Un fermier avea ceva căţei de vânzare, aşa că a pus un semn la stradă.  Pe când prindea pancarta în cuie, simţi cum cineva-l trage de pantaloni.  Uitându-se-n jos, fermierul văzu un băieţel.  „Nenea, aş dori să cumpăr un căţeluş”.

„Bine – spuse fermierul – dar căţeii aceşti au părinţi campioni şi costă o groază de bani”.  Copilul păru descurajat o clipă, apoi băgă mâna în buzunar şi scoase un pumn de mărunţiş.  „Am aici 39 de cenţi, credeţi că pot măcar să mă uit la căţei pentru banii aceştia?”

„Desigur” raspunse fermierul.  Apoi fluierând, strigă „Dolly, vino-n coace!”

Dintr-o cuşcă ieşi o căţea având în urma ei patru ghemotoace de blană; erau patru căţeluşi drăgălaşi.  Băiatul îşi sprijini faţa de gardul de sârmă, privimd cu un zâmbet satisfăcut.  Apoi, privi din nou spre cuşcă, de acolo văzându-se mişcare.  Un alt căţel, mult mai mic şi nedezvoltat, târându-şi picioarele din spate după el, încercând să ţină pasul cu frăţiorii lui, dar fără succes.

„Eu îl vreau pe acela!” exclamă băieţelul.  Fermierul îngenunchie lângă băiat, şi-i spuse „Tinere, tu nu ai nevoie de căţelul acela.  El are un defect la picioarele din spate, n-o să poată alerga niciodată, şi nu te vei putea juca cu el cum te-ai juca cu un căţel sănătos!”

Băieţelul se îndepărtă puţin de gardul de sârmă, se aplecă, îşi ridică pantalonaşii şi dezveli o pereche de picioare slăbuţe, atât de slabe încât avea tije de metal de-o parte şi alta a fiecărui picior.  „Vedeţi nenea – zise el – nici eu nu am picioare prea bune iar căţelul acela are nevoie de cineva care-l înţelege”.

În dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941 Jacob DeShazer muncea la bucătărie, curăţa cartofi. În dimineaţa aceea au atacat japonezii Pearl Harbor. La 18 aprilie 1942 sergentul DeShazer, pilot de bombardier, plinde ură faţă de japonezi decola de pe portavionul Hornet cu escadronul colonelului Doolittle în prima misiune de bombardare a Tokyo-ului.

Bombardierul lui DeShazer a rămas fără combustibil şi pilotul a fost capturat de japonezi, dus la Tokyo, apoi la Shanghai, unde a fost toruturat şi închis. Ura şi amărăciunea faţă de japonezi a crescut şi mai mult. Era atât de violent şi de agresiv cu japonezii încât aceştia se temeau de el şi-l ţineau în izolare.

Cumva DeShazer a ajuns în posesia unei Biblii, pe care a început s-o citească în singurătatea celulei sale. Aşa a ajuns să cunoască viaţa ce ni se dă în Isus şi a ajuns s-o primescă prin credinţă. Viaţa lui De Shazer s-a schimbat radical. A renunţat la ura faţă de ajponezi. A început să-i iubească pe cei ce-l ţineau în captivitate. Japonezii se mirau de ceea ce i s-a întâmplat deţinutului. În loc să aibă resentimente, DeShazer a devenit un deţinut model. Adesea se ruga pentru japonezi.

După război , mărturia lui DeShazer depre puterea de mântuire şi transformare a lui Dumnezeu a fost tipărită şi răspândită prin Japonia.

Într-o întâmplare paralelă, istoria lui DeShazer a fost citită de căpitanul Mitsuo Fuchida. El este cel ce a condus atacul japonezilor împotriva americanilor la Pearl Harbor. Erou al japonezilor, căpitanul Fuchida a scris şi el o întâmplare, întitulată „De la Pearl Harbor la Golgota”. După citirea tractatului lui DeShazer, Fuchida a obţinut un Nou Testament. A citit evangheliile şi a ajuns la rugăciunea lui Christos de pe cruce, „Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac”. Dragostea lui Isus care se ruga pentru duşmanii Săi i-a cucerit inima căpitanului. Fuchida l-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor.

Fuchida i-a scris lui DeShazer şi cei doi s-au întâlnit în Osaka. Omul care i-a urât pe japonezi şi omul care i-a inspirat ura. Acum erau fraţi în Christos.  Acum se iubeau.

În câteva zile vom intra în săptămâna mare. Vom comemora încă o dată suferinţele şi patima Mântuitorului. Apoi vom urca cu gândul Golgota, vommerge la cruce, la mormânt şi-n cele din urmă, vor sărbători în grădina mormântului gol. Toate acestea, pentru ca reală schimbare să fie posibilă în inima oricui. Ai nevoie de schimbare? Eşti plin de ură sau golit de nădejde? În Isus poţi fi schimbat! Radical!

Ioan 15:15 Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.

L-am întâlnit în adunare.  Eram la serviciul de miercuri seara a bisericii unui prieten american.  Mergeam de câte ori puteam că-mi era prieten păstorul şi pentru că îmi plăceau predicile lui şi părtăşia din biserică.  Stăteam în spate, pe ultima bancă.  Uşierii mă cunoşteau şi nu mă stârneau de la „locul meu”. (more…)

Organizaţia Wycliffe USA a fost fondată la anul 1942 de către misionarul american Cameron Townsend, care a văzut la prima-mână nevoie de Biblii traduse în limbile şi dialectele tuturor popoarelor lumii.  Organizaţia poartă numele celui ce a tradus de prima dată Biblia în limba engleză, în secolul al 14-lea. (more…)

Citeam zilele acestea din corinteni şi am ajuns la acest pasaj: 2 Corinteni 5:19 că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.  Gândindu-mă la text, mi-am adus aminte de o întâmplare povestită de Patrick Morley in cartea sa, The Man In The Mirror.  Un grup de pescari au aterizat cu hidroavionul lor undeva, pe un ţărm din Alaska.  Apoi au coborât pentru a se îndeletnici cu pescuitul de somon.  La întoarcerea la locul unde au lăsat avionul, au văzut cu stupoare că acesta nu mai stătea în apă ci pe uscat: refuxul a retras apele şi ei au trebuit să aştepte până a doua zi pentru a decola.

La decolare, avionul s-a înălţat pentru o clipă, apoi s-a aşezat din nou pe suprafaţa apei: în timpul cât a stat pe uscat, unul dintre pontoanele avionului s-a fisurat şi la revenirea apei s-a umpluc cu apă, aşa că avionul nu a putut lua nici viteza nici înălţimea necesară.  Plin de apă acum, pontonul trăgea avionul la fund.  Pescarii au decis să se arunce în apă şi să înoate până la ţărm.  Erau 3 bărbaţi şi copilul de 12 ani ai unuia dintre ei.  Doi dintre bărbaţi au înotat la mal prin apa rece ca gheaţa; de acolo, s-au uitat înspre larg, unde al treilea bărbat şi fiul său se îneca.

Nu că bărbatul nu ar fi putut înota până la mal, dar şi-a dat seama că fiul său nu va putea înota şi a ales să moară împreună cu copilul decât să trăiescă fără el!

Este ca şi când, în iubirea Sa faţă de noi, Tatăl L-a dat pe Fiul la moarte; dar, în iubirea Sa faţă de Fiul, nu L-a lăsat să moară singur ci a zis, „mor împreună cu tine, fiule!”

George Sweeting, fost preşedinte al lui Moody Bible Institute obişnuia să spună: Când vom ajunge la capătul vieţii, întrebarea va fi „cât ai dat?”  nu „cât ai adunat?”

Thought you might enjoy this interesting prayer given in Kansas at the opening session of their Senate. It seems prayer still upsets some people. When Minister Joe Wright was asked to open the new session of the Kansas Senate, everyone was expecting the usual generalities, but this is what they heard:

‘Heavenly Father, we come before you today to ask your forgiveness and to seek your direction and guidance. We know Your Word says, ‘Woe to those who call evil good,’ but that is exactly what we have done.

Guide and bless these men and women who have been sent to direct us to the center of your will. I ask it in the Name of Your Son, the living Savior, Jesus Christ.  Amen!’

M-am gândit la ceea ce spunea Isus: Matei 5:30 Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.  Greu de făcut aşa ceva!  Nouă nu ne vine să ne tăiem mână!  Sperăm să o reformăm, să o aducem al calea dreaptă!  poate mai îmbătrânim şi mâna nu va mai fi la fel de sprinţară către rău!  Poate se va întâmpla vreo minune şi obiceiul rău va pleca ca de la sine.  Şi aşa, aşteptăm cu mâna atârnată de noi, dar nu ca un obiect inert, nefolositor, ci ca unul activ, care ne împinge sau atrage mereu către păcat. (more…)

Îmi plac copiii la nebunie!  Poate şi de-aia că nu-i am!  Şi, pot spune că şi copiii (unii, nu toţi!) mă plac pe mine!  Cred că sunt cel mai tânăr păstor de … 55 de ani!  Cum îmi zic tinerii din biserică, sunt… cool! (more…)

Am fost invitaţi la masă la nişte tineri.  Cândva le-am fost păstor şi chiar i-am cununat.  Băiatul din familie de creştini, fata nu!  Dar s-a întors şi ea la Domnul.  Şi s-a întors nu aşa de formă, ci serios de tot.  Eu sincer să fiu am avut puţină îndoială cu privire la pocăinţa ei: de o frumuseţe de foto-model, deşteaptă brici, dintr-o familie ft bogată, mă întrebam dacă nu e cumva un foc de paie.  Adică, experienţa m-a făcut să fiu… deformat în părerile mele cu privire la de ce se „pocăiesc” anume oameni.

Dar tânăra soţie, acum la 3-4 ani de la căsătoria ei, m-a făcut de ruşine.  Cum?  În timpul mesei la ea acasă am povestit de una-alta.  Printre poveşti, despre părinţii ei care muncesc la Microsoft.  Aceştia au venit din Canada în SUA şi şi-au adus cu ei şi copiii.  Apoi au primit cu toţii „green card-ul”.  Acum părinţii urmează să ia cetăţenia.  Şi fiica lor, ar lua şi ea cetăţenia americană.  Acesta este un vis al multora…  Oricum, pe formularul de cerere, trebuie specificat unde ai locuit în ultimii cinci ani.  I-am spus tinerei femei că deoarece are domiciliul şi cu părinţii ei, poate scrie că a locuit acolo.  La care ea a reacţionat aproape cu mânie: „dar asta ar fi o minciună!  Eu nu am locuit în SUA ci în Canada!  Şi decât să mint, mai bine rămân fără cetăţenia americană!”

După prânz, vorbeam cu soţia în maşină: oare câţi creştini ar fi avut vreo problemă cu a minţi pe un formular ce-ţi asigură cetăţenia americană, mai ales când nu ar fi fost vorba de o minciună 100%, mai ales că, în acte fata figura la adresa părinţilor iar nimeni nu ar fi putut verifica chestia asta?  Aveam de-a face cu semnele unei pocăinţe reale.  Mi-a fost ruşine de îndoielile mele, dar şi de propunerea că ar putea scrie în cerere un neadevăr.

Sâmbătă am fost invitat să predic la o nuntă a fetiţei unui prieten drag, Ezechiel Suciu.  A fost o nuntă frumoasă, cum cred că sunt toate nunţile.  De câte ori văd un tată ducându-şi fata pe culoar şi predând-o celui ce-i va fi bărbat de acolo înainte, plâng şi mă bucur în acelaşi timp.  Nu am avut copii, dar ştiu ce înseamnă să creşti, să îngrijeşti şi să iubeşti la nesfârşit un copil, şi apoi să te desparţi de el în „ziua aceea” a nunţii!  Plâng.  Dar, mă bucur, deoarece în fiecare nuntă întrevăd Marea Nuntă care va încununa toate nunţile, Nunta Mielului şi a Miresei Sale.

În sfârşit, la nunta de sâmbătă a fost fain.  Atmosferă de sărbătoare, o mulţime de oameni ce se cunoşteau între ei şi căcora le părea bine că se revedeau acolo.  Soţia mea nu s-a simţit prea bine şi nu venit cu mine, aşa că am fost cam singuratic.  Da m-am îndeletnicit cu uan din preocupările mele plăcute: am stat deoparte şi am privit oamenii!

În cele din urmă, am mers şi eu la bufetul unde se servea masa, mi-am luat o farfurie cu mâncare apoi am revenit în cortuol unde erau amenajate mesele.  Cu mâncarea în mână, îmi căutam un loc la o masă unde să stau cu cunoscuţi, când două tinere pe care le cunoşteam din Portland Oregon, aşezate la o masă cu alte două tinere pe care nu le cunoşteam m-au strigat şi m-au întrebat dacă nu consider sub „demnitatea” mea să stau la masă cu ele…  Cum să fie sub demnitatea mea!?  Am încercat toţi aceşti ani să păstrez un spirit tânăr, ca să am acces la tinerii din bisericile pe care le-am păstorit!

Dar despre asta, poate altă dată.  M-am aşezat la masa domnişoarelor şi am făcut cunoştinţă cu tinerele necunoscute.  Am descoperit că erau fetele unui prieten de-al meu de mai demult, dar pe care l-am redescoperit aici în SUA.  Nu ştiam că are copii atât de mari!  În sfârşit, discuţia noastră s-a învârtit în jurul nunţilor, băieţilor (ce altceva discută fetele!?), adunărilor, formelor de închinare, şi altele.  Printre discuţii, şi nimicuri, desigur.  Potrivite cu tinereţea şi nunta.

Ce m-a surprins încă o dată, e maturitatea tinerilor din zilele noastre.  Mi se par mult mai maturi decât am fost noi la 17-18 ani!  Şi constatarea asta mi-a amintit de un lucru: când e vârsta potrivită pentru mântuire?  Douglas R. Sword în cartea sa Christian Parenting povesteşte cum făcea baie fiului său de 4 ani.  Era grăbit deoarece era luni seara şi în SUA luni seara este meci de fotbal.  Dar băieţelul avea chef de poveşti.  Cum nu mai era mult până la Crăciun, el începu să povestească că ar dori să aranjeze o petrecere pentru ziua naşterii lui Isus.  Apoi, aşa ca din senin, băieţelul întrebă ce înseamnă să-l primeşti pe Isus în inima ta?

Cu toată graba, Sword se apucă să-i povestească băieţelului cum noi, oamenii, facem lucruri rele care-l supără pe Dumnezeu.  Aşa că, Dumnezeu a trimis în lume pe Isus, Fiul Său, pentru a muri pe cruce pentru păcatele noastre.  Când noi recunoaştem că am greşit şi cerem iertare lui Dumnezeu, atunci Isus intră în inima noastră.

Băieţelul se gândi pentru o clipă apoi întrebă dacă el poate cere iertare şi să-l primescă pe Isus în inima sa.  Şi s-au rugat.  Sword povesteşte că nu mai ştie nici cine a jucat nici cine a câştigat în lunea aceea: dar nu va uita niciodată cum l-a condus pe fiul său la Christos.  Frumoşii tineri, dragii copii!  Poate ar trebui să le acordăm mai multă atenţie!

Recent, revista TIME (9 may a.c.) avea pe coperta ei fotografia lui Nelson Mandela, liderul sud-african, care astăzi (18 iulie) a împlinit vârsta de 90 de ani.  În revistă, un articol despre Mandela.  Mai exact, secrete ale conducerii – 8 lecţii pentru conducători.  Biograful său, Richard Stengel scrie foarte bine articolul.  Articolul este de găsit aici şi iată şi un sumar al lecţiilor învăţate pe propria piele, de Mandela:

1. Curajul nu este absenţa fricii, ci este inspirarea altora pentru a depăşi frica
2. Condu din faţă dar nu lăsa în urmă baza.
3. Condu din urmă, şi lasă-i pe alţii să creadă că ei sunt în frunte.
4. Cunoaşte-ţi duşmanul, şi învaţă care-i este sportul preferat.
5. Ţine-ţi aproape prietenii, iar rivalii chiar şi mai apropae.
6. Aparenţele contează, şi adu-ţi aminte să zâmbeşti.
7. Nimic nu este în alb şi negru.
8. Şi abandonul înseamnă a conduce.

Poza de sus aparţine fotografului Ap Nick Ut, a fost făcută în Vietnamul de Sud la 8 Iunie 1972 şi a obţinut premiul Pulitzer.  În mijlocul fotografei este o fetiţă de 9 ani, pe nume Kim Phuc, fugind împreună cu alţi copii pe Strada Nr. 1 lângă Trang Bang, după un atac cu napalm asupra unui ascunziş al trupelor Viet Cong.  Corpul lui Kim este în flăcări.  Nişte soldaţi au turnat apă pe corpul ei, apoi i-au dat un pic de apă de băut, dar Kim s-a prăbuşit leşinată.  Fotograful Nick Ut a dus-o la un spital militar din Saigon.

Următorul an l-a petrecut în spital.  Medicii au operat-o de peste 17 ori pentru a-i repara pielea şi a-i trata rănile.  După ieşirea din spital, plină de cicatrice şi gândind că aşa n-o va iubi nimeni niciodată, Kim a început să se întrebe despre rostul vieţii ei.  O activitate preferată era aceea de a se duce la bibliotecă.  Aici putea evada în linişte din viaţa reală într-o lume imaginară în care totul era frumos.  Una din întrebările lui Kim era cu privire la rostul vieţii ei.  Căutând răspunsul în cărţile bibliotecii, a citit şi o Biblie.  La 1982 şi-a predat viaţa Domnului Isus.  Evanghelia a învăţat-o lecţia cea mai grea a vieţii: să ierte pe cei ce i-au cauzat traumele.

A urmat apoi şcoala în Cuba, căsătoria cu un alt student vietnamez ce învăţa în Cuba, luna de miere la Moscova, apoi fuga în Occident.

Astăzi, cu corpupul încă plin de cicatrice ce-o dor din când în când, Kim trăieşte în Canada împreună cu soţul ei şi cu cei doi copii ai lor.  Este fondatorea unei organizaţii de caritate, Kim Foundation International.

Zilele trecute Kim a avut ocazia să-şi depene povestea fascinantă a vieţii la postul de radio american NPR.  Era încă o încurajare pentru cei ce au nevoie de încurajări, cum că viaţa este posibilă şi după tragedie, şi că încredinţată Domnului, viaţa poate fi semnificativă şi atunci când totul pare împotrivă şi pierdut.

Jim Caviezel a jucat rolul lui Isus în „The Passion of the Christ” în regia lui Mel Gibson.  Puţin ştiu însă că rolul din film l-a trasnformat pe Caviezel în ceea ce priveşte credinţa.  EL şi soţia sa Kerri sunt catolici, şi anul acesta s-au gândit să pună credinţa lor în practică.  Au înfiat doi copii din China. (more…)

Grădina Zoologică „Artis” din Amsterdam a ascund zeci de evrei ani la rând, pentru a-i scăpa de nazişti. Astfel, la numele lui Corrie ten Boom şi Anne Frank se mai adaugă şi altele, necunoscute de noi, a unor oameni care şi-au riscat propria viaţă pentru a o scăpa pe a altora. După ştirea acelui austriac care şi-a ţinut propria fiică în subsolul casei timp de ani de zile pentru a avea copii cu ea, ştirea aceasta este ca o apă curată care parcă spală zoaia lăsată de cealaltă ştire… Când toate lucrurile ascunse vor fi scoase la lumină, sper din inimă să se vadă mai mult bine decât rău! Că de rău, suntem sătui, nu-i aşa?

http://www.haaretz.com/hasen/spages/979826.html

Am citit undeva rândurile de mai jos şi am crezut că sunt potrivite şi pentru alţii.  Iată-le:

„În a doua lună a şcolii de asistente medicale, profesorul ne-a dat un test.  Fiind o studentă conştiincioasă, am răspuns repede la fiecare dintre întrebări, dar m-am împotmolit la ultima: „Cum o cheamă pe femeia de serviciu a şcolii?”  Am crezut că era un fel de glumă. O văzusem pe femeie de câteva ori: era înaltă, avea părul negru şi peste 50 de ani, dar de unde să ştiu cum o cheamă?  Am dat profesorului foaia cu testul, lăsând ultima întrebare fără răspuns.

Înainte de a ieşi din sală, unul dintre colegi întrebă dacă ultima întrebare contează la notare.  Profesorul a răspuns: „Absolut!  În carierele voastre o să întâlniţi o mulţime de oameni.  Cu toţii sunt importanţi.  Ei merită atenţia voastră, chiar dacă tot ce faceţi este să le zâmbiţi sau să le spuneţi „bună ziua”.”

Nu am uitat niciodată lecţia aceea.  De asemenea am aflat în aceeaşi zi că pe femeia de serviciu o chema Dorothy.

Am fost astăzi invitat să predic într-o altă biserică, şi acolo am întâlnit o prietenă a noastră din tinereţe.  Drumurile ne-au despărţit de mult, de vreo 35 de ani.. dar ne-am mai întâlnit din când în când.  Ea şi soţul ei sunt nişte oameni excepţionali.  Fiecare în felul lui aparte.  Ea l-a îngrijit un timp pe Richard Wurmbrant în California şi în discuţia cu ea, aminteşte mereu de lucruri învăţate sau auzite de la RW.  A fost singură la adunare azi-dimineaţă.  Soţul ei a fost rugat de un coleg de-al lui să îl înlocuiască pentru ca să fie liber pentru ceva lucru important în familia colegului.

Am întrebat-o cu sunt ei, şi mi-a spus că bine.  Că-s interesaţi de viaţa trăită în părtăşie strânsă cu Domnul şi-s bucuroşi că nu au fost infectaţi de microbul îmbogăţirii care i-a îmbolnăvit pe atâţia români.  Am întrebat-o de soţul ei, şi mi-a spus că el este un om extraordinar.  Nu ar vorbi de rău pe cineva nici în ruptul capului şi nici nu ar asculta vorbirea de rău despre cineva.  De fapt, spunea soţia, când ea s-a căsătorit, a cerut de la Domnul un bărbat care s-o ajute să se apropie de Domnul, să ducă mântuirea până la capăt.  Şi Domnul i-a ascultat 100% rugăciunea.  Soţul ei este un om al lui Dumnezeu!

A fost o mărturisire care ne-a lăsat uimiţi şi pe mine şi pe soţia mea.  Câte soţii mărturisesc asta despre bărbaţii lor?  Dar câţi bărbaţi despre soţiile lor?   Ar trebui să lăsăm să vorbească soţiile noastre şi soţii noştri…

Am primit clipul de mai jos de la Daniel, și m-am gândit că ar merita să fie văzut de toți. Am fost întotdeauna impresionat de oameni care, în ciuda unor evidente handicapuri, au reușit să își împlinească visurile, să învingă nefavorabilul și să ajungă la performanțe deosebite. Am văzut cu toții (cred) clipuri cu Nick Vujicic (iar dacă cineva nu a văzut, le poate urmări aici). Nick a reușit să îmblânzească neobișnuitul și să-l transforme în „normal” în viața de zi cu zi. Dar și cupul de mai jos, într-un balet pe muzică modernă, vorbește despre o altfel de performanță: aceea a iubirii de a trece dincolo de orice obstacole, pentru a-l împlini pe celălalt.

Am citit AICI vestea, aproape fără să-mi cred ochilor!  Petrică nu a fost chiar atât de în vârstă!  Și nici nu știu să fi avut probleme de sănătate!  Adică, nu mi-a spus.  Oricum, doresc soției și familiei sale sincere condoleanțe și mângăierea lui Dumnezeu. (more…)

Chris și Susan Spiegel din Eagle, Colorado au avut trei băieți.  Toți trei au murit: primul a fost Scotty, în vârstă de doar două luni.  Cauza?  SIDS (Sudden Infant Death Syndrome).  La câțiva ani, al doilea fiu (Skylar), în vârstă de 16 ani moare într-un accident de mașină.  La puține luni, al treilea băiat (CJ) în vârstă de 7 ani este lovit de o mașină și moare și el.  Imaginează-ți durerea acestei familii!

Doar că cei doi nu au renunțat.  Susan nu mai putea naște din cauze medicale, așa că au recurs la ajutorul unei mame-surogat; adică sperma lui Chris a fost folosită de către medici pentru fecundarea ovulului unei alte femei, care va purta sarcina pentru familia soților Spiegel și va naște copilul pentru ei.

Mama surogat a născut de în dimineața lui 24 Decembrie (ajunul Crăciunului): tripleți!  Doi băieți și o fetiță!  Familia crede că acesta a fost un răspuns la dorința lor de a avea copiii și a fost o minune de înlocuire a celor trei morți.  Amintirea primilor trei va trece asupra acestor trei, după cum ei poartă ca „middle name” inițiale sau nume ale primilor trei.  Interesant!  Tu ce crezi: coincidență?  Minune?