PERSPECTIVE CRESTINE

Era prin 1959, la o staţiune de prin nordul Californiei.  Un tânăr ce tocmai terminase o facultate primeşte un loc de muncă la staţiune ca funcţionar la recepţie în timpul nopţii şi ajutor la îngrijirea cailor în timpul zilei.  Proprietarul staţiunii este un elveţian care are noţiuni europene despre muncă şi despre condiţiile în care munceşte cineva.  Tânărul cu pricina şi proprietarul staţiunii nu prea se aveau la inimă.  Tânărul are 22 de ani şi-i lipsit de opinii, proprietarul are 52 de ani şi-i foarte opinionat.

La masa de amiază angajaţii primeau aceeaşi mâncare în primele 5 zile ale săptămânii: doi cremvurşti, puţină varză murată şi o bucată de pâine uscată.  Costul mâncării se reţinea din salarul săptămânal.  Aşa că, tânărul era înfuriat.  Era vineri noaptea şi tânărul sta la recepţie, când veni contabilul ce verifica evidenţa staţiunii.  Tânărul se ridică pentru a merge la bucătărie să-şi ia o gustare din frigider.  Pe frigider era un mesaj de la bucătarul staţiunii, care îi anunţa pe angajaţi că şi sâmbătă şi duminică tot cremvurştii vor fi serviţi la amiază, precum şi la cină.

„Asta este!” a strigat tânărul!  „Îmi dau demisia!”

Şi, pentru că nu avea cui să se plângă, tânărul se plânse contabilului.  Tânărul îi spuse acestuia că mâine o să arunce în faţa proprietarului toţi cremvurştii şi varza din frigider.  „Sunt sătul de mizeria asta!  Nu are nimeni voie şi nici nevoie să-şi bată joc de mine!  Nu are nimeni voie să mă hrănească cu cremvurşti şi varză murată timp de 7 zile consecutive şi să-mi şi reţină banii din salariul meu!  Proprietarul e un prost, caii lui sunt nişte mârţoage, clienţii staţiunii nişte nebuni, iar eu o să-mi împachetez lucrurile dis-de-dimineaţă  şi-o să plec în Montana, unde n-o să mă mai oblige nimeni să mănânc cremvurşti şi varză murată!”

Şi-o ţinu tot aşa timp de 20 de minute.  Sfârşi discursul cu lozinci care chemau la unitate pe toţi oropsiţii lumii, ca împreună să rupă lanţurile cu care-s legaţi la locurile de muncă de către proprietari din Europa…  În timp ce tănârul îşi rostea nemulţumirile, contabilul ascultă impasibil, trăgând dintr-o ţigară şi privindu-l pe tânăr cu un fel de dezgust pe faţă.  Contabilul era evreu din Germania şi supravieţuise Auschwitz-ul.  A fost încarcerat acolo timp de 3 ani.  Venise imediat după eliberare în State.  Era foarte slab, numai piele şi os.  Tuşea mult.  Îi plăcea să lucreze noaptea, când nu prea erau mulţi prin preajmă, şi când se putea duce la frigider să se servească cu cremvurşti şi varză murată de câte ori dorea.  La Auschwitz şi-ar fi dorit el să aibă cremvruşti şi varză….

„Ai terminat?” în întrebă contabilul pe tânăr?
„Nu!  De ce ?” întrebă acesta.
„Ascultă!  Ascultă aici la mine!” zise el într-o engleză cu un puternic accent nemţesc.  „Ştii care ţi-e problema?  Nu cremvurştii şi varza sunt problema ta, nici şeful şi nici munca de aici.”
„Cum adică!  Care-i problema mea?” întrebă tânărul
„Tu crezi că ştii torul, dar habar nu ai despre diferenţa dintre o inconvenienţă şi o problemă.  Dacă-ţi frângi gâtul, atunci ai o problemă.  Dacă nu ai nimic de mâncare, atunci ai o problemă.  Dacă nu ai un acoperiş deasupra capului, atunci ai o problemă.  Toate celelalte lucruri sunt inconvenienţe.  Viaţa este plină de ele.  Viaţa este imperfectă.  Aşa că, învaţă să faci deosebirea dintre inconvenienţe şi probleme.  O să trăieşti mai mult şi mai bine.  Şi, nu o să-i mai plictiseşti pe alţii cum mă plictiseşti pe mine!  Acum, noapte bună!”

Citită undeva, şi nu-mi amintesc când şi unde…  Sigur foloseşte cuiva!

* **

Ann Landers a primit această scrisoare care spunea aşa:

Sunt o femeie în vârstă de 46 de ani, divorţată şi am 3 copii mari.  După trei luni de chemoterapie urmate de o mastectomie (tăierea sânului din cauza de cancer) am început să-mi pun viaţa laolaltă când am primit un telefon de la doctorul meu, care mi-a spus că a mai descoperit şi alte focare de cancer în corpul meu.  Vestea aceasta m-a adus într-o stare de devastare.

Rudeniile mele nu prea mă ajută; sunt prima persoana care suferă de cancer în familia noastră, şi rudeniile mele nu prea ştiu multe despre boală – ele cred că boala este contagioasă.  Aşa că încearcă să mă suporte, dar o fac numai de la distanţă, prin telefon, ca să nu se molipsească.  Asta mă doare foarte tare.

Sâmbăta trecută m-am dus la colţul străzii, la spălătoria de haine ca să-mi spăl rufele.  Stii, acolo vezi săptămână de săptămână aceeaşi oameni.  Saluţi dând din cap, sau spunând ´bună ziua´ la cei pe care-i recunoşti, şi raraeori, legi câte o conversaţie despre vreme sau lucruri mărunte.  Deci, am parcat maşina decisă să arăt bine şi să mă ţin tare, deşi pe dinăuntru eram vraişte.

Imi închideam maşina câmd am ridicat ochii şi am văzut un bărbat pe care l-am mai văzut de câteva ori anterior.  El a zâmbit şi mi-a zis: „bună-dimineaţa!  Ce mai faci?”  Am pierdut controlul dintr-o dată şi am izbucnit în lacrimi: „Ziua de astăzi este ziua cea mai rea a vieţii mele!  Doctorul a descoperit că am şi mai mult cancer!”

Omul a lăsat coşul cu haine jos, apoi a venit lângă mine şi m-a apucat de după umeri cu braţul lui şi a aşteptat să mă liniştesc din plâns.  Apoi a spus: „eu te înţeleg bine.  Si soţia mea a avut cancer ca şi tine!”  După câteva minute, simţindu-mă mai bine, am spus mulţumesc, şi am intrat în spălătorie iar bărbatul a plecat în drumul lui.

15 minute mai târziu, omul a venit înapoi: soţia lui era cu el.  Fără să spună nici un cuvânt, ea a venit la mine şi m-a îmbrăţişat.  Apoi mi-a spus: „am trecut şi eu pe unde treci tu astăzi!  Poţi să-mi spui cum te simţi că eu ştiu despre ce vorbeşti!”

Ann, nu am cuvinte să-ţi spun cât de mult a însemnat gestul lor pentru mine.  Iată, aici era o necunoscută făcându-şi timp pentru ca să vină să mă încurajeze ca să mă confrunt cu viitorul într-o clipă în care eram gata să renunţ.

Sper ca Dumnezeu să-mi dea şansa să pot face şi eu pentru altcineva ceea ce necunoscuţii aceştia au făcut pentru mine!  Si spune la toţi că deşi sunt oameni răi de tot în lume, mai sunt ici şi colo şi oameni buni.

* **

Pe blogul biografistului au apărut fragmente dintr-o carte de şi despre Ferenc Visky, pastor reformat din România, şi condamnat de comunişti la ani mulţi de închisoare.  Cartea se întitulează  Prizonierii Speranţei. Iată AICI articolul pe care vi-l recomand.

* **

O fetiţă a întârziat la joacă peste ora la care mama ei îi spusese să fie acasă.  Când a ajuns acasă, mama a certat-o şi i-a cerut un motiv bun ca să justifice întârzierea.  Fetiţa i-a spus că o colegă de joacă şi-a rupt în două păpuşa, aşa că ea a ajutat-o să o repare.

- Şi ai reparat-o?
- Nu, a răspuns fetiţa, dar am stat lângă ea şi am plâns împreună.

Sunt anumite stricăciuni în lume, pe care nu le putem repara, dar măcar putem plânge alături de cei ce plâng.  Dacă asta este tot ceea ce putem face, atunci asta este de ajuns!

* **

Pastor Craddock povesteşte că a fost invitat odată să predice într-o localitate.  Persoana care l-a aşteptat la aeroport l-a dus în faţa unei clădiri, i-a dat o cheie, şi i-a spus că în clădire este apartamentul pentru musafirii bisericii, apoi l-a lăsat în faţa clădirii.  Cum a deschis uşa, a observat că pe podea erau vopsite semne mari, care arătau spre „dormitor”, „baie”, şi „bucătărie”.

Pentru că era târziu, a făcut un duş şi s-a culcat.  Proaspăt şi odihnit, a doua zi s-a dus la „bucătărie” şi a deschis frigiderul.  Acesta era gol-goluţ, cu excepţia unei hârtii pe care scria „dacă ţi-e foame, servim micul dejun, amiaza şi cina la biserică”.  Şi era dată adresa bisericii.  Craddock şi-a amintit din seara precedentă că cel ce l-a adus cu maşina de la aeroport i-a arătat clădirea bisericii la două străzi depărtare.  Aşa că flămând fiind, s-a îmbrăcat şi s-a dus la biserică.

Ajungând acolo a văzut o coadă mare de oameni ce aşteptau să li se servească micul dejun.  Erau cu toţii oameni săraci de prin cartier, oameni fără adăpost (homeless) şi câţiva invalizi.  Se aşeză la coadă, când bărbatul din faţa sa, îmbrăcat cu nişte haine ponosite, nebărbierit, cu o şapcă acoperindu-i părul murdar şi neîngrijit, mirosind a transpiraţie şi alcool, se întoarse şi-i dădu bună ziua.  Craddock i-a răspuns, apoi îl întrebă dacă are rudenii în oraş.  Bărbatul explică:

„Eu am o fiică aici în oraş, şi am stat la ea un timp, dar acum are un copil de crescut şi eu nu am mai reuşit să respect regulile celulei mele de Alcoolici Anonimi, şi m-am apucat iar de băut, aşa că, fiind un exemplu prost pentru nepotul meu, a trebuit să plec şi acum locuiesc pe stradă.”

„Dar tu, cu ce te ocupi?” întrebă bărbatul pe Craddock.
„Eu sunt predicator” răspunse acesta.
„Ei, asta este!” zise resemnat bărbatul!  „Alcoolul acesta ne prinde pe toţi, fără să ţină seama ce am fost şi ce am făcut!”

Craddock ar fi vrut să-i explice că nu, el nu a căzut în patima alcoolului, că el predă studenţilor de la universitate, că are o diplomă, o casă, o familie, că este de fapt un predicator cu renume!  „Eu nu sunt unul ca tine”! ar fi vrut să-i spună Craddock.  Dar s-a abţinut şi l-a lăsat pe om să creadă că şi el este unul dintre „alcoolici”.

Apoi începu să se gândească: oare era mare diferenţă între ei doi?  Îi plac Domnului împărţirile pe care le fac oamenii, pe grupe, pe clase, pe obiceiuri şi preferinţe, pe păcătoşi şi sfinţi?  Nu erau toţi din coada aceea nişte păcătoşi care nu aveau cum ajunge la cer decât prin mântuirea lui Christos şi prin harul lui Dumnezeu?  Nişte păcătoşi ce aveau nevoie de răscumpărare?

* **

Situaţia economică a Americii a făcu ca preţul unei case de prin anumite zone să ajungă ridicol de scăzut.  Primele trei zone cu cele mai scăzute preţuri sunt Detroit Michigan, Phoenix Arizona şi Sacramento California.  Într-o zi, prietenul meu Dan şi cu mine ne decidem să ne ducem la Phoenix, să vedem cu ochii noştri ce se întâmplă, şi dacă nu putem cumpăra şi noi nişte case de-astea ieftine, aşa ca investiţie.  Zis şi făcut.

Phoenixul a ajuns dezolant în anumite zone.  Am văzut parcări de o mie de maşini goale de tot; magazinele din jur erau în faliment.  Case de peste $250 de mii au ajuns la $30-$40 de mii.  Am petrecut două azile acolo, uitându-ne la câte case de-astea am putut, şi am ales câteva la care am depus oferte.  În prima seara, tragem să dormim la prietenul meu, CS.  CS a rămas într-o casă uriaşă doar el şi soţia.  Copiii i s-au căsătorit sau au plecat de acasă la lucru prin alte oraşe.  Dan mă întreabă ce fel de om  este CS.  I-am spus că e un om extrem de vesel, că ne va hrăni bine şi ne va trata excelent şi că ne va şi întreţine cu poveştile lui până dimineaţa la 2-3.  Aşa că, va trebui să fim atenţi şi să ne retragem la culcare dacă dorim să fim buni de ceva a doua zi.

Spre mirarea noastră, CS nu a fost de loc „în formă”.  Am cinat, am povestit câteva minute şi ne-a spus că se duce la culcare.  Era clar, CS nu se simţea în apele lui.  L-am întrebat ce are.  Mi-a spus că nu se simte bine.  Ieri, (luni), a fost la medic şi i s-a descoperit ceva la inimă.  Unul dintre by-passurile de acum câţiva ani i s-a blocat din nou.  Mâine trebuie să se ducă de dimineaţă la doctor pentru investigaţii.  Acestea sunt complexe şi nu ne vom vedea mâine, deoarece CS trebuie să stea în spital câteva zile pentru refacere.  Iar dacă problema e gravă, va fi pregătit de operaţie de îndată şi atunci chiar va sta câteva zile în spital!

O voce mică îmi spunea, aşa cum stăteam în picioare, să îmi pun mâna pe CS şi să mă rog pentru el.  Acum, când am auzit de problemele lui, îi promisesem că o să ne rugăm pentru el.  Dar vocea aceea îmi spunea că „acum” să mă rog.  Aşa că i-am zis lui Dan, care stătea cu noi în picioare, să ne punem mâinile pe CS şi să ne rugăm înainte de a pleca la culcare.  Şi ne-am rugat.  L-am rugat pe Tatăl ca să facă ca mâine, la investigaţii, doctorii să găsească totul în ordine, şi CS să nu aibă nevoie de operaţie sau de nimic altceva, pentru că Domnul a lucrat.  Am zis „amin” şi ne-am dus la culcare.

De CS am uitat.  A doua zi ne-am întocmit o nouă listă de case la care să ne uităm şi eram cu agenta noastră pe la amiază, când a sunat celularul: era CS.  Mi-a zis, „Doru, sunt în faţa spitalului şi-mi aştept fiul să mă ducă acasă.  Doctorii nu au găsit nici o problemă la inima mea.  Domnul a lucrat, aşa cum ne-am rugat aseară!” Am rămas tăcut.  Dan m-a întrebat ce este?  I-am spus şi lui vestea bună.

Ziua a trecut.  Obosiţi, transpiraţi, eram în fotoliile noastre de avion aşteptând ca să decolăm.  Dan zice, „Ted, nu ştiu dacă ni se va accepta vreuna dintre oferte.  Dar, şi dacă nu se va accepta, noi nu am venit degeaba aici la Phoenix.  Adevărata investiţie a fost făcută în ascultare unei rugăciuni pentru CS.  Pentru asta, s-a meritat să venim!

* **

Preotul Vincent McNabb povesteşte că fiica lui Karl Marx vorbea cu o prietenă, şi discuţia a devenit dintr-o dată serioasă, îndreptându-se către subiectul religiei.  Fiica lui KM a spus: „eu am crescut fără religie în casa noastră.  Eu nu cred în Dumnezeu.  Dar zilele trecute căutam o carte şi am dat peste o carte de rugăciuni în limba germană.  Am citit una dintre rugăciunile de acolo, şi dacă Dumnezeul din acea rugăciune ar exista, eu aş putea crede în El!” Prietena a întrebat, ce rugăciune era aceea?  Şi fiica lui KM a răspuns cu voce înceată „Tatăl nostru care eşti în ceruri!”

* **

Un fermier avea ceva căţei de vânzare, aşa că a pus un semn la stradă.  Pe când prindea pancarta în cuie, simţi cum cineva-l trage de pantaloni.  Uitându-se-n jos, fermierul văzu un băieţel.  „Nenea, aş dori să cumpăr un căţeluş”.

„Bine – spuse fermierul – dar căţeii aceşti au părinţi campioni şi costă o groază de bani”.  Copilul păru descurajat o clipă, apoi băgă mâna în buzunar şi scoase un pumn de mărunţiş.  „Am aici 39 de cenţi, credeţi că pot măcar să mă uit la căţei pentru banii aceştia?”

„Desigur” raspunse fermierul.  Apoi fluierând, strigă „Dolly, vino-n coace!”

Dintr-o cuşcă ieşi o căţea având în urma ei patru ghemotoace de blană; erau patru căţeluşi drăgălaşi.  Băiatul îşi sprijini faţa de gardul de sârmă, privimd cu un zâmbet satisfăcut.  Apoi, privi din nou spre cuşcă, de acolo văzându-se mişcare.  Un alt căţel, mult mai mic şi nedezvoltat, târându-şi picioarele din spate după el, încercând să ţină pasul cu frăţiorii lui, dar fără succes.

„Eu îl vreau pe acela!” exclamă băieţelul.  Fermierul îngenunchie lângă băiat, şi-i spuse „Tinere, tu nu ai nevoie de căţelul acela.  El are un defect la picioarele din spate, n-o să poată alerga niciodată, şi nu te vei putea juca cu el cum te-ai juca cu un căţel sănătos!”

Băieţelul se îndepărtă puţin de gardul de sârmă, se aplecă, îşi ridică pantalonaşii şi dezveli o pereche de picioare slăbuţe, atât de slabe încât avea tije de metal de-o parte şi alta a fiecărui picior.  „Vedeţi nenea – zise el – nici eu nu am picioare prea bune iar căţelul acela are nevoie de cineva care-l înţelege”.

* **

* **

În dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941 Jacob DeShazer muncea la bucătărie, curăţa cartofi. În dimineaţa aceea au atacat japonezii Pearl Harbor. La 18 aprilie 1942 sergentul DeShazer, pilot de bombardier, plinde ură faţă de japonezi decola de pe portavionul Hornet cu escadronul colonelului Doolittle în prima misiune de bombardare a Tokyo-ului.

Bombardierul lui DeShazer a rămas fără combustibil şi pilotul a fost capturat de japonezi, dus la Tokyo, apoi la Shanghai, unde a fost toruturat şi închis. Ura şi amărăciunea faţă de japonezi a crescut şi mai mult. Era atât de violent şi de agresiv cu japonezii încât aceştia se temeau de el şi-l ţineau în izolare.

Cumva DeShazer a ajuns în posesia unei Biblii, pe care a început s-o citească în singurătatea celulei sale. Aşa a ajuns să cunoască viaţa ce ni se dă în Isus şi a ajuns s-o primescă prin credinţă. Viaţa lui De Shazer s-a schimbat radical. A renunţat la ura faţă de ajponezi. A început să-i iubească pe cei ce-l ţineau în captivitate. Japonezii se mirau de ceea ce i s-a întâmplat deţinutului. În loc să aibă resentimente, DeShazer a devenit un deţinut model. Adesea se ruga pentru japonezi.

După război , mărturia lui DeShazer depre puterea de mântuire şi transformare a lui Dumnezeu a fost tipărită şi răspândită prin Japonia.

Într-o întâmplare paralelă, istoria lui DeShazer a fost citită de căpitanul Mitsuo Fuchida. El este cel ce a condus atacul japonezilor împotriva americanilor la Pearl Harbor. Erou al japonezilor, căpitanul Fuchida a scris şi el o întâmplare, întitulată „De la Pearl Harbor la Golgota”. După citirea tractatului lui DeShazer, Fuchida a obţinut un Nou Testament. A citit evangheliile şi a ajuns la rugăciunea lui Christos de pe cruce, „Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac”. Dragostea lui Isus care se ruga pentru duşmanii Săi i-a cucerit inima căpitanului. Fuchida l-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor.

Fuchida i-a scris lui DeShazer şi cei doi s-au întâlnit în Osaka. Omul care i-a urât pe japonezi şi omul care i-a inspirat ura. Acum erau fraţi în Christos.  Acum se iubeau.

În câteva zile vom intra în săptămâna mare. Vom comemora încă o dată suferinţele şi patima Mântuitorului. Apoi vom urca cu gândul Golgota, vommerge la cruce, la mormânt şi-n cele din urmă, vor sărbători în grădina mormântului gol. Toate acestea, pentru ca reală schimbare să fie posibilă în inima oricui. Ai nevoie de schimbare? Eşti plin de ură sau golit de nădejde? În Isus poţi fi schimbat! Radical!

* **

Ioan 15:15 Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.

L-am întâlnit în adunare.  Eram la serviciul de miercuri seara a bisericii unui prieten american.  Mergeam de câte ori puteam că-mi era prieten păstorul şi pentru că îmi plăceau predicile lui şi părtăşia din biserică.  Stăteam în spate, pe ultima bancă.  Uşierii mă cunoşteau şi nu mă stârneau de la „locul meu”. Read more »

* **

Organizaţia Wycliffe USA a fost fondată la anul 1942 de către misionarul american Cameron Townsend, care a văzut la prima-mână nevoie de Biblii traduse în limbile şi dialectele tuturor popoarelor lumii.  Organizaţia poartă numele celui ce a tradus de prima dată Biblia în limba engleză, în secolul al 14-lea. Read more »

* **

Citeam zilele acestea din corinteni şi am ajuns la acest pasaj: 2 Corinteni 5:19 că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.  Gândindu-mă la text, mi-am adus aminte de o întâmplare povestită de Patrick Morley in cartea sa, The Man In The Mirror.  Un grup de pescari au aterizat cu hidroavionul lor undeva, pe un ţărm din Alaska.  Apoi au coborât pentru a se îndeletnici cu pescuitul de somon.  La întoarcerea la locul unde au lăsat avionul, au văzut cu stupoare că acesta nu mai stătea în apă ci pe uscat: refuxul a retras apele şi ei au trebuit să aştepte până a doua zi pentru a decola.

La decolare, avionul s-a înălţat pentru o clipă, apoi s-a aşezat din nou pe suprafaţa apei: în timpul cât a stat pe uscat, unul dintre pontoanele avionului s-a fisurat şi la revenirea apei s-a umpluc cu apă, aşa că avionul nu a putut lua nici viteza nici înălţimea necesară.  Plin de apă acum, pontonul trăgea avionul la fund.  Pescarii au decis să se arunce în apă şi să înoate până la ţărm.  Erau 3 bărbaţi şi copilul de 12 ani ai unuia dintre ei.  Doi dintre bărbaţi au înotat la mal prin apa rece ca gheaţa; de acolo, s-au uitat înspre larg, unde al treilea bărbat şi fiul său se îneca.

Nu că bărbatul nu ar fi putut înota până la mal, dar şi-a dat seama că fiul său nu va putea înota şi a ales să moară împreună cu copilul decât să trăiescă fără el!

Este ca şi când, în iubirea Sa faţă de noi, Tatăl L-a dat pe Fiul la moarte; dar, în iubirea Sa faţă de Fiul, nu L-a lăsat să moară singur ci a zis, „mor împreună cu tine, fiule!”

George Sweeting, fost preşedinte al lui Moody Bible Institute obişnuia să spună: Când vom ajunge la capătul vieţii, întrebarea va fi „cât ai dat?”  nu „cât ai adunat?”

* **

Thought you might enjoy this interesting prayer given in Kansas at the opening session of their Senate. It seems prayer still upsets some people. When Minister Joe Wright was asked to open the new session of the Kansas Senate, everyone was expecting the usual generalities, but this is what they heard:

‘Heavenly Father, we come before you today to ask your forgiveness and to seek your direction and guidance. We know Your Word says, ‘Woe to those who call evil good,’ but that is exactly what we have done.

Guide and bless these men and women who have been sent to direct us to the center of your will. I ask it in the Name of Your Son, the living Savior, Jesus Christ.  Amen!’

* **

M-am gândit la ceea ce spunea Isus: Matei 5:30 Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.  Greu de făcut aşa ceva!  Nouă nu ne vine să ne tăiem mână!  Sperăm să o reformăm, să o aducem al calea dreaptă!  poate mai îmbătrânim şi mâna nu va mai fi la fel de sprinţară către rău!  Poate se va întâmpla vreo minune şi obiceiul rău va pleca ca de la sine.  Şi aşa, aşteptăm cu mâna atârnată de noi, dar nu ca un obiect inert, nefolositor, ci ca unul activ, care ne împinge sau atrage mereu către păcat. Read more »

* **

Îmi plac copiii la nebunie!  Poate şi de-aia că nu-i am!  Şi, pot spune că şi copiii (unii, nu toţi!) mă plac pe mine!  Cred că sunt cel mai tânăr păstor de … 55 de ani!  Cum îmi zic tinerii din biserică, sunt… cool! Read more »

* **

Am fost invitaţi la masă la nişte tineri.  Cândva le-am fost păstor şi chiar i-am cununat.  Băiatul din familie de creştini, fata nu!  Dar s-a întors şi ea la Domnul.  Şi s-a întors nu aşa de formă, ci serios de tot.  Eu sincer să fiu am avut puţină îndoială cu privire la pocăinţa ei: de o frumuseţe de foto-model, deşteaptă brici, dintr-o familie ft bogată, mă întrebam dacă nu e cumva un foc de paie.  Adică, experienţa m-a făcut să fiu… deformat în părerile mele cu privire la de ce se „pocăiesc” anume oameni.

Dar tânăra soţie, acum la 3-4 ani de la căsătoria ei, m-a făcut de ruşine.  Cum?  În timpul mesei la ea acasă am povestit de una-alta.  Printre poveşti, despre părinţii ei care muncesc la Microsoft.  Aceştia au venit din Canada în SUA şi şi-au adus cu ei şi copiii.  Apoi au primit cu toţii „green card-ul”.  Acum părinţii urmează să ia cetăţenia.  Şi fiica lor, ar lua şi ea cetăţenia americană.  Acesta este un vis al multora…  Oricum, pe formularul de cerere, trebuie specificat unde ai locuit în ultimii cinci ani.  I-am spus tinerei femei că deoarece are domiciliul şi cu părinţii ei, poate scrie că a locuit acolo.  La care ea a reacţionat aproape cu mânie: „dar asta ar fi o minciună!  Eu nu am locuit în SUA ci în Canada!  Şi decât să mint, mai bine rămân fără cetăţenia americană!”

După prânz, vorbeam cu soţia în maşină: oare câţi creştini ar fi avut vreo problemă cu a minţi pe un formular ce-ţi asigură cetăţenia americană, mai ales când nu ar fi fost vorba de o minciună 100%, mai ales că, în acte fata figura la adresa părinţilor iar nimeni nu ar fi putut verifica chestia asta?  Aveam de-a face cu semnele unei pocăinţe reale.  Mi-a fost ruşine de îndoielile mele, dar şi de propunerea că ar putea scrie în cerere un neadevăr.

* **

Sâmbătă am fost invitat să predic la o nuntă a fetiţei unui prieten drag, Ezechiel Suciu.  A fost o nuntă frumoasă, cum cred că sunt toate nunţile.  De câte ori văd un tată ducându-şi fata pe culoar şi predând-o celui ce-i va fi bărbat de acolo înainte, plâng şi mă bucur în acelaşi timp.  Nu am avut copii, dar ştiu ce înseamnă să creşti, să îngrijeşti şi să iubeşti la nesfârşit un copil, şi apoi să te desparţi de el în „ziua aceea” a nunţii!  Plâng.  Dar, mă bucur, deoarece în fiecare nuntă întrevăd Marea Nuntă care va încununa toate nunţile, Nunta Mielului şi a Miresei Sale.

În sfârşit, la nunta de sâmbătă a fost fain.  Atmosferă de sărbătoare, o mulţime de oameni ce se cunoşteau între ei şi căcora le părea bine că se revedeau acolo.  Soţia mea nu s-a simţit prea bine şi nu venit cu mine, aşa că am fost cam singuratic.  Da m-am îndeletnicit cu uan din preocupările mele plăcute: am stat deoparte şi am privit oamenii!

În cele din urmă, am mers şi eu la bufetul unde se servea masa, mi-am luat o farfurie cu mâncare apoi am revenit în cortuol unde erau amenajate mesele.  Cu mâncarea în mână, îmi căutam un loc la o masă unde să stau cu cunoscuţi, când două tinere pe care le cunoşteam din Portland Oregon, aşezate la o masă cu alte două tinere pe care nu le cunoşteam m-au strigat şi m-au întrebat dacă nu consider sub „demnitatea” mea să stau la masă cu ele…  Cum să fie sub demnitatea mea!?  Am încercat toţi aceşti ani să păstrez un spirit tânăr, ca să am acces la tinerii din bisericile pe care le-am păstorit!

Dar despre asta, poate altă dată.  M-am aşezat la masa domnişoarelor şi am făcut cunoştinţă cu tinerele necunoscute.  Am descoperit că erau fetele unui prieten de-al meu de mai demult, dar pe care l-am redescoperit aici în SUA.  Nu ştiam că are copii atât de mari!  În sfârşit, discuţia noastră s-a învârtit în jurul nunţilor, băieţilor (ce altceva discută fetele!?), adunărilor, formelor de închinare, şi altele.  Printre discuţii, şi nimicuri, desigur.  Potrivite cu tinereţea şi nunta.

Ce m-a surprins încă o dată, e maturitatea tinerilor din zilele noastre.  Mi se par mult mai maturi decât am fost noi la 17-18 ani!  Şi constatarea asta mi-a amintit de un lucru: când e vârsta potrivită pentru mântuire?  Douglas R. Sword în cartea sa Christian Parenting povesteşte cum făcea baie fiului său de 4 ani.  Era grăbit deoarece era luni seara şi în SUA luni seara este meci de fotbal.  Dar băieţelul avea chef de poveşti.  Cum nu mai era mult până la Crăciun, el începu să povestească că ar dori să aranjeze o petrecere pentru ziua naşterii lui Isus.  Apoi, aşa ca din senin, băieţelul întrebă ce înseamnă să-l primeşti pe Isus în inima ta?

Cu toată graba, Sword se apucă să-i povestească băieţelului cum noi, oamenii, facem lucruri rele care-l supără pe Dumnezeu.  Aşa că, Dumnezeu a trimis în lume pe Isus, Fiul Său, pentru a muri pe cruce pentru păcatele noastre.  Când noi recunoaştem că am greşit şi cerem iertare lui Dumnezeu, atunci Isus intră în inima noastră.

Băieţelul se gândi pentru o clipă apoi întrebă dacă el poate cere iertare şi să-l primescă pe Isus în inima sa.  Şi s-au rugat.  Sword povesteşte că nu mai ştie nici cine a jucat nici cine a câştigat în lunea aceea: dar nu va uita niciodată cum l-a condus pe fiul său la Christos.  Frumoşii tineri, dragii copii!  Poate ar trebui să le acordăm mai multă atenţie!

* **

Recent, revista TIME (9 may a.c.) avea pe coperta ei fotografia lui Nelson Mandela, liderul sud-african, care astăzi (18 iulie) a împlinit vârsta de 90 de ani.  În revistă, un articol despre Mandela.  Mai exact, secrete ale conducerii – 8 lecţii pentru conducători.  Biograful său, Richard Stengel scrie foarte bine articolul.  Articolul este de găsit aici şi iată şi un sumar al lecţiilor învăţate pe propria piele, de Mandela:

1. Curajul nu este absenţa fricii, ci este inspirarea altora pentru a depăşi frica
2. Condu din faţă dar nu lăsa în urmă baza.
3. Condu din urmă, şi lasă-i pe alţii să creadă că ei sunt în frunte.
4. Cunoaşte-ţi duşmanul, şi învaţă care-i este sportul preferat.
5. Ţine-ţi aproape prietenii, iar rivalii chiar şi mai apropae.
6. Aparenţele contează, şi adu-ţi aminte să zâmbeşti.
7. Nimic nu este în alb şi negru.
8. Şi abandonul înseamnă a conduce.

* **

Poza de sus aparţine fotografului Ap Nick Ut, a fost făcută în Vietnamul de Sud la 8 Iunie 1972 şi a obţinut premiul Pulitzer.  În mijlocul fotografei este o fetiţă de 9 ani, pe nume Kim Phuc, fugind împreună cu alţi copii pe Strada Nr. 1 lângă Trang Bang, după un atac cu napalm asupra unui ascunziş al trupelor Viet Cong.  Corpul lui Kim este în flăcări.  Nişte soldaţi au turnat apă pe corpul ei, apoi i-au dat un pic de apă de băut, dar Kim s-a prăbuşit leşinată.  Fotograful Nick Ut a dus-o la un spital militar din Saigon.

Următorul an l-a petrecut în spital.  Medicii au operat-o de peste 17 ori pentru a-i repara pielea şi a-i trata rănile.  După ieşirea din spital, plină de cicatrice şi gândind că aşa n-o va iubi nimeni niciodată, Kim a început să se întrebe despre rostul vieţii ei.  O activitate preferată era aceea de a se duce la bibliotecă.  Aici putea evada în linişte din viaţa reală într-o lume imaginară în care totul era frumos.  Una din întrebările lui Kim era cu privire la rostul vieţii ei.  Căutând răspunsul în cărţile bibliotecii, a citit şi o Biblie.  La 1982 şi-a predat viaţa Domnului Isus.  Evanghelia a învăţat-o lecţia cea mai grea a vieţii: să ierte pe cei ce i-au cauzat traumele.

A urmat apoi şcoala în Cuba, căsătoria cu un alt student vietnamez ce învăţa în Cuba, luna de miere la Moscova, apoi fuga în Occident.

Astăzi, cu corpupul încă plin de cicatrice ce-o dor din când în când, Kim trăieşte în Canada împreună cu soţul ei şi cu cei doi copii ai lor.  Este fondatorea unei organizaţii de caritate, Kim Foundation International.

Zilele trecute Kim a avut ocazia să-şi depene povestea fascinantă a vieţii la postul de radio american NPR.  Era încă o încurajare pentru cei ce au nevoie de încurajări, cum că viaţa este posibilă şi după tragedie, şi că încredinţată Domnului, viaţa poate fi semnificativă şi atunci când totul pare împotrivă şi pierdut.

* **