Azi este Independence Day, ziua naţională a SUA.

SUA are peste două milioane de oameni în închisori.  Cam 700 de oameni la fiecare 100 de mii sunt la închisoare pentru una sau alta.  Câțiva sunt nevinovați, unii susțin că-s nevinovați dar sunt vinovați, altora nu le pasă că-s vinovați, alții își poartă vinovăția ca pe-o medalie, întrecându-se cu alții în care a făcut mai mult rău!

Asta despre cei ce-s după gratii.  Ne uităm adesea la ei, și gândim „a, eu n-o să ajung niciodată acolo!” și ne ferim de a face ceva rău… ca să nu ajungem „acolo”.  Doar că, „acolo” nu înseamnă întotdeauna după gratii fizice.  Pot fi gratii spirituale, sentimentale, financiare, habituale și altele de genul acesta.  Unele se văd, altele nu se văd cu ochiul liber!

Și apoi sunt gratiile și mai sofisticate ale personalității noastre.  Căci fiecare dintre noi suntem o lume de contradicții!  Pe de o parte, noi credem.  Pe de alta, ne rugăm în noi înșine „Doamne, ajută necredinței mele!”  Pe de o parte, ca și Domnul Isus știm ce rol avem, ce chemare în viață (El venise să moară, știa că de aceea a venit); dar, vine clipa când stăm chiar în fața a ceea ce trebuie să facem, și ne rugăm: „dacă e posibil, să treacă paharul acesta de la mine…”

Într-o clipă, Duhul Sfânt este în și cu noi și spunem lucruri cerești: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”; în secunda următoare, ne ies de pe buze cuvinte pe care le regretăm…  O lume de contradicții în noi.  Ne bucurăm de libertatea de a fi iertați pe de o parte, pe de alta ne gândim: „cine ne va scăpa de trupul acesta de moarte…?”

Adevărul este că fiecare dintre noi are slăbiciunile sale.  Fiecare are lucruri pe care le ascundem de alții și ne-ar fi rușine dacă alții ar afla despre ele.  Hai să fiu și mai direct: fiecare dintre noi avem fățărniciile noastre.  Fiecare dintre noi am condamnat cândva un lucru sau o atitudine de care poate suntem și noi vinovați.

Ai condamnat bârfa?  Nu ai bârfit niciodată?  Zgârcenia?  Nu ai fost zgârcit?  Pofta.  Nu ai poftit?

De ce am făcut incursiunea aceasta în cotloanele ființei noastre?  Pentru că avem de-a face unii cu alții, și suntem tentați să judecăm pe altul mai aspru decât pe noi înșine.  Isus a spus cândva: „am fost la închisoare și m-ați vizitat”.  Când vezi pe altul greșind, manifestând o slăbiciune, consideră că ești în vizită la prietenul tău, în închisoarea sa!  Fii îngăduitor.  Fii bun.  Milostiv.  Înțelege.  Nu uita, că cum cântărești, așa ți se va cântări și ție.  Chiar dacă nu de către o altă ființă omenească, cu siguranță de Dumnezeu!  Iartă și ți se va ierta.  Simplu, nu-i așa?  Da… simplu de spus!  Succes!

Şi, dacă ai scăpat la loc larg, dacă ai ajuns eliberat de ceea ce te ţinea după gratii cândva, stai în libertatea aceasta!  Stai în adevărata libertate şi independenţă: aceea în care eşti independent de păcat şi dependent de VIAŢA care a fost arătată!

Nu, nu ne place urâtul.  Sub nici o formă!  Ori păcatul este urât.  Nu mă refer la „păcatul” mărturisit adesea între noi, creştinii.

„Ştii, trebuie să vă mărturisesc un păcat murdar care m-a doborât” zice unul, şi urechile tuturor curioşilor de bârfă se ciulesc.  „Nu mai citesc regulat Biblia” vine mărturisirea.  Şi noi care credeam că subiectul s-a dat la pornografie, a curvit, sau a făcut vreun păcat mai… mortal!  Uăăă!  Nu mai citeşti Biblia!  Să te pocăieşti şi până atunci să nu mai vii printre noi!

Dar cam asta mărturisim noi:  păcăţele.  Păcatele serioase rămân ascunse.  Le înfundăm în adâncimile sufletului nostru.  Şi dacă vreodată lăsăm să se înţeleagă că le avem, nu le zicem pe nume.  Le dăm nume care să le înfrumuseţeze.  Spunem că,

avem probleme,
am întâmpinat piedici,
avem lupte,
am căzut,
purtăm cu noi bagaje,
am făcut greşeli (toată lumea greşeşte),
nu am reuşit,
nu am încercat destul de serios,
etc, etc.

Când a sosit Christos, El a preluat mesajul verişorului Ioan Botezătorul şi ne-a spus, „pocăiţi-vă căci Împărăţia cerurilor este aproape!”  Ce a vrut El să spună cu asta?  Nu să identificăm problema şi să o aducem la cruce?  Indiferent cât de urâtă ar fi?  Noi preferăm să o redefinim, s-o înfrumuseţăm.  Şi operaţia asta este şi mai păcătoasă decât păcatele însăşi.

Vorbeau despre sex premarital.  Şi anume, dacă există vreo religie care să interzică sexul premarital.  Unul zicea că el ştie că mormonii îl interzic.  Altul că musulmanii.  Apoi au râs.  Cum e posibil ca-n veacul acesta să mai fie cineva atât de înapoiat încât să interzică aşa ceva!  Doar toată lumea îl practică!

Serios?  Toată lumea îl practică?  Şi cum de nu ştiau oamenii aceştia că aici în SUA, există şi o entitate care nici măcar nu le-a venit în minte, care ia atitudine faţă de suxul premarital?  Cum de nu s-au gândit la creştini?

Răspunsul nu e greu: pentru că şi „creştinii” practică sexul premarital!  Guvernatorul Carolinei de Sud, cel ce nu de mult a plecat în Argentina să-şi vadă metresa în timp ce acasă avea soţie şi 4 copii, în explicaţia dată presei a amintit de câteva ori despre pastorul său… şi consilierea la care participă cu acesta.  Imaginea lui Clinton, ieşind din biserică cu o Biblie mare sub un braţ şi nevasta la celălalt, după ce a spus privind direct în camerele de filmat „I did not have sex with that woman, Miss Lewinski!” este încă folosită pentru a ridiculiza creştinii nominali.

Prin bisericile noastre nu se mai vorbeşte împotriva păcatelor.  Creştinismul nu mai confruntă păcătosul.  Şi noua generaţie de creştini este ignorantă cu privire la păcat, necesitatea de a se pocăi, de a trăi o viaţă sfântă.  Situaţia este de plâns, e întuneric total!  Sau, este?

Trezirile din trecut s-au folosit de astfel de împrejurări.  Lumina străluceşte mai puternic în întuneric.  Poate că creştinismul poate să reînvieze, acum când este atât de uitat încât oamenii nici nu mai ştiu ce crede sau nu crede un creştin.  Dacă ne-am educa într-ale Bibliei şi a adevăratei vieţi, dacă ne-am umple de Duhul Sfânt, am avea ocazia să începem să spunem lumii despre adevăratul creştinism, nu despre caricatura care a fost prezentată în ultimii ani.  Şi cred că asta e valabil şi pentru România, nu doar pentru SUA.

Numeri 14:26-30 Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis:  „Până când voi lăsa această rea adunare să cîrtească împotriva Mea? Am auzit cîrtirile copiilor lui Israel, care cîrteau împotriva Mea.   Spune-le: „Pe viaţa Mea!” zice Domnul „că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele.  Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cîrtit împotriva Mea,  nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, în afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun.

Iosua şi Caleb au făcut tot ce trebuia să se facă: au adus un raport corect, au privit lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu.  Ţara spionată era exact aşa cum li se spusese, şi chiar mai mult decât se aşteptau.  Curgea „lapte şi miere”.  Dar, ca orice binecuvântare în viaţă, venea cu obstacole … uriaşe!  Giganţii ţării erau de speriat.  Numai din cuvintele spionilor şi iudeii s-au speriat total.  Au început să se vaiete, să acuze pe Moise şi pe Aron, să fie nemulţumiţi de Dumnezeu şi de drumul pe care Domnul i-a călăuzit, să fie nemulţumiţi de ţara făgăduită.  Degeaba au încercat Iosua şi Caleb să-i îmbuneze, să le amintească de minunile lui Dumnezeu.  Nu demult trecuseră Marea Roşie!  Au avut de mâncare şi apă în pustie, ei, un popor de peste un milion de suflete.

Erau aproape de ţintă.  Se vor sfârşi în curând împachetarea zilnică a corturilor, căratul bagajelor, căutarea unui loc de adăpost în fiecare seară şi întinderea din nou a corturilor.  Vor putea să-şi construiască case, să aibă grădini cu legume şi zarzavaturi proaspete.  Să intre într-o rutină posibilă şi acceptabilă… Dar nu!  Ei nu mai vor!  Şi tot poporul dă înapoi.  Iosua şi Caleb încearcă cu disperare să împiedice dezastrul ce mijeşte la orizont.  Dar nu au nici un succes.  Şi vine verdictul lui Dumnezeu: toată naţiunea de necredincioşi se vor învârti în jurul unui munte timp de 40 de ani… până când vor pieri toţi cei ce nu au crezut.

Iosua şi Caleb nu vor pieri cu necredincioşii, ci vor trăi pentru a intra în ţara promisiunii.  Dar de ce să călătorească cu necredincioşii ei, care au fost credincioşi?  De ce să fie pedepsiţi alături de neascultători cei ce au ascultat?  De ce să sufere alături de păcătoşi cei neprihăniţi?

Istoria aceasta se repetă de atâtea ori!  faci parte dintr-o adunare, te sileşti să fii „sfânt pe mai departe” în timp ce altora nici nu le pasă de sfinţenie… şi vine verdictul Domnului: adunarea va trece printr-o perioadă de secetă spirituală, va fi dezolare, lipsă de viziune, va fi învârtirea într-un cerc vicios.  Se vor pierde ocazii, va fi stress, oboseală, nervozitate.  Oamenii se vor preocupa de nimicuri, se vor mânca unii pe alţii, unii vor cade victeme.  Şi tu, care te-ai străduit să fii diferit, să fii alături de Domnul, aparţii aici şi suferi alături de cei ce au adus asupra lor această pedeapsă, această stare!

De ce nu pleci?  De ce nu iei o pauză?  De ce nu renunţi?  Pentru că aparţii.  Aceast este adunarea ta!  Aici sunt prietenii tăi!  Şi deşi mântuirea este individuală, nu vrei să ajungi în cer singur!  Ar fi mare plictiseală!  Aşa că aştepţi, suferi, aştepţi, te rogi, aştepţi, te lupţi, aştepţi…  Ciudată asociere!  Aparţii şi iubeşti mai mult decât ai prefera să-ţi salvezi pielea!

Se spune că un băieţel a fost întrebat dacă e mândru de tatăl său.  El a răspuns că da.  Apoi a fost întrebat că de ce anime este mândru, care-a fost cel mai bun, mai eroic lucru pe care l-a făcut tatăl său.  Băieţelul a răspuns fără să clipească: „s-a căsătorit cu mama!”

Iarăşi o fetiţă a fost întrebată dacă sărbătoreste ziua taţilor.  E a răspuns că da.  Şi apoi, a urmat întrebarea, cum este ziua taţilor?  E a răspuns, „asemănătoare zilei mamelor, doar cu cadouri mai ieftine!”

Sunt o mulţime de avantaje în a fi bărbat.  Dintre acestea, amintim azi numai câteva:

1. Ştii amănunte despre tancuri

2. Poţi merge la baie fără prieteni

3. Dacă uită cineva să te invite la vreo onomastică, încă mai puteţi rămâne prieteni

4. Poţi să te opreşti neanunţat la un prieten, şi poţi s-o faci fără a aduce un cadou

5. Dacă la aceeaşi petrecere vine un alt bărbat, îmbracat exact ca tine, nu vă urâţi ci dimpotrivă, puteţi deveni cei mai buni prieteni

6. Nu ai nevoie decât de un portmoneu, o pereche de pantofi şi o curea de pantaloni, într-o singură culoare, pentru orice anotimp

7. Ai şi tu acasă o încăpere întregă pentru tine, în care nu se bagă nimeni: garajul

8. Prietenii tăi n-o să te întrebe niciodată: „spune-mi, ai observat ceva diferit la mine?”

9. Dacă ceva nu mai funcţionează, îi poţi da una cu ciocanul şi să-l arunci apoi de perete

10. Îţi poţi face unghiile cu briceagul

11. Termini de vorbit la telefon în 1 minut

12. Ţi-ajunge o valiză mică pentru un concediu de 2 săptămâni

13. Îţi poţi deschide propriile tale borcane

14. Cu $6.95 cumperi trei schimburi de lenjerie

15. Tot ce-i pe faţa ta, rămâne în culoarea originală cât timp trăieşti

Da, pare că sunt unele avantaje în a fi bărbat.  Dar cel mai mare avantaj este că bărbaţii pot deveni taţi!  Ştiu că în lumea de azi a fi tată nu reprezintă mare lucru!  Ba locul lui, zice lumea, poate fi înlocuit de un tată vitreg, sau de un prieten al mamei (boyfriend) sau de încă o mamă (în cazul a două lesbiene).  Dacă lumea merge la fel, în încă 30 de ani de-acum se va vorbi despre „tata” ca despre un donator de spermă, cel mult.  Figura lui va fi perimată ca ceva arhaic şi rău şi se va abandona până şi amintirea lui!

Noi creştinii avem de la cine învăţa cum să fim şi să rămânem taţi buni: de la Tatăl Nostru!  Datoria noastră este nu doar să fim taţi buni, ci şi să menţinem exemplul unor taţi aşa cum se cere de la un tată în lumea noastră.  În familia creştină, tatăl are ca model şi rol pe Tatăl Ceresc.  Isus ne-a învăţat să ne rugăm, „Tatăl Nostru”.  Dumnezeu este un Tată şi El poate fi şi trebuie copiat de către toţi taţii noştri.

Aşa că, având în vedere treaba serioasă şi monumentală ce stă în faţa noastră, spunem un scurt şi din inimă „Happy Father’s Day!” tuturor taţilor din familia creştină şi,… la lucru!

- greşeala nu este imposibilitatea de a atinge visurile tale, ci lipsa totală a visurilor
- greşeala nu este stabilirea unui scop şi neatingerea lui, ci lipsa unui scop.
- greşeala nu este căderea, ci ne-ridicarea dintr-o cădere.

Greşeala este refuzul de a încerca din nou, de a merge mai departe.  Cum am învăţat noi să mergem cu bicicleta?  Păi, am căzut zdravăn de câteva ori; dar ne-am ridicat, am scuturat praful de pe noi şi am încercat iarăşi.  Unii copii au genunchii plini de cicatrice şi de răni uscate… dar nu-i nimic, atâta timp cât se ridică şi o iau de la început!  Ei vor reuşi!

Efeseni 4:12 …pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire...  „Nu mi-ar place să fiu păstor!” îmi spunea cineva nu de mult.  Afirmaţii de-astea vor să spună că dacă nu eşti păstor, atunci nu eşti nimic!  Ca şi când a fi păstor este apogeul a ceea ce poate face cineva pentru Domnul!

Textul de mai sus spune că noi suntem implicaţi cu toţii în lucrarea de slujire.  Şi suntem puşi într-un proces de echipare (termenul „desăvârşire” se poate traduce astfel) în vederea acesrei lucrări de slujire.  Echiparea nu-i uşoară: ne sunt purificate dorinţele, gândurile, voinţa, ambiţiile şi practicile.  În timpul procesului ni se descopere la ce suntem chemaţi.  De obicei, devenim utili într-un fel sau altul în trup, dar faţă de lume devenim ambasadorii lui Isus, agenţii ce aduc vindecare şi transformare.

De chestia asta de la urmă nu scăpăm niciunul.  Şi asta e mai mult decât a fi păstor.  asta, venind de la un… păstor!

Avem acum posibilitatea de a transfera pe Hard Drive informaţii de pe iPoduri, de pe memoria aparatelor de foto, de pe tot felul de chestii, apoi avem posibilitatea de a şterge memoria respectivă pentru a o refolosi.  Minunat!  cardul aparatelor mele de foto sunt mereu golite şi nu trebuie să-mi fie frică că nu mai pot fotografia!  Mă satur de cântecele de pe MP3 player, le şterg pe cele vechi şi înregistrez altele noi!  Mare minune!

Dacă ar fi şi mintea ca memoria unui card (compact flas, xd, sd, sau altceva), ce ai prefera să ştergi din ea?  Şi dacă ai şterge ceva, unde ai tranfera informaţia?  Sau nu ţi-ar mai păsa să păstrezi nimci din cele vechi?  Ai şterge probabil amintirea răului pe care ţi l-a făcut persoana aceea.  Cel divorţat, ar şterge amintirea certurilor şi a violenţei din trecut.  Unii copii ar şterge amintirea unui părinte rece şi nepreitenos.  Alţii ar şterge ruşinea unei nereuşite.  Când te-ai făcut de râs în public, de-ai spus lucrurile acelea, sau ai făcut pe nebunul.

Am şterge păcatele de odinioară, care ne mai urmăresc, deşi am fost iertaţi!  Ele mai sunt pe hardul minţii noastre, şi din când în când apar la suprafaţă!  De aceea, chiar dacă ai fost iertat de Tata, nu te poţi ierta pe tine însuţi.  Am şterge dezamăgirile de odinioară, experimentate din cauza noastră sau a altora.  Am şterge nereuşitele….

Dar e oare necesar să ştergem trecutul?  Nu am şterge oare împreună cu ceea ce a fost rău şi dureros, şi ceea ce a fost bine şi util?  Doară răul nu există (în cazul acesta vorbind) decât în tandem cu binele.  Adică, doar cunoscând adevărul recunoaştem răul!  Doar pentru că ştim ce a fost bine, etichetăm unele lucruri ca fiind „rele”.  Deoarece atunci când am fost rănit de „prietenul” acela de odinioară, am descoperit un alt prieten, care a fost şi este minunat!  Atunci când am dat-o în bară am învăţat să fiu mai atent.  Când am căzut la examen, am învăţat să… învăt mai bine şi să mă pregătesc pentru data viitoare.  Pentru că după un 4 a urmat un 10, după o cădere cu bicicleta au umat ani de zile de ne-cădere…  Oare nu aş şterge reuşitele împreună cu nereuşitele, bucuriile împreună cu durerile?

Noi suntem ceea ce suntem astăzi ca un rezultat al tuturor lucrurilor ce ni s-au întâmplat, bune sau rele.  Ba mai mult, când m-a durut rana provocată de cineva, am învăţat să nu rănesc pe altcineva.  Când am fost lovit, am învăţat să nu lovesc.  Când am căzut, am descoperit că e ruşinos să cazi, şi am învăţat să am mai mult har pentru alţii care cad.  Atunci când cazi, eşti singur!  Aşa că, dacă mă gândesc bine, nu aş şterge din memorie nici lucrurile rele.  ba poate că avem ocazia ca să învăţăm mai multe din ele, decât din cele bune!

Unii sunt indiferenţi la mai toate lucrurile. Sau cel puţin, aşa par.  Alţii au opinii.  La de toate.  Zilele astea, poţi să pui o întrebare despre orice, şi sigur vor sări unii să-ţi dea răspuns sau să comenteze.  Întreabă despre Bush sau Obama, despre avorturi sau homosexuali, despre căsătoria homosexualilor, despre tehnici de interogare a teroriştilor, despre Gitmo, despre Benny Hinn sau Dalai lama, despre sport şi sportivi…  Majoritatea celor întrebaţi au o opinie.

Jay Leno nu mai este la The Tonight Show, dar pe când era, avea un segment foarte popular, numit Jay Walking.  Oprea tot felul de tipi şi tipe, şi le punea tot felul de întrebări.  Mi-amintesc că pe vremea lui Clinton întreba pe unele dame cine este preşedinte.  Ele răspundeau… „tipul acela cu trabucul… cum îl cheamă…?”  Şi Clinton era iubit (de dame) şi popular!  La fel cu Bush: cine este preşedinte?  Şi lumea nu ştia.

Majoritatea americanilor de rând (şi nu numai) sunt cel puţin neinformaţi, ca să nu zic proşti.  Deşi proşti se potriveşte mai bine.  Dar opinii, au cu toţii!  Şi, cu cât mai neinformaţi (proşti) sunt, cu atât mai puternice le sunt opiniile!  Adică, de la indiferenţă, se trece prin opinii către convingeri.  Acum, dacă vociferăm cu privire la opinii, când e vorba despre convingeri, facem scandal deabinelea: vrem să convingem şi pe alţii să adopte convingerile noastre, că dacă noi le-am adoptat, trebe să fie bune, nu-i aşa?

E bine să fii indiferent cu privire la lucrurile ne-esenţiale, şi să ai convingeri cu privire la cele esenţiale.  Opiniile cad undeva la mijloc, între cele două extreme.  A te bate pentru lucuri cu privire la care eşti indiferent, sau şi chiar pentru opinii, e zadarnic.  E o pierdere de timp.  Dar dacă e vorba de lucruri esenţiale, unde TREBUIE să ai convingeri (indiferent cum ar fi acestea) trebuie să te lupţi.  Dar ce faci dacă cineva vine cu un argument logic sau raţional, şi-ţi demonstrează că convingerea ta e greşită?  Cât de repede ţi-o schimbi?  Sau, ţi-o schimbi?  Adică, dacă toată lumea vede alb unde tu vezi roşu şi dacă spectrometrul dovedeşte că acolo e alb, continui să susţii că este roşu?  Aici intervine standardul.  Ai de-a face cu dovezi, cu experienţe, cu absolutul.

Când e vorba despre avort, să zicem, 50% dintre americani (statistica este din capul meu, nu am nici o dovadă şi nu-s… convins!  E doar o… opinie!) sunt contra.  Ei cred că produsul fecundării ovulului de către un spermatozoid este un individ şi că acolo este vorba de o viaţă.  A lua viaţa este omucidere, şi asta este înfierată în Legea Supremă, în absolut.  Putem spune că aceşti oameni au convingeri.  Dar, vine unul la facultate, şi le spune studenţilor că da, avortul este omucidere, dar există circumstanţe atenuante, sau împrejurări în care ceea ce este absolut, devine subiectiv.  De exemplu, dacă viaţa mamei este periclitată, avortul este justificat.  Dacă sarcina este produsul unui viol, şi mama nu doreşte să aibă acest copil ce-i va aminti toată viaţa de groaza acelor clipe în care a fost violată, avortulk este scuzabil.  Ş.a.m.d.  Circumstanţe.

Îmi amintesc că parcă Wurmbrandt spunea undeva (s-ar putea să greşesc) că minciuna este scuzabilă în cazul în care printr-o minciună scapi o viaţă (era vorba de a spune un neadevăr despre cineva pentru a-l salva de la închisoare sau execuţie, pe vremea comuniştilor).  Omuciderea şi minciuna sunt ambele păcate.  Tragi o minciună pentru a salva o viaţă, omori (un prunc) pentru a salva o viaţă (a mamei).  Sunt aceste două păcate echivalente?  Sunt justificate în egală măsură?  Se strâmbă absolutul din cauza împrejurărilor, închide ochii, devine indiferent sau va judeca?

Îmi schimb convingerile din cauza împrejurărilor?  Devin ele mai laxe?  Vezi, împrejurările anilor ce vin se vor schimba după o dinamică accelerată şi într-un mod dramatic.  Din cauza aceasta, atacurile asupra absolutelor se va înteţi.  Anticristul nu va ataca probleme de periferie, unde pot fi indiferent, sau unde-mi sunt atacate opiniile, ci-mi va ataca convingerile.  Dar până atunci, acestea-mi sunt atacate zilnic.  Deoarece spiritul lui Anticrist lucrează de la Christos încoace.

Creştinii „emergent” şi „progressive” au schimbat macazul demult.  Ei zic că viitorul e-al lor.  „Bisericile” lor sunt pline.  Se adună prin baruri, cofetării, biblioteci.  Unii beau bere, alţii au un suc în faţă, alţii cafea.  Două fete-s îmbrăcate mai sumar, tatuate din greu.  Vreo trei băieţi au cercei în urechi, câţiva indivizi au un cui în limbă, la alţii le e străpunsă buza.  Doi bărbaţi stau pe tabureţi, ţinându-se de mână.  Se „iubesc”.  Dar e ok, deoarece bisericile „emergente” nu au problemă cu asta; doar este vorba despre dragoste şi Dumnezeu este dragoste…  Biblia este la îndemână, că se va citi şi comenta şi din ea.  Dar nu doar în lumina teologiei clasice, ci se vor aduce argumente de către unii care cochetează cu yoga, altul care-l cunoaşte pe allah, altul care citeşte-n cărţi (tarot).  Astea-s experienţe „spirituale” ce îmbogăţesc umanitatea!  Nu le putem arunca la gunoi, ca şi cum ar fi nişte tâmpenii sau erezii!  Cine spune că experienţele şi convingerile altuia sunt mai rele decât ale mele…?

Eh…  M-am luat cu vorba.  Câteodată îmi pipăi convingerile şi le compar cu standardul să văd dacă se mai potrivesc…

Apucă, foloseşte, culege ziua.  Trăieşte prezentul.

Dacă socotesc bine, am trăit deja peste 20 de mii de zile!  Puţin?  Mult?  Şi una şi alta, depinde de cine se uită.  Când eram de 20 de ani, mă uitam la unul de 40 şi gândeam, ce multă minte are!  Ce aşezat este!  Apoi, am ajuns de 40 şi mă simţeam ca la 20.  Doar parcă zilele au trecut… Câte oare le-am cules în coşul veşniciei?  Câte au contat cu adevărat?  Cu siguranţă, ziua de 12 August, 1966.  Era vineri.  Atunci m-a mântuit Domnul Isus şi mi-a dat o viaţă nouă.  Nu voi uita niciodată.  Şi cred că este cea dintâi zi din calendarul meu real.  În seara aceea un bătrânel de vreo 60 de ani a primit şi el mântuirea.  Zicea către mine, cu un zâmbet şugubeţ, că noi doi suntem deodată!

Ziua mântuirii este cea mai importantă zi.  Atunci începe viaţa veşnică, atunci e întreruptă moartea.  Zilele acestea mă sună cineva din ţară.  Mă întreabă dacă-l cunosc după nume: Nelu L.  Nu-l cunoşteam.  Îmi zice dacă-mi amintesc de 17 ianuarie, 1987.  Nu-mi aminteam.  A fost sâmbăta, zice el.  Şi am predicat la Elim, Timişoara.  Şi el era în audienţă.  Şi când am chemat oameni la mântuire, zice el, a fost unul din cei 65 veniţi în faţă.  Era din Caransebeş şi venise la Timişoara să mă asculte.  Săptămâna aceea era de evanghelizare, şi am fost invitat pentru miercuri, 14 ianuarie 1987.  Atunci s-au întors la Domnul fratele său cu soţia.  Sâmbătă trebuia să predice Dugulescu.  Dar nu a mai putut merge, şi de joi am primit un telefon dacă vreau să merg şi sâmbătă.  Pastor era Tudorică Codreanu.  Am mers, iar Nelu a venit să vadă cine „i-a pocăit fratele”.  Şi Domnul l-a pocăit şi pe el.

Astfel de zile, în car facem ceea ce am fost chemaţi să facem în Împârâţie, sunt zile culese.  Trăite la nivelul aşteptării lui Dumnezeu.  Nu că am fost „perfecţi”; nu, nici pe departe!  Ci doar pentru că am muncit împreună cu Dumnezeu!  Ziua în care ai oferit unui însetat un pahar cu apă rece, unei văduve un ban, unui orfan o haină, unui trist o îmbrăţişare, ziua aceea ai cules-o!  Ai folosit-o!  Ziua în care te-ai educat ca mai bine să-l poţi reprezenta pe Domnul, ziua petrecută pe genunchi în rugăciune, sau cu Biblia în poală, citind pe nerăsuflate, ai cules-o.  Când te-ai aplecat lângă unul căzut între tâlhari, ziua aceea ai folosit-o!

Câte zile ai folosit?  E mai bine să întreb aşa, deoarece dacă eşti ca mine, atunci am pierdut mai multe zile decât am folosit…. Carpe diem!  Foloseşte ziua de astăzi!

Dacă Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, atunci timpul este o creaţie a lui Dumnezeu şi El trebuie că există în afara timpului.  Din perspectiva lui Dumnezeu, totul se petrece în acum.  La El trecutul şi viitorul nu au nici o relevanţă.  Ca şi Creator al tuturor lucrurilor, fiind în afara de timp şi de spaţiu, El este Suveran peste lucrurile care le face în timp.  Nu se grăbeşte niciodată, nu întârzie niciodată.  El ştie cu precizie când este momentul să facă un anume lucru.

Noi trăim sub imperiul urgenţei.  Trecerea timpului şi apropierea sfârşitului vieţii ne fac să ne grăbim neîncetat.  De aceea tindem să trecem cu superficialitate peste lucruri esenţiale.  Cum ar fi de exemplu, pentru ce anume am fost creaţi!  Presaţi de nevoia de a dobândi o educaţie, un statut social, o familie, avere şi alte lucruri de genul acesta, ne trezim cu mare parte din viaţă trecută, cu dobândirea lucrurilor pe care le-am căutat, dar tot frustraţi şi cu un sentiment de nerealizare.

Sentimentul că faci ceea ce ai fost creat să faci este imposibil de descris.  Am vrut să spun că câştigarea loteriei ar putea produce un asemenea sentiment, dar aş fi greşit mult.  Pentru că, câştigarea loteriei ar fi un accident, dar a facee ceea ce eşti făcut să faci, nu trebuie şi nu poate fi accident.  Este rezultatul unei alegeri conştiente şi a unei munci titanice, a unei discipline de fier, a unei voinţe neabătute de nimic şi către nimic.  Dar plăcerea şi bucuria realizării acelor lucruri care te identifică cu planul lui Dumnezeu pentru tine face să merite biruirea oricăror obstacole şi greutăţi.

Când eram copil, fotbalul cu ceilalţi copii din cartier era o preocupare permanentă de primăvara până toamna.  Numai mirajul zăpezii ne întrerupea jocul cu mingea.

Nu am fost un jucător bun…  Ce, se miră cineva?  Că m-aş fi mirat eu!  Dar în apărare, nu trecea jucător de mine.  Dacă nu nimeream mingea, dădeam la cotoane, şi dădeam tare!  Cred că acesta era singurul motiv pentru care, cei ce alegeau echipele, după ce alegeau pe cei doi mai buni din cartier, de o parte şi de cealaltă, mă alegeau pe mine.

Nu alegea nimeni pe cel mai slab jucător.  Acela rămânea la urmă şi nimerea unde apuca.  Nu tot aşa este cu Dumnezeu.  Lucrul acesta este dovedit cu prisosinţă dacă privim la ucenici, şi la afirmaţia lui Pavel din 1 Corinteni 1:26 De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu Sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dumnezeu apără pe cei fără apărare, ajută pe cei fără ajutor, ridică pe cei ce nu au pe nimeni, devine tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor, prietenul celor fără prieteni!

Dar pe lângă alegerea unor „nimeni”, Dumnezeu alege de asemenea să lucreze într-un mod ciudat.  Intervine de obicei în ultima clipă!  Când nu mai există nici o nădejde.  Este specialist în chestia asta.  Nu se grăbeşte niciodată.  Vine la un slăbănog după 38 de ani, la sfârşitul aşteptărilor şi răbdării acestuia.  Vine la Lazăr când acesta e mort de 3 zile.  La ucenici când furtuna e mai mare.  Nu spune nimănui nimic despre nevoia de a lua de mâncare, şi când oamenii-s gata să leşine, înmulţeşte pâinile.  Când se gată vinul, chiar când e apropae gata-gata să se facă de ruşine mirele, înmulţeşte vinul

Dar Domnul urăşte ceva.  Urăşte când noi avem şi alte opţiuni pe lângă El.  Când apelăm la El doar ca la una din opţiunile noastre, dar ţinem în mânecă asul cel tare, şi acesta nu este El.  Când noi „îl consultăm” pe Domnul cum am consulta pe oricine, dar vom alege noi ce vom face.  Când nu El e regizorul, ci doar un actor în teatrul nostru de acţiuni.  Atujnci să nu ne aşteptăm la nici o intervenţie spectaculoasă.  Nici la început, nici la urmă, nici în ultima clipă, şi niciodată.  Dacă eşti „sănătos” şi nu ai nevoie de doctor, El nu are ce-ţi oferi!  Dar dacă eşti neajutorat, El este Dumnezeul tău, dacă-L laşi.  Şi va interveni, fie şi-n ultima clipă!

Psalmul 55 este unic printre psalmi.  Citeşte-l.  Poate l-ai citit altă dată, şi te-ai identificat cu psalmistul în multe din ipostazele descrise de el.  Mai citeşte-l încă o dată.  Şi, să inventariem împreună:

1. Cerul este de aramă, Dumnezeu nu răspunde.  Este parcă ascuns în spatele unui palat de fier.
2. Situaţia asta durează deja de un timp, şi psalmistuleste ca un leu într-o cuşcă.  Nu un leu răcnind, nici unul resemnat, ci un leu care a fost bătut, umilit, dezbrăcat de orice urmă de mândrie, de orice pretenţii.
3. Cel rău îl apasă, şi mai face şi o gălăgie insuportabilă.  Psalmistul este înfricat, îngrozit şi abătut.  Urmărit în continuu, nu mai are nici o clipă de linişte.  Nu mai poate gândi clar: se gândeşte la moarte, este gata să dea în primire.
4. Ar vrea să se ducă departe de zarva şi de urmărirea asta constantă.  Nişte aripi ca de porumbel i-ar folosi… dar nu le are!
5. Psalmistul descrie o cetate plină de răutate, de nelegiuire, de viclenie şi înşelătorie.  parcă mai rău de-atât, nu se poate!  Dacă Domnul ar interveni, să-i împrăştie ca la Babel…  Dar Domnul nu intervine
6. Ba se poate şi mai rău: un prieten cu care psalmistul mergea la biseric, cu care ieşea la parc, un prieten de familie în grija căruia şi-ar fi lăsat copiii, unul care-i ştia secretele… îl trădează.  Prietenia s-a transformat nu în indiferenţă, că asta ar fi probabil suportabilă!  Dar ura!  Asta este cu totul altceva!  De ce?  Cum? Ce s-a întâmplat?
7. Împresurat de nelegiuire, abandonat de prieteni, psalmistul se îndreaptă încă o dată spre Dumnezeu.  Domnul e drept, e bun.  Nu, El nu se ascunde… chiar dacă acum, temporar, aşa pare.  Psalmistul STRIGĂ către Domnul…  banu, strigătele nu mai ies din gâtlejul ce-a strigat atât de mult, că nu au mai rămas decât OFTATURI… ba nu, nici oftaturi nu mai sunt ci doar nişte GEMETE, sunete nearticulate, pe care nici psalmistul nu le mai poate nici explica, nici înţelege….  Noi ştim din Noul Testament că cineva cunoaşte gemetele noastre (Rom 8:26, 27).
8. Psalmistul repetă lucruri cunoscute despre Dumnezeu: acum, Dumnezeu nu intervine aşa după cum se aşteaptă psalmistul, dar el ştie că este în caracterul lui Dumnezeu să facă dreptate, să aducă pacea.  Dumnezeu nu se schimbă, El este aşezat pe scaunul Său de stăpânire din veşnicie.
9. Psalmistul încurajează şi pe alţii să se încreadă în Domnul.  El nu va lăsa pe cel neprihănit să se clatine.
10. Psalmistul sfârşeşte scrierea sa cu o declaraţie fără echivoc: EU ÎNSĂ MĂ ÎNCRED ÎN TINE!

Despre asta vorbesc!  Aceasta este concluzia!

Încrederea nu este o rugăciune frumoasă într-o zi însorită de duminică, când totul e frumos, când ciocârlia cântă pe câmpie, iar tu stai la umbră pe deck, într-o briză lină a mării.  Când sorbi liniştit din limonadă, când toţi te iubesc, când contul din bancă este plin, ând soţia şi copiii sunt sănătoşi, când nu adie nici o supărare, nici o nenorocire.  Nu.  Atunci oricine poate să se încreadă…  Încrederea este zdruncinată puternică când toate sunt împotriva ta!  Majoritatea părăsesc barca când e-atâta furtună pe mare încât călătoreşti într-un cerc, gata-gata să se fărâme coaja de lemn care te mai ţine de la moarte sigură, iar ţie ţi-atât de rău că nu mai există nimic în stomacul tău…

Dacă nu am cunoaşte sfârşitul lui David….  Dar îl cunoaştem!  Ştim că încrederea în Domnul nu i-a fost zadarnică!  Până la urmă, Domnul a intervenit iar David a biruit.  Ba mai mult, biruinţa lui a fost de aşa natură, încât David ajunge unul dintre cei mai iubiţi oameni, nu doar de Domnul ci şi de către noi!

Încrede-te în Domnul!

Nu știu de unde a apărut expresia “a-ți sări muștarul”.  Descrie o pierdere a cumpătului, a calmului, o enervare.  Sunt o mulțime de situații ce ne pot provoca enervarea.  Tipul care m-a depășit ca apoi să se instaleze în fața mea, unde conduce cu 10km sub viteza normală mă enervează.  Azi stăteam la coadă la un wc public.  Eram vreo 3-4 persoane, când o doamnă a venit, fără să întrebe pe nimeni s-a dus direct la ușa wc-ului, a încercat-o (ca și când noi am fi stat acolo din prostie sau din neavând ce face), apoi s-a instalat fără rușine în fața celui căruia îi venea rândul, și la deschiderea ușii a intrat înăuntru fără nici un pardon.  M-am enervat, dar nu am zis nimic (ceea ce este extrem de lăudabil, deoarece de obicei, comentez astfel încât cel ce mă enervează să primească o bucățică de gândire de-a mea).  Mă enervez când nu-mi reușește ceva deși mi-am dat silința.  Când explic ceva cuiva și celălalt nu înțelege, deși am explicat de cîteva ori același lucru.  Mă enervez când staboilim ceva, dar când în realitate face mereu altfel decât am stabilit.

Sunt un pachet de nervi gata să izbucnească la fiecare clipă.  Hai, recunoaște că și tu te enervezi!  Că de-aia m-am pus pe mine într-o lumină… proastă, ca să capeți și tu curaj să recunoști!  Enervarea nu este doar o expresie a temperamentului nostru, nu doar un aspect al omului vechi… nu doar o supapă emoțională pentru ieșirea de sub presiunea frustrărilor…  Este o lipsă de răbdare, de considerație pentru celălalt.  Presiunile asupra noastră ne arată mereu din ce fel de material suntem făcuți.

Se spune că un antrenor s-a adresat odată sportivilor săi înainte de un meci, ținând în mână o lămâie, cu întrebarea, “dacă storci o lămâie, ce iese din ea?”  “Suc de lămâie” au strigat cu toții.  “Greșit!” a răspuns antrenorul, strângând lămâia din care a ieșit… suc de roșii!  “Dacă storci o lămâie, iese din ea ceea ce este în ea!”

Deci, ce am în mine?  Cu ce sunt umplut?  Domnul ne propune să fim plini de pacea Lui!

O duminică faină tuturor!

Ascultam fără să vreau la o discuţie între două tinere.  Uneia dintre ele îi murise mama şi-i spunea celeilalte c-o înceracă nişte sentimente de „grief and regrets”.  Astea-s dou chestii foarte diferite!  Supărarea că a murit cineva apropiat, poate fi mare!  Mă gândeam zilele trecute la celebrul boxer american Mike Tyson, a cărui fiică de numai 4 ani a fost găsită strangulată în ceva cordoane a unui aparat de exerciţii fizice.  Săracu’ Tyson, de câte ori pare a intra cu viaţa în normalitate, de atâtea ori apare ceva ce-l face KO.  Nu cred că există dureremai mare decât să-i moară unui părinte un copil.  De durerea morţii unui părinte, mai scapi în timp.  Aşa suntem noi făcuţi să putem uita despărţirile „normale”.  Nu că moarte ar fi ceva normal, că dacă ar fi fost, nu am mai căuta şă prelungim viaţa, nu ar mai exista spitale, nu ar mai fi în majoritatea oamenilor „gândul veşniciei”.  Dar copii îşi au viaţa lor.  La majoritatea, după şcoală, începutul carierei, apare începutul unei familii şi apoi, adăugarea la familie a propriilor lor copii.  Cam atunci le mor părinţii, şi durerea aceasta poate fi depăşită.

Mie mi-a murit tata când eram de 26 de ani.  Au trecut de atunci 30 de ani.  Ani de zile nici nu l-am visat măcar (în afară de un vis la doar 6 luni, foarte semnificativ, care poate o să-l povestesc cândva).  Dar primele luni, mi se părea că-l văd pe stradă.  Dacă vedeam pe cineva cu un mers şi alură asemănătoare cu ale sale, tresăream: e tata!  Apoi încet-încet, am uitat durerea.  M-am vindecat.  Şi drept să spun, parcă nu mai am nici cicatrice în locul rănii lăuntrice.  Apoi de vreo câţiva ani, am început să încerc să mi-l amintesc.  M-am uitat la poze şi aşa, cumva, mi s-a făcut dor de el… dar nu era durere ci o dorinţă a reunirii, reunire ce într-o zi, se va întâmpla!

Recent mi-a murit mama.  Am putut face comparaţie între ce simte un om la 26 de ani şi la 54 de ani când îi moare un părinte.  Desigur că datele problemei erau diferite, deoarece vârsta era diferită şi adesea legăturile copilului cu părintele decedat sunt diferite.  De mama am fost mai legat decât de tata.  Totuşi, m-a durut mai puţin.  Probabil că vârsta îşi spunea cuvântul.  Şi depărtarea la care trăiam de peste 20 de ani.  Distanţa a făcut să murim unul faţă de celălalt puţin câte puţin.

Încercam cândva să consolez un prieten căruia îi murise o fetiţă, spunându-i că ştiu şi înţeleg prin ce trece, deoarece mi-a murit şi mie tata (atunci era mort de curând).  El mi-a răspuns cu reproş că nu ştiu despre ce vorbesc: este una să-ţi moară un părinte, e alte să-ţi moară un copil!  Normal e ca părinţii să fie îngropaţi de copil, nu invers!

La ambele morţi ale părinţilor mei am experimentat durerea despărţirii!  Dar am avut şi regrete.  Ei, regretele sunt un cu totul alt fel de animal.  Acestea stăruiesc în inimă mult timp după ce durerea se estompează.  Regrete că nu ai făcut destul, că nu ai oferit destul, că nu ai iubit destul.  Că ai fi putut petrece mai mult timp cu cel plecat, că i-ai fi putut oferi mai multă înţelegere, că i-ai fi putut face şederea sumară aici în lumea aceasta mai suportabilă.  Că ai fi putut scrie mai des, suna mai des, face convorbirile mai puţin telegrafice, ca şi cum tu ai avea tot timpul ceva mai important decât să stai de vorbă cu cei iubiţi, să fii mai personal, mai deschis, mai vulnerabil.  Să-i fi invitat mai mult în viaţa ta, în gândurile şi sentimentele tale, dacă ar fi fost necesar.  Să păstrezi legăturile de familie mai strânse, mai apropiate.

Să fi ajutat mai mult, să fi făcut cadouri, chiar dacă nu scumpe, dar semnificative, care să vorbească despre aprecierea ta.  Să nu fi dezamăgit atâta, să nu fi produs mai multe lacrimi decât vrea un părinte sau o fiinţă iubită să verse pentru tine…

Toţi cei ce citesc aceste rânduri vor trece prin clipe de despărţire, şi vor avea durere şi regrete.  Durerea n-o putem evita.  E înscris în fiinţa noastră să ne doară, să plângem…  Dar regretele pot fi evitate!  Aşa că, poate nu-i târziu ca acum să dai un telefon, să scrii o scrisoare, să faci o vizită, să încerci să eviţi regretele de mai târziu.  Nu, nu atât de dragul tău, ci de dragul celuilalt.

2 Corinteni 11:14 …Satana se preface într-un înger de lumină.

La început a fost un şarpe.  Probabil frumos şi atrăgător… că dacă nu ar fi fost, Eva ar fi fugit de el!  Apoi a ajuns să se târască pe pământul blestemat.  Mai târziu s-a transformat într-o femeie frumoasă, ce-l ademenea pe Iosif.  Sau într-alta, ce-l păcălea pe Samson.  Sau în Izabela.  Şi de ce să rămână la femeie?  A fost şi bărbat, în Manase.  În Antioh Epifanul.  În Nero şi câţiva alţi cezari.  S-a strecurat prin istorie ca Hiltler, Stalin, Mao, Ceauşescu şi alţii.  A intrat şi-n biserică, ca predicator, cântăreţ în biserică, profet sau lider de sectă.  A fost ucenic, în proximitatea lui Isus.

S-a transformat în substanţe, în plăceri, în vicii, în crime.  A vorbit mieros sau a bătut autoritar cu pumnu-n masă.  A scris versuri şi proză, a compus cântece şi pe muzică de rock ‘n roll dar şi pe populară românească.  A fost consilier financiar şi expert în probleme sociale.  A fost avocat, proxenet şi regizor.  A fost de toate pentru toţi.  You name it!  Printre acestea, chiar înger de lumină, zice Pavel.  Fără pată, fără nici un reproş.  Păcălind pe creduli, pe naivi, pe adormiţi, pe nepăsători, pe nepregătiţi, pe creştinii de duzină, de duminica, pe liberali şi conservatori, pe fundamentalişti şi progresivi, pe popi şi enoriaşi, pe politicieni şi indiferenţi la orice politică, pe femei caste şi curve, pe toată lumea şi-n orice fel.

Dar în vremurile din urmă, va fi apogeul metamorfozei satanice.  Anticrist.  Personaj cu o personalitate atrăgătoare şi magnetică, neted ca un… şarpe dar la fel de veninos şi periculos.  Şi ca să fie cercul metamorfozei complet, va deveni iarăşi un şarpe.  Dar nu de orice fel, ci adevărat balaur cu multiple capete, suflâng pe gurile sale foc şi pucioasă, otravă şi blestem, şi hule la adresa singurului Dumnezeu adevărat.

Indifereant ce a fost, este sau va fi, un lucru este absolut sigur despre Satana.  Va fi aruncat pentru totdeauna în iadul pregătit pentru el şi îngerii lui.  Până atunci însă, tu şi cu mine avem de partea noastră pe Acela care l-a biruit pe Calvar şi care este în noi, mai mare decât diavolul care este în lume.  Şi am primit puterea să păşim peste şerpi, peste scorpii şi peste toată puterea vrăşmaşului… şi nu ne poate vătăma nimic (Luca 10:19).  Numai să veghem…

Rodica Botan ne relata pe scurt o convorbire cu o prietenă.  Discuţia a fost despre… zilele din urmă.

După ce am citit postul Rodicăi, am rămas pe gânduri.  „Zilele de pe urmă” sunt o sintagmă tot mai des întâlnită, dar ca o constatare şi nu ca un factor motivator.  Sunt lupte şi războaie, „zilele de pe urmă”.  E boală, foamete, nenorociri?  „Zilele de pe urmă”.  Probleme financiare?  „Zilele de pe urmă”.   Nu mai pleacă soacra de la noi?  „Zilele de pe urmă”.  Creştini şi necreştini deopotrivă folosesc expresia fără nici o deosebire, ca şi cum nu ar crede în existenţa reală a unor asemenea zile decât teoretic.

Cândva se cântat mult despre revenirea Domnului.  Se scriau poezii.  Eu cred că peste un sfert din cântece erau despre venirea Domnului.  Aşteptarea Lui era o temă preferată şi de către predicatori.  Faptul că Isus revine ne produce mângăiere, ne uşura greutatea vieţii.  Revenirea Sa urma să fie rezolvarea tuturor nedreptăţilor, eradicarea păcatului, instaurarea păcii şi a sfinţeniei ca mod de viaţă.  Binele făcut şi neprihănirea urmau să fie răsplătite, la fel şi răul făcut.  Visam la revenirea Domnului.  Bisericile alegeau numele de „maranata”, adică „Domnul vine”.

Astăzi, cei ce mai aşteaptă pe Domnul , cei ce speră în revenirea Sa, cei ce o mai urmăresc în Scripturi şi-n evenimente sunt consideraţi creştini extremişti.  Sau, cel puţin ciudaţi.  Cărţile despre revenirea sa mai au trecere decât în faţa unor rednecks.  Dacă mai există vreun mesaj despre revenirea lui Isus, ascultătorii dau din cap cu neîncredere: „de zeci de ani aud asta, şi iată că nu mai revine!”  Dar, rar se mai predică că Isus revine.  Aceasta a devenit una dintre cele mai nepopulare doctrine biblice.  În schimb, ne ducem cu stolul la predici despre îmbunătăţirea personalităţii, a obiceiurilor, despre cum să reuşim în viaţă, să fim biruitori în lucruri mici.

Aşteptarea lui Isus a devenit un fel de „aşteptare a lui Godot” în care Estragon şi Vladimir sunt zilnic anunţaţi de către un băiat că Godot nu vine astăzi, dar va veni mâine.  Şi între timp, cei ce aşteaptă se plictisesc, caută să se distreze cu mijloace rudimentare, şi fac „nimic”, deoarece nu-i nimic de făcut.  Ce a dus la pierderea interesului în revenirea lui Christos?  Cel puţin pentru noi, românii, cred că a contat întorsura politică de la 1989.  Scăpaţi de sub supravegherea şi persecuţia securistă, românii nu mai aşteptau un alt rai, că acum raiul era posibil pe pământ.  La asta s-au adăugat şi înmulţirea posibilităţilor economice.  Preocupaţi cu agonisirea de comori aici pe pământ, am uitat de ceruri şi de comorile nepieritoare la care visam când ne lipseau cele de jos.

Un alt factor cred că a fost şi prezicerile neîmplinite apărute la câteva religii.  Repetatele pregătiri a unor creştini ce aşteptau la o anume dată îmbrăcaţi în haine albe revenirea unui Isus care nu a mai venit, a dus la neîncredere faţă de promisiunea revenirii.  Şi probabil că şi amintirea cu ostentaţie a subiectului până la abuzarea acestuia a făcut ca să se sară în cealaltă extremă, în care Isus nu mai este aşteptat.

Cu toate acestea, zilele pe care le trăim au semnele zilelor de pe urmă.  Şi dacă revenirea Domnului a fost aproape pe vremea lui Pavel, trebuie că acum este mult mai aproape.  Sper ca biserica să se întoarcă la o aşteptare plină de entuziasm a Domnului.  Că în afară de asta, oricum nu se întrevede nimic bun la orizont!

2 Petru 1:5 De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta, cunoştinţa...  Nu ştiu dacă credinţa este o călătorie a cunoaşterii sau a încrederii.  Petru aduce în acest lanţ cunoştinţa ca o consecinţă parcă a unirii credinţei cu faptele.  Pentru mine, credinţa este ca o scară pe care urci.  Cunoaşterea este ca o călătorie pe care o faci într-o pâlnie, călătorind de la capătul îngust către cel larg.  Cu cât înaintez, cu atât mai mare este necunoscutul, misterul.  Cu cât mai mare este misterul lui Dumnezeu, cu atât mai atras sunt către El, şi cu atât mai mult doresc să-L cunosc pe El!

Domnul s-a descoperit suficient de mult pentru a mă aduce la credinţă, dar suficient de puţin pentru a mă provoca să-L cunosc şi mai mult.  Cu cât mai mult înţeleg, îmi dau seama că cu atât mai mult există de descoperit.  Cunoaşterea lui Dumnezeu va fi preocuparea noastră de-o veşnicie, marea temă de casă pentru ceruri.

Ioan 11:6 Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era.

La prima vedere, Isus este insensibil.  Un prieten e bolnav, trebuie cel puţin vizitat, dacă nu şi vindecat (ţinând cont de faptul că Isus este …vizitatorul).  Încă încercăm să-L înţelegem pe Isus.  Îşi numeşte mama „femeie”, îi reproşează că El nu are nimic de-a face cu ea, ca apoi în secunda următoare, când vin slugile cu vestea că nu mai este vin, să facă exact ceea ce probabil aştepta mama Sa să facă.  Pe o altă femeie o face „câine” ca apoi să-i îndeplinească rugămintea de a-i vindeca copilul.  Pe cel ce vrea să-L urmeze dar mai întâi cere voie să-şi îngroape părinţii îl jigneşte, punându-i părinţii în rând cu… morţii!

Acum, Lazăr!  Lazăr e bolnav, dar Isus zice, „şi ce dacă!  Hai să mai stăm pe-aici puţin!”  Şi mai stau.  Şi dacă nu am citi mai departe, am închide cartea aici şi am pleca frustraţi în drumul nostru.  Dar dacă continuăm citirea, observăm că a fost în avantajul Mariei, Martei, a lui Lazăr, a ucenicilor şi în ultimă instanţă a lui Isus această întârziere.  Cineva spunea că dacă Domnul vrea să facă un fir de iarbă, îl face în câteva săptămâni, dar dacă vrea să facă un stejar, îi trebuie 20 de ani.  Această întârziere a produs cea mai mare minune posibilă în întregul univers: învierea din morţi!  Întârzierea lui Isus a fost cu folos.  Jignirea cananencei a avut rolul de a dovedi din ce fel de material este credinţa acestei femei.  Reproşul adus mamei sale avea rostul de pune punct definitiv relaţiei mamă-fiu, relaţie de care Maria se mai agăţa încă.

Domnul face totul cu un scop.  Şi are răbdare.  Multă răbdare când lucrează la ceva.  Aşa că, mă mir când văd pe câte unul grăbindu-se la „lucrare”.  Câte unul care vrea să facă ceva fără să fie nimic.  Câte unul care nu are răbdare, sau gândeşte că a avut deja suficientă răbdare.  Precum copiii din maşină, întrebă la fiecare 3 minute „are we there yet?”

Acesta este motivul atâtor „lucrători” de mâna a patra şi a cincea.  Sau a noua sau a zecea (că de-aia am primit 10 degete la mâini, să putem număra cât de departe de ideal sunt unele lucruri).  Nu putem să ne plângem că nu apar ca un răsărit de soare puternic.  Dar nici nu se face amiază, şi deja cerul se înorează şi vine ploaia.  Ne întrebăm unde sunt sorii ce au răsărit atât de minunat?  Sorii ce ne-au dat atâta speranţă că va fi frumos, că va fi bine, că n-a pierit sămânţa apostolilor, sau măcar aceea a diaconilor de tipul lui Ştefan…  Nu!  Sorii aceştia, răsăsritul acesta promiţător se sfârşeşte în negură şi mohoreală.  Lucrătorii aceştia ajung să se vândă o duzină la doi bani, dar nu dă nimeni pe ei nici un ban.

Prefer pe cel ce se formează încet, în timp.  Pe cel ce nu se grăbeşte în lucrare ca fata mare la măritiş.  Pe cel ce dovedeşte că-i făcut pentru maraton nu pentru 100 metri.  Că viaţa e un maraton, nu-i aşa?

Scriam nu de mult despre dificultatea primirii unui răspuns de la Domnul când îi cerem ceva prin rugăciune.  Dacă răspunsul este NU e la fel de greu ca atunci când răspunsul este DA.

Una dintre problemele noastre este că nu-i permitem Domnului să ne răspundă cum vrea.  Precum copiii care cer ceva și nu aceeptă nimic altceva decât ceea ce au cerut, așa și noi, căutăm să-l mărginim pe Domnul la răspunsurile așteptate.  Dacă am acorda Domnului mai mult spațiu, cred că am fi surprinși să descoperim că Dumnezeu ne răspunde și ne vorbește.  Iov descoperea că Dumnezeu vorbește când într-un fel, când într-altul (Iov 33:14).  Aceasta presupune că limbajele lui Dumnezeu sunt variate și multiple.  Ele sunt “croite” special pentru nevoile de înțelegere ale fiecăruia.  De asemenea, faptul că eu nu înțeleg ce-mi spune Domnul, nu-L împiedică să continue să caute acees la inima mea prin alte mijloace.

Ce limbaj are Dumnezeu?  Ce conține “vocabularul” Lui?  Câteodată Domnul folosește spre a ne vorbi lucruri din natură (fenomene naturale, animale, clima, etc).  Alteori, mesajul este adus de alți oameni: o întâmplare, o observație, un sfat.  Adesea folosește Biblia, sau o predică, când ascultăm în adunare.  Dacă trebuie, Domnul va apela la visuri, la vedenii în timpul zilei sau nopții.  Gândurile sunt întrebuințate de Domnul adesea.  Noi TREBUIE să cunoaștem vocea Lui!

Așa că, dacă aștepți un răspuns de la Dumnezeu (și chiar dacă nu aștepți un răspuns specific), fii atent la ce se întâmplă în jurul tău.  Dumnezeu vorbește!