Weekendul acesta sunt în Portland, Oregon. Aici în SUA este Labor Day şi este o sărbătoare naţională. Avem mai multe zile libere. Am venit ca să-mi vizitez sora şi familia ei, şi să predic duminică la Agape Bible Church. Printre o mulţime de prieteni vizitaţi am fost şi la o prietenă a soţiei mele. Numele nu contează. Contează doar că ea are de câţiva ani în grijă pe mama ei, căreia i se zice în familie şi de către toţi, „buna”. Buna are 84 de ani. Are artrită şi abia umblă. Oasele extremităţilor ei sunt contorsionate de boală. Faţa îi este zbârcită de trecerea timpului care a venit parcă mereu însoţit de necazuri.
Buna a rămas văduvă la vârsta de vreo 40 de ani şi a crescut singură cinci copii. A muncit la două locuri de muncă: făcea curăţenie pe la blocuri şi apoi muncea în agricultură. Şi-a purtat copiii la şcoală şi i-a făcut pe toţi oameni. Mai ales i-a crescut oameni ai lui Dumnezeu.
Mă bucur mereu s-o văd pe Buna. Este întotdeauna veselă, dar de câte ori îşi aduce aminte de Domnul, plânge de bucurie! Am întrebat-o ce mai face. Mi-a spus că în fiecare zi se pregăteşte să fie gata pentru ziua în care o va chema Domnul acasă. Am întrebat-o cum se pregăteşte. Mi-a spus că se roagă mereu, şi apoi mi-a mai spus că ascultă casete cu predici, cu cântări, şi cântă ea însăşi câteva cântări zilnic. Apoi mi-a spus că citeşte Biblia. Fără ochelari! Mulţumeşte Domnului că deşi alte organe i s-au stricat, ochii îs încă buni!
Îşi aduce mereu aminte de greutăţile de odinioară, dar nu cu reproş, ci cu mulţumire, căutând mereu partea luminoasă, pozitivă a lucrurilor. Da, viaţa a fost grea, a trebuit să muncească mult dar mulţumeşte Domnului că a avut cu ce-şi hrăni copiii! Da, a rămas văduvă de tânără şi nu s-a mai căsătorit, dar Domnul a fost credincios promisiunii Sale că El este apărătorul văduvei şi Tatăl orfanilor. Da, este bătrână şi neputincioasă şi nu mai poate merge la adunare, dar mulţumeşte Domnului pentru că poate asculta predicile la casetofon; şi când le ascultă, închide ochii şi îşi închipuie că este în adunare. Mulţumeşte Domnului că are amintiri despre fraţii de odinioară. Ea nu-şi aminteşte de păstori răi, sau slab predicatori… ea-şi aminteşte că toţi au fost oamenii lui Dumnezeu! Povestea că la ei, lângă Cluj nu aveau păstor la biserică, dar mai venea câte cineva „de la oraş” să predice câteodată. Şi când pleca „omul lui Dumnezeu”, fraţii îl petreceau până la marginea satului şi de acolo îi făceau mereu cu mână până când „omul lui Dumnezeu” se pierdea în zare.
Printre frazele preferate ale Bunei, pe care le repetă mereu, adesea fără a spune nimic altceva, mai mult ca o reacţie la un gând tainic, este fraza: „Doamne fii lăudat, mărit şi binecuvântat!” La care, nu poţi să nu zici „AMIN!”
După ce am vizitat-o pe Buna şi i-am promis nişte casete cu predici, ne-am dus cu soţia la soră-mea. Încă sub impresia întâlnirii cu Buna, i-am povestit cumnatului meu despre Buna. El mi-a povestit apoi de părinţii săi. Tot de la ţară, tot de lângă Cluj. Amândoi trecuţi cu bine de 80 de ani. Ţărani, muncitori în agricultură. Tata s-a întors la Domnul primul. Cel dintâi din sat. Toţi l-au batjocorit, în frunte cu soţia sa, care nu s-a întors la Domnul decât cu cinci ani mai târziu.
Cumnatul meu îşi aminteşte că dimineaţa se împiedecau mereu de picioarele tatălui lor, care se ruga în fiecare dimineaţă, mai înainte de a se scula vreunul dintre copii sau soţia. Îl auzeau mereu suspinând şi oftând în rugăciunile sale: ştiau că se roagă pentru o problemă serioasă! În fiecare seară, îşi aduna familia lângă masă, cântau cu toţii o cântare, citea din Biblie un capitol, apoi se rugau cu toţii. Acum, mai rămâne acasă singur câteodată. Dar obiceiul bun început acum zeci de ani nu l-a abandonat: în fiecare seară cântă o cântare Domnului, apoi citeşte din Biblie şi apoi se roagă!
Zicea cumnatul meu că practica aceasta l-a făcut foarte echilibrat, calm, senin şi încrezător pe tatăl său. Nu-i „sare muştarul” cu uşurinţă. Şi este mereu mulţumitor pentru ceea ce are. Nu a avut niciodată ifose, a fost mereu fericit!
Oameni de altă dată! Parcă rupţi din poveşti ireale, din amintiri ce nu le-am avut, doar le-am visat! Unde sunt oamenii de genul acesta, ai generaţiei noastre? Ce-şi vor aminti despre noi copiii noştri? Nepoţii noştri? Ce vom povesti noi despre noi? Doamne, ai milă de noi! Ai milă de noi! Amin.
