, cetățeanul răspunse că așa este.  Apoi urmă din nou cerșetorul, sper ca echipa de fotbal să nu se mai plângă de vreme astăzi și să câștige meciul, mai ales că joacă acasă! Aha!  Un pasionat de fotbal….chiar dacă probabil că nu a fost recent la nici uun meci, că nu și-a permis….

Domnule, nu ai cumva să-mi schimbi 4 bucăți de 25 de cenți cu un dolar de hârtie? Cetățeanul se scormoni prin buzunare și găsi o bancnotă de un dolar pe care i-o dădu cerșetorului, de la care luă în schimb cele patru monede de 25 de cenți.  Apoi, urmă o altă întrebare,  nu-i în plus nici unul din acei 25 de cenți ce-i ai ca să mi-i dai mie de pomană? Și privi din nou zâmbind către cetățean.  Acesta-i întoarse zâmbetul și-i dădu o monedă de 25 de cenți, după care cei doi se salutară și fiecare plecă în drumul lui.

Explicarea tehnicii:

1. Intrarea în discuții inofensive, despre vreme, sau altceva de tipul acesta
2. Aprofundarea relației prin apelarea la ceva comun, la o pasiune (sportul) sau ceva asemănător.
3. O cerere a uni serviciu care probabil l-a avantajat pe cetățean (monede de 25 de cenți sunt necesare la plata parcării, cumpărarea de răcoritoare la automate, etc.)
4. O cerere ce acum, după stabilirea unei relații, fie ea și de scurtă durată, nu mai poate fi refuzată; oricum, nu cu ușurință sau fără regrete.

Bisericile fac „evanghelizări”.  Pregătim corul și fanfara, zece poezii, cinșpe solouri și tot tacâmul.  Chemăm un „Țon” local, sau pe cel original, dacă ne dă mâna.  Și aducem la adunare pe cei ce trebuie să fie evanghelizați.  Și nu zic că asemenea metode nu dau rezultate.  Erau folosite cu succes pe vremea comuniștilor și chiar și eu am predicat la nenumărate de astfel de evenimente și nu fără succes! (Permiteți-mi nițică lipsă de modestie!  cei ce mă cunosc personal, știu să facă deosebirea!).

Acum însă datele problemei sunt schimbate.  Trăim într-o lume tot mai fragmentată, cu indivizi singuratici și fără prieteni, doar având colegi și cunoștințe.  Dacă întinzi o punte spre un asemenea individ, apoi dezvolți o relație, va fi mult mai ușor să îi oferi Evanghelia.  Sau poate chiar și să-l chemi la o adunare, dacă asta este mai comod (deși „comoditatea” nu prea are loc în Împărăție…).

Oricum, de necesitatea de a transmite Evanghelia nu scăpăm nici unul dintre noi.  E un mandat divin dat tuturor celor ce se aseamănă cu Domnul.  Și putem învăța din viață cum s-o facem.  Exemplul de mai sus este extrem de ușor de urmat.

* **

Un ateu convins, Penn din grupul de comici „Penn & Teller” are pe Youtube mai multe clipuri sub titlul pennsays.  Într-unul din ele, după un show, un credincios vine la Penn şi-l laudă pentru spectacol, apoi îi explică că el este credincios, şi că doreşte să-i dea lui Penn o biblie.  Penn o acceptă şi-n clipul de mai jos el spune că deşi rămâne ateu şi primirea unei biblii nu schimbă datele problemei, el înţelege de ce trebuie cineva să facă prozeliţi.  Adică, dacă cineva crede că un necredincios merge în iad, pe când aceeaşi persoană dacă ar crede, ar merge în cer, şi nu-i spune despre cele două opţiuni necredinciosului, cât de tare trebuie să urască credinciosul pe necredincios, încât să nu-i spună vestea bună?

Mi-a plăcut felul de gândire a lui Penn.  Iată şi clipul în original:

* **

Duminică 12 Octombrie peste 300 de biserici americane vor suspenda serviciile divine pentru a-şi trimite membrii prin cartierele din împrejur ca să-şi ajute în vreun fel vecinii.  Condiţiile unei economii precare a determinat ca World Vision, Zondervan şi Outreach, trei organizaţii de caritate să-şi unească eforeturile la această acţiune, prin care biserica va ieşi dintre cei patru pereţi pentru a duce lumina iubirii la semenii afectaţi de problemele economice.

Sunt peste 36 de mii de creştini americani implicaţi într-o campanie Faith to Action menită să unească faptele cu credinţa.

* **

Sâmbătă am fost invitat să predic la o nuntă a fetiţei unui prieten drag, Ezechiel Suciu.  A fost o nuntă frumoasă, cum cred că sunt toate nunţile.  De câte ori văd un tată ducându-şi fata pe culoar şi predând-o celui ce-i va fi bărbat de acolo înainte, plâng şi mă bucur în acelaşi timp.  Nu am avut copii, dar ştiu ce înseamnă să creşti, să îngrijeşti şi să iubeşti la nesfârşit un copil, şi apoi să te desparţi de el în „ziua aceea” a nunţii!  Plâng.  Dar, mă bucur, deoarece în fiecare nuntă întrevăd Marea Nuntă care va încununa toate nunţile, Nunta Mielului şi a Miresei Sale.

În sfârşit, la nunta de sâmbătă a fost fain.  Atmosferă de sărbătoare, o mulţime de oameni ce se cunoşteau între ei şi căcora le părea bine că se revedeau acolo.  Soţia mea nu s-a simţit prea bine şi nu venit cu mine, aşa că am fost cam singuratic.  Da m-am îndeletnicit cu uan din preocupările mele plăcute: am stat deoparte şi am privit oamenii!

În cele din urmă, am mers şi eu la bufetul unde se servea masa, mi-am luat o farfurie cu mâncare apoi am revenit în cortuol unde erau amenajate mesele.  Cu mâncarea în mână, îmi căutam un loc la o masă unde să stau cu cunoscuţi, când două tinere pe care le cunoşteam din Portland Oregon, aşezate la o masă cu alte două tinere pe care nu le cunoşteam m-au strigat şi m-au întrebat dacă nu consider sub „demnitatea” mea să stau la masă cu ele…  Cum să fie sub demnitatea mea!?  Am încercat toţi aceşti ani să păstrez un spirit tânăr, ca să am acces la tinerii din bisericile pe care le-am păstorit!

Dar despre asta, poate altă dată.  M-am aşezat la masa domnişoarelor şi am făcut cunoştinţă cu tinerele necunoscute.  Am descoperit că erau fetele unui prieten de-al meu de mai demult, dar pe care l-am redescoperit aici în SUA.  Nu ştiam că are copii atât de mari!  În sfârşit, discuţia noastră s-a învârtit în jurul nunţilor, băieţilor (ce altceva discută fetele!?), adunărilor, formelor de închinare, şi altele.  Printre discuţii, şi nimicuri, desigur.  Potrivite cu tinereţea şi nunta.

Ce m-a surprins încă o dată, e maturitatea tinerilor din zilele noastre.  Mi se par mult mai maturi decât am fost noi la 17-18 ani!  Şi constatarea asta mi-a amintit de un lucru: când e vârsta potrivită pentru mântuire?  Douglas R. Sword în cartea sa Christian Parenting povesteşte cum făcea baie fiului său de 4 ani.  Era grăbit deoarece era luni seara şi în SUA luni seara este meci de fotbal.  Dar băieţelul avea chef de poveşti.  Cum nu mai era mult până la Crăciun, el începu să povestească că ar dori să aranjeze o petrecere pentru ziua naşterii lui Isus.  Apoi, aşa ca din senin, băieţelul întrebă ce înseamnă să-l primeşti pe Isus în inima ta?

Cu toată graba, Sword se apucă să-i povestească băieţelului cum noi, oamenii, facem lucruri rele care-l supără pe Dumnezeu.  Aşa că, Dumnezeu a trimis în lume pe Isus, Fiul Său, pentru a muri pe cruce pentru păcatele noastre.  Când noi recunoaştem că am greşit şi cerem iertare lui Dumnezeu, atunci Isus intră în inima noastră.

Băieţelul se gândi pentru o clipă apoi întrebă dacă el poate cere iertare şi să-l primescă pe Isus în inima sa.  Şi s-au rugat.  Sword povesteşte că nu mai ştie nici cine a jucat nici cine a câştigat în lunea aceea: dar nu va uita niciodată cum l-a condus pe fiul său la Christos.  Frumoşii tineri, dragii copii!  Poate ar trebui să le acordăm mai multă atenţie!

* **

Confruntaţi cu tot felul de poziţii şi păreri cu privire la ce înseamnă o adevărată trezire, m-am gândit să pun aici un video clip în care veţi auzi (în engleză) vocile unor predicatori mai de demult şi alţii mai noi, vorbind despre adevăratele treziri.  Vizionare plăcută şi o trezire binecuvântată la toţi!

* **

Organizația fondată de Richard Wurmbrant, The Voice of the Martyrs oferă fiecărei persoane care va vizita China cu ocazia Jocurilor Olimpice din această varăși care dorește să ajute la răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu cinci biblii pe care să le ducă în China.  Bibliile sunt în limba mandarină, spunea Todd Nettleton (director pentru Dezvoltare Media din cadrul VOM) când a dat un interviu lui Janet Folger, gazda showului Faith 2 Action.  Dacă știți pe cineva care va merge în China și dorește să ducă Biblie, se pot obține mai multe informații de la telefonul 1-800-75-VOICE. Read more »

* **

Cu 5 ani în urmă, când încă locuiam în Oregon, am primit un telefon de la o prietenă de-a noastră din Tennessee să ne ducem la o biserică anume dacă vrem să ne întâlnim cu fiica ei.  Aceasta urma să fie vorbitoare principală la întâlnirea de misiune a bisericii și nu, nu va putea locui la noi dar i-ar face plăcere dă ne revedem.  Fiica se numea Dayna Curry și era una dintre cele două misionare americane care au fost luate prizoniere de către talibani în Afganistan în anul 2001.  Cealaltă misionară era Heather Mercer.  Ele au fost prizoniere 105 zile, până când au fost eliberate de americani.

Sigur că ne-a făcut plăcere întâlnirea cu Dayna și mai ales să vedem că este bine, sănătoasă, cu credința și pasiunea pentru Domnul intacte.  Ba chiar ne anunța că se va duce înapoi în lumea arabă după o scurtă ședere în SUA.  Și așa a și făcut.  Acum este în Irak împreună cu soțul ei și fiica lor de 2 ani.  Continuă să-l prezinte pe Isus musulmanilor!

Prietena ei, Heather Mercer a fost weekendul trecut în Portland, la aceeași conferință de misiune, acum la a șasea ediție.  13 mii de creștini interesați de misiune au participat din zona de NW.  În cuvântarea sa, Heather a amintit participanților că cei cărora le este frică pentru propria viață, nu vor face mare lucru pentru Domnul și Împărăția Sa.  „Dorința de a-ți păstra viața este probabil unul dintre cele mai periculoase mecanisme folosite de diavolul pentru a continua să țină lumea sub controlul său.  Ca să cucerești lumea pentru Christos, îți trebuie cel puțin două lucruri: să fii nebun pentru El și să nu-ți fie frică pentru viața ta!”  Apoi a continuat: „pentru a învinge frica, ai nevoie de o dragoste adevărată pentru Domnul și pentru oamenii de pretutindeni pe care-i iubește El!.”

Eu nu pot vorbi pentru bisericile din România, dar aici în diaspora, bisericile românești sunt destul de nepăsătoare față de lucrarea de misiune.  Nici nu știu dacă este frica sau dorința de a-și păstra viața, cum spunea Heather, sau este dragostea pentru lumea de acum, cum zicea Pavel!  Orice este, bine nu este!  Dacă nu atacăm lumea și păcatul în afara celor patru pereți ai adunărilor, șumea își va lua nasul la purtare și ne va ataca în biserică.  Astfel biserica va deveni „lumească”.  Cred că unii știți despre ce vorbesc!

* **