PERSPECTIVE CRESTINE

Noi am alcătuit cu toţii liste de cumpărături.  De câteva ori pe săptămână, soţia mă sună la birou şi mă întreabă dacă nu aş avea timp să mă opresc să cumpăr câte ceva pentru casă.  Întotdeauna scriu pe-un carneţel lucrurile de care are nevoie, ca să nule uit.  Nu de alta, dar de uit, tot eu trebuie să merg înapoi să le cumpăr!

Zilele trecute vorbeam cu cineva despre listele de rugăciune.  Scriem mereu nume şi probleme pe care să nu uităm să le aducem înaintea lui Dumnezeu.  Fără ajutorul lor am uita să ne rugăm pentru cei cărora le-am promis c-o vom face, şi ar fi păcat să uităm!  Listele acestea devin cu timpul un exerciţiu în credincioşia, bunătatea şi promisiunile lui Dumnezeu: în timp ce adăugăm nume şi probleme noi, le ştergem pe cele care au primit bunăvoinţa lui Dumnezeu şi-au fost ascultate.  Eu le şterg cu o linie, ca să pot citi sub ea numele ce odinioară mi-au fost tovarăşe de rugă.  Aşa  pot urmări în timp cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu!

Apoi îmi trimit aproape în fiecare seară liste de lucruri ce trebuie să le fac în ziua următoare la birou, sau în afara serviciului.  Listele acestea mă ajută să fiu focalizat la ceea ce trebuie făcut zilnic.  Şi cu toate acestea, sunt mereu lucruri ce uit să le fac.  Sau decid în timpul zilei că mai pot aştepta.  Interesant că scrierea unor scrisori sau răspunsul la emailuri sunt cel mai adesea considerate ca putând să aştepte.

Apoi sunt listele cu lucruri şi activităţi cu tentă spirituală: citirea unor cărţi, pregătirea unor mesaje, vizite pastorale, consiliere sau pur şi simplu întâlnirea cu unul sau altul pentru o cafea.  Apare mereu câte o însemnare de felul „să mă rog mai mult”, sau „de aprofundat”.  Dar nu-mi amintesc să fi scris niciodată pe lista mea „să iubesc mai mult.”  Sau, „să am mai multă pace.”  Nici „să iert pe cutare sau cutare.”

Iertarea mai ales, deşi ar avea potenţial de a apare într-o listă, este din punctul meu de vedere un proces.  Ca şi sfinţirea.  Nu poţi să pui iertarea pe-o listă, apoi să faci un seamn lângă ea că ai iertat, şi să mergi mai departe, la alte cele.  Iertarea necesită timp.  Din cauza durerii produse de cel ce ne-a insultat sau jignit sau nedreptăţit, iertarea trebuie să rezolve problema durerii.  Şi o astfel de durere, am constatat eu că e ca un fel de… reumatism!  E extrem de persistentă şi trece foarte greu!

Iertarea este mai degrabă ca acea nevoie de rugăciune pe care ai pus-o pe lista ta şi apoi te rogi pentru ea luni de zile.  Câteodată te gândeşti dacă mai merită să te rogi sau nu.  Dacă mai ascultă Dumnezeu sau nu.  Apoi încet, încep să se vadă semne de rezultate.  Şi vine ziua când ai şters numele; Dumnezeu a ascultat.  Aşa mi se pare iertarea.  Trebuie stăruit asupra ei pentru ca să funcţioneze.  Trebuie insistat.  Trebuie verificat mereu şi mereu.  Chiar dacă nu va apare niciodată pe nici o listă, poţi pune pe listă lucruri precum, „să zâmbesc celui ce m-a nedreptăţit,” sau „să dau mâna cu ea,” sau să n-o ocollesc data viitoare,” sau să faci vreun bine.  Astea toate ajută procesul iertării.

* **

1 Petru 2:9 Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui…

Un Popor care nu trăieşte între nişte graniţe, sau într-o anumită zonă geografică.  Şeful statului este Regele regilor şi Domnul domnilor.  Regele este bun, înţelept şi iubitor.  El este generos şi paşnic.  Poporul acesta nu votează, nu-şi alege Regele, ci aşa cum se cuvine, Regele îşi alege cetăţenii.

Congresul este format din 2 apostoli şi 12 patriarhi.  Personalităţi marcante ale acetui popor au trăit dea lungul anilor în diferite zone.  Dar nici Regele, nici Congresul şi nici personalităţile acestui Popor nu sunt recunoscuţi decât ocazional, de convenienţă, ici-colo, la nevoie: când trebuie ca impostori să câştige niscaiva alegeri, când mânia Regelui lasă să se abată tragedii asupra altor popoare, la caz de boală sau cu ocazia unei rugăciuni care trebuie să sune corect.

Acum se adună popoarele lumii şi împăraţii acestora, dar Regele nu este invitat niciodată.  Dimpotrivă, împăraţii conspiră să rupă orice legătură cu Regele şi vor chiar să formeze un Babel nou, care să ajungă până la cer, dar independent de Rege.

Cetăţenii acestui Popor sunt răspândiţi prin tot felul de împărăţii; ei se cheamă între ei „fraţi şi surori.”  Sunt înrudiţi unii cu ceilalţi, pentru că au fost înfiaţi de Tatăl Regelui.  Acum El este şi Tatăl lor.

Tatăl le oferă copiilor Săi beneficii inimaginabile: este de mirare cum de restul lumii nu doreşte să aparţină acestui Popor.  ŞcoalaRegelui se face dintr-un volm de 66 de cărţi, care mai de care mai frumoase.  Învăţătorul este Duhul Sfânt, un consilier şi avocat suprem care mijloceşte între Tatăl şi copiii Săi.  Metodele Duhului sunt blânde dar pline de putere; ocazional se folosesc şi metode practice pentru învăţare.  Sistemul medical al acestui Popr este perfect: Regele poate vindeca orice boală, poate şterge orice lacrimă, alunga orice suferinţă.  În marele final al istoriei, Regele va alunga până şi moartea din împărăţia Sa.

Poporul acesta trăieşte într-o pace incredibilă.  Au aflat secretul unei păci veşnice: au început prin a dobândi pace cu Tatăl, apoi cu Regele, apoi cu ceilalţi oameni, apoi cu ei înşişi.  Cu toate acestea, Poporul este sub un atac susţinut din partea multora.  Mai ales Prinţul Întunericului a pornit un război vechi de când lumea.  El foloseşte şiretenia sa, păcăleli, lovituri pe la spate, atacuri la vreme de neatenţie, săgeţi otrăvite, sabia limbii bârfitoare, poftele ochilor, lumea cu tot ce are ea de oferit.  Poporul este însă bine înarmat: se apără cu mântuirea, cu credinţa, cu pacea şi cu neprihănirea.  Atacă în luptele corp-la-corp cu sabia Duhului care este Cuvântul Tatălui, iar la distanţă cu rugăciuni.  Rugăciunile sunt arme formidabile: pătrund prin spitale, în adâncul închisorilor, în mijlocul deşertului, funcţionează la frig sau căldură, la foame sau îndestulare.

Regele însuşi luptă zilnic de partea Poporului şi pentru Popor.  Când vine în luptă purtând medaliile biruinţelor de odinioară, îmbrăcat în lumină, cu ochii ca para focului, cufaţa ca lumina soarelui şi călărind pe un cal alb, însoţit de îngerii de dincolo de ceruri, este înfricoşător.  Întreg iadul se cutremură!  Şi Regele câştigă biruinţa prin Cuvântul Său.  Întreg Poporul luptă alături de Regele său.  Ei sunt cu toţii luptărori de excepţie.  Îşi dispreţuiesc viaţa, nesocotesc moartea dar îşi iubesc Regele.  Fiecare soldat poate bate demoni din iad şi draci din adânc căci Cel ce este în ei şi cu ei, este mai mare decât toţi!

Poporul are o situaţie economică de excepţie.  Nu doar că Regele are toate vitele pământului, tot aurul din lume şi tot argintul, dar poporul îşi cinsteşte Regele cu averea.  Fiecare consideră că tot ce are aparţine Regelui!  O asemenea economie nu va suferi de nici o criză, niciodată.  Nu există datorie naţională, nu există buget, totul este al tuturor şi toţi aparţin unii altora.

Poporul acesta este cel mai bogat, cel mai sănătos, cel mai înţelept, cel mai puternic, cel mai curat din tot universul.  Poporul acesta nu va pieri niciodată.  Acesta este Poporul lui Dumnezeu, este poporul creştin.

* **

Luni seara şi te-ai relaxat după o zi de mncă.  Ai urmărit un film.  În film, femei sumar îmbrăcate, colegi la locul de muncă flirtând între ei, un vecin se culcă cu nevasta celuilalt, unul altul consumă droguri, altul ia numele Domnului în deşert, altul înjură la tot pasul, violenţă, sex, copii neascultători…

Urmăreşti ştirile, şi aceleaşi lucruri şi pe canalele de ştiri: viaţa copiază filmul.

Eşti absorbit de muncă, trebuie să termini proiectul acesta care a apărut ca din senin marţi, şi o să munceşti 2-3 ore peste program în fiecare zi.  Ajuns acasă serile, soţia te trimite iarăşi la cumpărături, du gunoiul, mătură în garaj, taie iarba, vezi de streaşină că la prognoza meteo s-au anunţat ploi torenţiale.  Copiii călare pe tine: tată, ajută-mi la problema asta, tată, de ce are elefantul trompa groasă şi lungă iar coada subţire şi scurtă, tată, tată, tată…

Uf, a trecut şi săptămâna asta!  E sâmbătă azi!  O să mergem la mall, să cumpărăm ceva haine mai goase copiilor.  Nu vom sta mult… doar intrăm în 2-3 magazine şi ieşim!  Glumeşti?  La mall cu trei copii şi.. o soţie în 2-3 magazine?  S-a dus şi ziua de azi!  Las’ că vine duminica!

E duminică.  Mergi la adunare.  Tinerii din trupa de laudă şi închinare conduc adunarea cu o cântare lentă, de adorare a Numelui lui Dumnezeu.  Unii rifică mâinile.  Tu?  Tu eşti gol, uscat, secat pe dinăuntru.  Filmul, ştirile, viaţa, familia, munca te-au supt de orice vlagă.  Dumnezeu a fost neglijat întreaga săptămână: Cuvântul Lui nu l-ai citi, de rugat nu te-ai rugat!  Te gândeşti că e ceva rău cu tinerii aceia: poate ei nu-s într-o stare bună!  De ce nu simţi nici un fior în inimă?  De ce sloiul de gheaţă?  De ce rămân buzele împietrite, inima nemişcată?  Poate că totuşi tu eşti de vină!  Că uite, alţii par a se bucura!  Sora de acolo are lacrimi pe faţă!  Fratele acela cântă şi stă cu ochii închişi, cu faţa spre cer, şi pe faţă e senin, e zâmbet de fericire.

Mda.  Poate că tu eşti de vină!  Dar, nu-i nimic: vine luni, şi o nouă săptămână!  „O să fiu atent să nu uit iarăşi de Dumnezeu.”  Dar săptămâna aceasta, aprcă mai rea decât cealaltă!  Şi iarăşi vine duminica…  Aşa trec lunile, anii.  Tu eşti tot mai de piatră.  Ba ai devenit expert în „programe” religioase.  Nu te rogi, dar ceri mai multă rugăciune în adunare.  De cântat nu mai cânţi, dar de vină-s cântările astea noi.  „Să se cânte din Harfele negre!” propui la adunarea generală.  Doi sau trei tovarăşi de gheţar te susţin.  „Să facem o evanghelizare!” îţi mai aducei aminte.  Cineva trebuie să vestească şi Evanghelia, nu-i aşa?  S-o facă păstorul că de-aia îl plătim.  „De ce nu se ocupă cineva de copiii mei la şcoala duminicală?” întrebi neliniştit.  Copii ţi-au crescut şi nu te mai ascultă.  Nu stau de vorbă cu tine.  Când vrei să le spui ceva, se duc în camera lor şi-ţi trântesc uşa-n nas.  Soţia e tot mai distantă şi ea.  Bine că măcar asistenta de la birou este drăguţă cu tine.  Cineva trebuie să ţină şi la tine, nu-i aşa?

Când o să te trezeşti din moarte?  Când o să înţelegi că trăieşti o mare păcăleală?  Când o să te întorci la Domnul cu adevărat?  E duminică!  A câta de gheaţă?  De nepărtăşie?  De necântare?  De nerugăciune?  De nerelaţie cu Domnul?  Hei!  Cu tine vorbesc!

* **

Privind împrejurările vieţii, ne urmăreşte mereu gândul că nu mai există nimic dincolo de ceea ce se vede.  Nu că nu ar exista „cerul” după viaţa aceasta, ci că viaţa aceasta nu ne mai oferă nimic!  O astfel de perspectivă ne ţine închişi în cuşca disperării, a cinismului şi a deprimării.  Ne secătuieşte de energie şi de entuziasm.  Nu mai anticipezi nimic.  Nu poţi repeta împreună cu psalmistul, Mă bucur când mi se zice, haidem la Casa Domnului!” Picioarele tale se opresc mereu în faţa unui zid.  Negru.  Înalt. Eşti în închisoare.  Eşti plin de amărăciune, şi nu mai crezi că există nici un viitor.

Isus a trăit cu o perspectivă diferită de cea a oamenilor din vremea Sa, şi din orice vreme, de altfel!  Evanghelia adusă de El ne îndeamnă mereu să ne vedem pe noi şi pe ceilalţi prin perspectiva iubirii lui Dumnezeu, a dreptăţii şi puterii Sale.  Isus a fost în stare să vadă dincolo de ceea ce se vedea cu ochiul liber, dincolo de posibilităţile evidente doar muritorilor.  Dincolo de crucea Sa vedea învierea, dincolo de ruşine vedea slava, dincolo de suferinţă, bucuria.  Dincolo de un ticălos care se leapădă de El a văzut pe un curajos ce va vesti fără frică, dincolo de doi ce se certau pentru putere pe doi care se vor iubi cu putere, dincolo de doi deznădăjduiţi pe doi cu inimile aprinse.  El a văzut mereu în oameni potenţialul, ceea ce puteau deveni şi ceea ce vor deveni în mâinile lui Dumnezeu.  Un vameş a devenit prieten, ucenic şi scriitor de evanghelie.  Un fariseu plin de ură şi de mânie devine mesagerul lui Isus către neamuri.  Cel mort înviază, cel orb vede, cel mut vorbeşte, cel olog sare de bucurie, cel demonizat şade liniştit şi ascultă Evanghelia.

Cea mai mică sămânţă devine un copac, grăuntele moare pentru a nu rămâne singur, un om fără importanţă lumească devine lumina lumii şi unul ce s-ar fi stricat fără doar şi poate în el însuşi, devine sarea pământului, metoda lui Dumnezeu de prezervare a lumii.  Prin toate acestea, Domnul ne invită să privim la noi, la posibilităţi, la lume şi la ceilalţi oameni prin perspectiva Sa.  Avem nevoie nu doar de o nouă privire a aceloraşi ochi, ci avem nevoie de ochi noi: ochii lui Isus.  Deoarece, dacă Isus îşi trăieşte viaţa în noi, nu ar fi normal ca şi ochii Săi să privească printr-ai noştri?

Cum este Isus?  Ce face El?  Risipeşte mereu sămânţa.  Nu unde cade sămânţa contează, ci risipirea acesteia cu orice preţ!  Da, e adevărat: unele boabe vor ajunge pe stâncă, altele pe-o potecă bătătorită de obiceiuri şi datini, poate chiar religioase, alte seminţe vor nimeri printre gânduri şi îngrijorări unde se vor stinge de dor după viaţă.  Dar cu certitudine vor fi şi semniţe ce vor ateriza într-un pământ bun.  Şi acestea vor rodi!  Din ele va răsări Împărăţia lui Dumnezeu!

Asta este ceea ce caută cu insistenţă şi optimism ochii lui Dumnezeu.  Semnele unor noi vlăstare, noile produse ale seminţei din cer.  Primele semne ale Împărăţiei în viaţa cuiva.  Acel regret care te face să-ţi vii în fire, acea sculare hotărâtă de a te duce înapoi la Tata, acele lacrimi de căinţă ce-s inconfundabile şi nu seamănă cu nici un plâns din lumea asta…

Când eşti un astfel de optimist, de tip divin, nu renunţi nici la biserică, nici la fraţi, nici la slujire.  Nu vei înlătura ceea ce pare mic şi nesimnificativ cum ai da la o parte o scamă.  Dimpotrivă, vei crede în posibilităţi.  Adică, în posibilităţile lui Dumnezeu, desigur!

* **

** John Bisagno, păstorul Bisericii de la First Baptist Church of Houston spunea cum cu mulţi ani în urmă a mers pentru a depune cererea de a deveni membrul acestei biserici.  În sanctuar era lumină puţină, şi a fost întâmpinat de un grup mic de credincioşi, care erau împrăştiaţi dezinteresat prin sanctuar.  El spune că atmosfera era grea, ca de cimitir.  După ce a predicat şi s-a sfârşit serviciul, a mers prin oraş să se plimbe să vadă cum e oraşul.  A ajuns la o bijuterie care avea „gran-opening” sărbătoarea de deschidere.  Din magazin se auzea muzică veselă.  L-au apucat de mână şi l-au tras aproape cu forţa în magazin.  Toţi îi zâmbeau şi i-au oferit să bea băuturi răcoritoare şi l-au servit cu fursecuri.  El s-a gândit în clipa aceea că dacă magazinul ar fi avut un loc de muncă pentru el… ar fi preferat să se angajeze acolo!

Se mai vede pasiune în dragostea ta pentru Dumnezeu?  Sau rugăciunea de acasă, citirea Cuvântului, sunt doar o corvoadă pe care te simţi obligat să o faci ca să nu te pui rău cu Domnul.  Vance Havner a spus că unele biserici trăiesc atât de sub nivelul adevăratei bucurii creştine, încât ca cineva să fie la nivelul lor, ar trebui să cadă din har!

* **

Psalmi 12:5 „Pentru că cei nenorociţi Sunt asupriţi şi pentru că săracii gem, acum” zice Domnul „Mă scol, şi aduc mântuire celor obijduiţi.”

Trăim într-un ritm extrem de trepidant.  Invenţiile tehnice nu ne-au uşurat viaţa ci ne-au complicat-o!  Computerul care era menit să grăbească facerea unor calcule şi să înmagazineze electronic unele informaţii a deschis atâtea posibilităţi, încât astăzi petrecem o medie de 5 ână la 8 ore la computer în fiecare zi.  Celularul menit să ne faciliteze comunicaţia ne-a prins şi fie că textăm, fie că vorbim la el, suntem prinşi de el.  Automobilul ne-a pus în posibilitatea de a călători tot mai departe, tot mai mult.  Viteza vieţii este de aşa natură că nu mai avem noţiunea lui ACUM şi nici cea a lui AICI.  Unde este AICI?  Dar ACUM?

Conversaţiile noastre ne poartă gândurile mereu către lucrul următor.  Serialul următor, îmbrăcămintea următoare, maşina următoare, biserica următoare, căsătoria următoare…  Nimic nu mai este stabil, dar nici sacru.  Suntem predispuşi la o viaţă dictată de evenimente, nu de relaţii.  Primele se schimbă mereu, cele din urmă presupun permanenţa.  Până şi bisericile au cele mai mari mulţimi la prelegerile despre ce se va întâmpla în viitor, ce va face Domnul mâine!  Când am început o serie de predeici din mesajul lui Christos adresat bisericilor (pe baza primelor trei capitole din Apocalipsa) şi am încheiat seria, mai mulţi membrii ai bisericii noastre au venit să mă roage să continui cu celelalte capitole din Apocalipsa.  Nu că nu ar fi important să citim şi să studiem Apocalipsa: mai ales că autorul ei spune că e ferice de cel ce citeşte şi face cuvintele cărţii sale!

Preocuparea cu viitorul ne văduveşte de savurarea momentului.  Trecem cu vederea ceea ce face Domnul ACUM de dragul a ceea ce (ar putea) face mâine.  Dumnezeu lucrează în ACUM, El nu risipeşte clipa, n-o trece cu vederea din cauza micimii e: Isaia 33:10 „Acum Mă voi scula, zice Domnul, acum Mă voi înălţa, acum Mă voi ridica.

Rugăciunea mea către Tatăl este ca să ne ajute să ne oprim din iureşul vieţii şi să încaepem să savurăm tot mai mult clipa, lucrările lui Dumnezeu ACUM şi AICI.  Pentru că, dacă nu vom reuşi să facem asta, nu doar că vom trăi o viaţă plină de frustrări, neîmpliniri şi tristeţe, dar ne va lipsi şi viitorul pe care-l aşteptăm mereu să fie mai bun decât prezentul.  Pentru că, viitorul e alcătuit din clipele preznte, este zidit pe prezent.

* **

Noi nu suportăm invizibilul.  Înrădăcinaţi în cele văzute şi pipăite, în lumea materială, avem mereu tendinţa de a materializa spiritualul.  Moise e pe munte şi au trecut mare parte din cele 40 de azile.  Nu s-a mai auzit despre Moise de mult… oare mai este în viaţă?  Nu au trecut de la minunile acelea care, dacă nu au înmuiat inima lui Faraon, cu siguranţă au zdrobit-o pe marginea cadavrului celui dintâi născut, doar câteva luni.  Apoi au văzut despicarea Mării Roşii şi ei au trecut pe uscat, în timp ce sute de egipteni ce-i urmăreau au pierit între valuri.

Moise a fost în tot acest timp un punct de sprijin, de nădejde şi de siguranţă.  Era partea materială, vizibilă, a interacţiunii cu un Dumnezeu invizibil, pe care-l chema „Eu sunt Cel ce sunt:”  Dar acum Moise nu mai este, iudeii nu ştiu dacă Moise va va mai veni vreodată, şi aşa că decid că-l materializeze pe Dumnezeu (sau mă rog, un dumnezeu oarecare) şi cer facerea unui viţel de aur.

Oamenii au vrut întotdeauna să se închine la ceva pipăibil.  În timp ce Dumnezeu este duh şi cine se închină Lui trebuie s-o facă în duh şi în adevăr, oamenii au căutat locuri sfinte, înălţimi, oameni sfinţi şi speciali.  Ce repede legăm ceea ce este spiritual de ceva ce e material!  Şi nu orice material!  Din „aur!”  Uită-te la mausoleele de fier-beton şi cărămidă zidite de români în ultimele douăzeci de ani!  Dacă acelaşi efort şi aceeaşi bani ar fi fost investiţi în suflete, bisericile ar avea de câteva ori mai mulţi membri.  Şi de adunat, nu ar fi fost problemă.  Se pot face servicii multiple, se pot închiria spaţii, se pot găsi soluţii.  Dar noi am găsit scuze!

Nu ne mai învăţăm copiii acasă frica de Domnul şi ni-i dăm învăţătorilor de Şcoală duminicală, aşa că am avut nevoie de „săli de clasă”.  Păstorii nu mai fac vizite în familii şi au avut nevoie de birouri somptuoase, în care să aştepte să pice cineva la vre-o consiliere.  Între timp, se joacă jocuri pe computere, şi în ultima clipă copiază o predică de pe net ca să aibă ce predica duminica.  Idolii aceştia noi au fost construiţi „spre slava Domnului” uitând că Domnul nu locuieşte în case impunătoare cu turnuri şi cruci  ci în unitatea credincioşilor, în inimile noastre.

Mersul la adunare a înlocuit nevoia de rugăciune şi închinare, predica nevoia de citire personală şi meditare asupra Cuvântului.  Perindarea câtor mai mulţi pe la amvoane au înlocuit nevoia de a evangheliza pe cei pierduţi

Toate acestea sunt surogate ale adevăratelor valori.  Ale valorilor spirituale.  Dar acestea-s mult mai valabile pentru noi, deoarece le putem pipăi!  Sunt materiale, fac parte din lumea noastră, din sistemul nostru de referinţă.  Viţei de aur!  Uită aurul, un viţel e tot viţel indiferent din ce material e făcut.  Un idol e un idol.  O icoană e tot o icoană.  Un fals e un fals, indiferent cât de perfect ar fi.  Şi problema pe care o văd cu falsul, este că generaţii întregi de creştini nu au cunoscut adevărul, ci doar falsul!  Şi continuă să se închine la un viţel.  Sau şi mai rău, la un dumnezeu făurit de minţile unora şi altora, nu la Dumnezeul Bibliei.

Şi eu sunt vinovat de aspecte înfierate mai sus.  Mi-am turnat şi eu viţeii mei de aur.  Acum e timpul să ni-i ardem în foc şi să ne întoarcem la adevăratul Dumnezeu, să ne închinăm lui în duh şi adevăr.  Biblia spune că lumea spirituală a mai „reală” şi mai durabilă decât lumea materială.  Doar că pentru a opera cu spiritualul ai nevoie de credinţă.  Acum ştii, acum poţi începe să ai credinţă.

* **

3 Ioan 1:11 Prea iubitule, nu urma răul, ci binele.

Ce uşor ar fi să alegem mereu binele dacă nu am avea altceva de ales decât binele!  Dar, de partea aceasta a veşniciei, există răul.  Şi viaţa nu ne oferă situaţii în alb şi negru, ci există şi mult gri.  Desigur că idela şi recomandabil este să deosebim nuanţele de gri, să le catalogăm la categoria „negru” şi să facem doar binele, adică ceea ce este imaculat.

Dar dacă ar fi numai bine şi nu ar exista şi rău, cât de morală ar fi alegerea binelui?  Care ar fi efectul asupra voinţei?  Şi, care ar fi efectul inexistenţei răului asupra binelui, adică, dacă nu ar exista răul, cât de bun ar fi binele acela?  Răul există.  Şi ştii ceva?  Este foarte atrăgător şi frumos!  Dacă nu ar fi, cine l-ar mai alege de bună-voie?  Promite satisfacţii imense; dacă nu ar promite, cine şi-ar mai pierde vremea cu el?  Dar răul, în zonele sale „gri”, arată nespous de frumos şi promiţător!  Nu sunt oare mulţi care vor să dovedească că sunt buni, prin arătarea că ei nu au ucis pe nimeni, nu au furat nevasta nimănui, cu alte cuvinet nu au făcut relele cu adevărat repulsive?  Dar relele atrăgătoare?  Relele care-s dovedite ca atare prin sfinţenia lui Dumnezeu?  Prin puritatea Sa?

Aducerea lui Dumnezeu în ecuaţia aceasta va aduce soluţia la problema răului şi a binelui.  Dumnezeu trebuie să copleşească inima, raţiunea şi sentimentele noastre pentru ca noi să putem alege binele.  Ba mai mult, până nu suntem aduşi la viaţă împreună cu Christos, nici măcar nu are valoare eternă alegerea binelui!  După ce însă l-am cunoscut pe Dumnezeu, alegerea binelui devine o căutare din dragoste de Dumnezeu a ceea ce-L satisface pe Domnul.  Nu de frica pedepsei alegem binele, ci de dragul Domnului.  Nu ca să părem buni, ci pentru că am fost făcuţi buni.

Deci, avem posibilitatea de a alege răul sau binele.  Dumnezeu ne spune să alegem binele.  Şi alegerea binelui este adesea însoţită de biruirea răului.  Alegerea binelui este o faţă a monedei creştine.  Biruirea răului este cealaltă faţă a monedei creştine.  Şi acestea merg mână în mână.  Ba mai mult, s-ar putea ca răul să se îmbie cel dintâi, şi să nu vezi ce bine poţi alege decât după ce ai dat la o parte oferta răului!

* **

Îţi aminteşti de ea?  Stătea pe o masă de obicei într-o poziţie mai proeminentă, undeva în camera de zi.  Alte Biblii mai mici erau folosite la citirea zilnică a sripturilor, sau pentru uz personal.  Dar Biblia familiei era cumpărată expres să fie cât mai voluminoasî, copertată cu carton vopsit în negru sau alte culori, air pentru cei cu dare de mână, îmbrăcată în piele.  Avea marginile foilor roşii sau îarăşi la cei mai avuţi, în auriu.

Nu aveai voie să pui nimic pe ea!  O altă carte aşezată deasupra ar fi însemnat că există o caret mai importantă, şi asta era de neconceput.  Nu puteai pune cana de cafea sau ceai pe ea, sau o vază cu flori, sau o cratiţă aburindă.  O şetrgeai de praf când ştergeai bibeloruile de porţelan sau vasele de cristal, când ştergeai tablourile.  Cum care tablouri!  Acelea care spuneau răspicat „eu şi casa mea vom sluji Domnului!”  Sau, „Lăudaţi pe Domnul!”  Sau acelea conţinând un album fotografic al familiei, sau doar chipurile tatălui şi-a mamei într-un tablou de nuntă în alb şi negru spălăcit sau sepia.

Din câte am observat, Biblia Familiei este un obicei al trecutului.  Avem alte cele pe mesele noastre.  Acolo ne ţinem revistele Vogue, Newsweek, Daily Mail, şi altele.  Acolo avem cele ‘nsprezece remote controls pentru televizor, compact disc player, DVD player, tape player, VHS player, Blu Ray player, satellite dish, cable box, game boy, şi altele.  Pompos stă în mijlocul mesei un vas compartimentat pentru alune, biscuiţi, mizilicuri cu care să ne servim prietenii aflaţi în vizită.

Nu-i de mirare că, atunci când a venit păstorul în vizită la această familie, şi la sfârşit a propus să se citească un verset din Biblie şi apoi să se roage, nefiind nici o Biblie la îndemână, tata a strigat la fiu-so aflat într-o altă cameră, „fiule, adă cartea!”  „Ce carte?” a răspuns fiul.  „Aceea pe care tata o citeşte în fiecare seară!”  După un timp, fiul veni în camera de zi cu Ghidul Programelor TV în mână…..

Cât de proeminentă este Biblia în viaţa ta?  E mai uşor să citeşti o carte despre Biblie decât Biblia?  Prefri o carte de meditaţii sau preferi Biblia?  Cât timp o citeşti în fiecare zi?

E duminică.  Mergem la adunare.  Ne căutăm Bibliile să le ducem cu noi.  Urmărim citirea.  Mergem acasă, punem Biblia bine, până data viitoare,când vine iarăşi duminica….

* **

* **

Am urmărit un interviu al unui păstor.  TV reporterul i-a pus două întrebări, care mi s-au părut total nepotrivite, mai ales adresate unii păstor (creştin):
- crezi în naşterea din fecioară a lui Isus Christos?
- crezi în învierea din morţi?

Ciudat este că răspunsurile pastorului nu au fost cum te-ai aştepta: adică, un răzunător şi convingător „da” la ambele întrebări.  El dimpotrivă s-a lansat într-o lungă explicaţie cum că aceste două evenimente ce sunt pietrele de căpătâi a doctrinelor creştine sunt de fapt numai simbolice, că nu este important să crezi în ele, că poţi fi „om” şi fără această credinţă.

Apoi, reporterul a întrebat despre ordinarea de preoţi homosexuali în denominaţia lor.  Aici pastorul a început iarăşi o listă de explicaţii, cum că pe vremea lui Isus homosexualismul nu era o problemă între evrei, de aceea Isus nu a spus nici un cuvânt despre asta.  Şi că în cultura de atunci a altor popoare, homosexualismul nu era atât de răspândit ca în cultura noastră.  Că Biblia este o carte ca un fel de jurnal cultural al scriitorilor ei.  Dacă s-ar mai scrie azi o asemenea carte, atunci referirile la homosexualitate ar fi mult mai numeroase, deoarece este un fapt relativ răspândit şi în cultura zilelor noastre, este chiar acceptabil.  Numai retrograzii înregimentaţi prin denominaţii fundamentaliste mai cred că homosexualismul este un păcat.  Dar creştinii care gândesc, ştiu altfel.  Aşa cum acum 25 de ani era nepopular să ai femei ordinate ca preoţi sau pastori, dar lucrul acesta a devenit acceptabil şi chiar răspândit, aşa este şi cu homosexualismul.  Denominaţia lui este astăi pionieră într-un domeniu ce-n 25 de ani va fi la fel de răspândit cum este astăzi femeia-păstor sau preot.

Am ascultat cam atât, apoi gândurile m-au purtat într-un fel de disperare.  Nu am înţeles niciodată ce înseamnă ca oamenii să-şi dea sufletul din cauza lucrurilor ce vor urma, lucruri îngrozitoare (Luca 21:26  oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate).  Acum m-a cuprins un fel de disperare.  Am mai experimentat-o în ultimele luni.  Ascultam „pe viu” cum era întoarsă Biblia cu susul în jos, şi cum ceea ce a fost întotdeauna păcat, şi este şi va fi păcat indiferent de schimbările culturilor lumii, era acum acceptat şi chiar sărbătorit.  Acultam cum unul ce trebuia să fie slujitor al adevărului şi al lui Dumnezeu, să transmită în locul lui Dumnezeu adevărul etern, îşi bătea joc de chemarea sa, de creştinism şi de Dumnezeu.

Mai este mirare de ce se golesc bisericile progresiste?  Nu, nu mai este!  Pentru că atâta timp cât omul merge la biserică pentru a sta incomod în banca sa şi pentru a asculta un mesaj despre toleranţă, pacifism, încălzirea globală şi alte puncte de discurs din discursul politicienilor şi activiştilor de stânga, nu este mai confortabil să stea acasă în fotoliu în faţa televizorului şi să asculte acelaşi mesaj predat de politicienii de profesie, ajutaţi de staţii şi programe de televiziune aservite cauzelor liberale?  Ba da!

În aceeaşi ordine de idei, este la fel de zadarnic să mergi la biserică şi să asculţi discursuri împotriva punctelor de discurs politic al celor de dreapta.  Soluţia?  Biserica să se întoarcă la predicarea mesajului lui Isus Christos, la predicarea pocăinţei, a sfinţirii, a Marii Însărcinări.  Odată acestea făcute, oamenii vor avea lumina pe baza căreia să decidă pentru ei înşişi cum stau lucrurile, vor putea face deosebirea între bine şi rău.

* **

„Unul dintre voi Mă va vinde” – momentul crizei
„nu cumva sunt eu, Doamne?” – introspecţia
vă dau o poruncă nouă, să vă iubiţi unii pe alţii!” – o nouă însărcinare

Criză, introspecţie, examinare de sine.  Situaţia se schimbă radical: apare un divorţ, moartea unei fiinţe iubite, apariţia unei boli incurabile, o catastrofă.  Te întrebi dacă ai greşit undva, dacă ai fi putut face ceva, altceva, mai bine, pentru a evita situaţia asta.  Unde te potriveşti în criza aceasta?  Ce urmează?  Ce va trebui să faci mai departe?  Mai poţi merge înainte?  Mai merită?

Oamenii din jurul tău au cuvinte frumoase, te încurajează.  Dar ei nu ating nici cu degetul mic CRIZA TA!  Or fi avut şi ei crizele lor la care tu ai reacţionat aşa cum reacţionează ei acum, vizavi de tine.  Te uiţi la obiectele ce te înconjoară, lucruri pe care le-ai adunat dealungul anilor şi ai crezut că reprezintă ceva special.  Acum, în criză, nu mai au nici o importanţă: nici bibelourile, nici ţoalele, nici bijuteriile, nici mobilele, nici produsele electronice.

Ce semnificaţie are viaţa?  Să se termine totul în …nimic?

Isus le anunţă ucenicilor inimaginabilul: unul dintre cei mai apropiaţi îl va vinde.  În clipa aceasta, în cine mai poţi avea încredere?  Mai merită să ai prieteni, oameni apropiaţi?  Să mai contezi pe cineva?   Nu adună oare toţi cei ce par prietenoşi informaţii pentru a te trăda mai devreme sau mai târziu?  Nu-i mai bine să te închizi în tine?  Să nu împărtăşeşti?

Isus le spune ucenicilor să-şi aţintească privirile… asupra celorlalţi!  Dar nu cu precauţie, nu cu circuspecţie, nu cu neîncredere, ci cu iubire!

În criză este cel mai greu să iubeşti!  Atunci, tu ai nevoie de iubire!  Cum poate să-ţi ceară Domnul să iubeşti?  Pe cine să iubeşti?  Pe cei ce acum trădează pe unul, ca mâine să te trădeze pe tine?  Pe cei cărora nu le pasă de criza ta?

Şi cum să-i iubeşti?  Când ai chef? Când o să te simţi mai bine?  Nu, să-i iubeşti acum, cum a iubit şi iubeşte Isus.  Până la capăt.  Şi pe duşmani.  Până la sacrificiu.

Responsabilitatea.  Calea de ieşire din criză.

* **

fărâmituri

Matei 15:26-28 Isus i-a răspuns: “Nu se cade să iei pâinea de la copii și s-o arunci cățelușilor!”  “Da, Doamne, a zis ea, dar și cățelușii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor!”  Atunci Isus i-a răspuns: “O, femeie, mare este credința ta! Va fi așa cum vrei!” Și fiica ei s-a făcut bine chiar atunci.

O mamă bolnavă de cancer terminal.  Dacă moare, rămân copii orfani şi un soţ cam neajutorat.  Mama a fost „stâlpul” casei, nu soţul!  Acum pronosticul e rău de tot.  Biserica se roagă, copiii se roagă, pietenii şi rudeniile se roagă lui Dumnezeu.  Cerşesc cu toţii doar o fărâmitură.  O fărâmitură din ce are Dumnezeu este mai mult decât tot ce are sau poate oferi lumea aceasta!  Şi toate rugăciunile acestea întind spre cer mâna credinţei: va fi credinţa suficient de mare pentru a obţine de la Dumnezeu fărâmiturile dorite?

O altă femeie, însărcinată.  A încercat mulţi ani să aibă un copil şi acum, în sfârşit, minunea s-a petrecut!  A rămas însărcinată! Dar va putea oare duce sarcina la capăt?  Sau o va pierde timpuriu, cum a mai pierdut atâtea sarcini!  Viitorii părinţi se roagă ca Domnul să păstreze nădejdea lor neînfrântă până la capăt!  Viitorii bunici se roagă, rudeniile, prietenii.  Ce cer ei?  Fărâmituri!

O altă femeie, căsătorită.  Cu un copil, o fetiţă.  Inteligentă, frumoasă.  Adică, fetiţa dar şi mama.  Bărbatul a dat în patima beţiei.  Când vine acasă este ba violent, ba indiferent.  Bani nu mai aduce de mult şi mama şi fetiţa trăiesc din ce apucă.  Rudeniile nu o înţeleg.  Chiar o acuză!  Cei din biserică nu au nici inimă, nici interes în soarta ei.  Încet, interesul pentru biserică se stinge.  Dar mai rămâne rugăciunea: ar fi bune nişte fărâmituri!  Fărâmituri să vindece soţul, şi căsătoria!  Vor veni la timp, înainte ca să se rupă tot felul de fire?

Un bărbat.  Soţia l-a părăsit pentru un alt bărbat.  Când era acasă, nu-i prea păsa de ale casei.  Se aranja, era mereu gătită laultimul răcnet.  Nici bărbatul nu era prea atent cu ea.  Seri cu prietenii, joc de golf de câteva ori pe sptămână…  Băieţii familiei nu au fost un liant destul de puternic.  Femeia a plecat cu un coleg de muncă.  Soţul a rămas devastat.  Copiii sunt pasaţi de la un părinte la altul.  Confuzia este totală.  Soţul s-a trezit, dar cam târziu.  Acum strigă către Dumnezeu ca El să intervină şi să repare căsnicia.  Cere fărâmituri!

Poţi pune istoriile din viaţa ta sau a cunoscuţilor tăi în oricare din aceste modele.  Boli şi suferinţe, lipsuri şi sărăcie, relaţii distruse, confuzie, întrebări fără răspuns…

Nu, nu eşti căţel.  Eşti fiu sau fiică!  Şi deşi ceri fărâmituri, şi crezi şi tu că fărâmiturile ţi-ar satisface cererea, asigurarea lui Dumnezeu este că împreună cu darul lui Isus Christos, tu ai primit toate lucrurile (Rom 8:32).  Continuă să ceri, să stăruieşti!  Din experienţă, în cele mai multe cazuri, cei ce strigă, cei ce stăruiesc, primesc lucrul cerut!  Deoarece, cine caută găseşte, cine cere capătă şi celui ce bate, i se va deschide!

* **

soccer players

Matei 4:12 Când a auzit Isus că Ioan fusese închis, a plecat în Galilea.
Matei 4:17 De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

Domnul ne cuprinde pe dinainte şi pe dinapoi (Psalmi 139:5  Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine).  Se poate spune că El merge înaintea noastră şi vine după noi.

Isus era înainte de Ioan, şi venea după Ioan.  Ioan a fost un caracter interesant: de la naştere şi până la moarte caracterizat de ciudăţenii.  Gălăgios, dur, obişnuit cu greul, cu foamea, cu stresul, opinionat, fără pardon.  Hainele, alimentaţia, comportamentul, ciudate.  Dar mesajul său era unul pentru reconciliere a rămăşiţei lui Israel cu Dumnezeu.  „Pocăiţi-vă…!”

După ce degetul lui Ioan s-a îndreptat acuzator spre Irod, zilele lui Ioan au început să se numere.  Ioan este închis şi mai târziu, ucis.  Ce se va alege de lucrarea începută de el?  Cine va continua?

Isus, vărul mai tânăr al lui Ioan o va face!  Dar cei doi nu se potrivesc prea mult.  Isus este mai tăcut, meditativ, plin de har şi iertare, înţelegător.  Va apela la duritate ici-colo, va fi ferm uneori, dar în general va fi prietenos.  Nu va sta prin pustiuri ci prin cetăţi, nu va mânca lăcuste ci alături de păcătoşi, şi pe aceştia, mai întâi îi va ierta, apoi îi va trimite cu porunca de a nu mai păcătui.  Isus va vindeca pe bolnavi, va hrăni mulţimile, va fi ca un bun păstor pentru nişte oi împrăştiate şi confuze.

Mesajul cu care va începe Isus însă, va fi identic cu al lui Ioan.  Şi astfel, cel ce a fost înainte de Ioan, vine după Ioan.  Ca un fel de… rezervă!  Este ca acel jucător ce-i introdus în meci cu 3 minute înainte de fluierul final.  Echipele sunt la egalitate, şi jucătorii caută care mai de care să marcheze golul câştigător.  Una dintre echipe îl introduce pe acest jucător, care merge şi bagă golul necesar câştigării.  Jucătorul acesta este super-rezerva!

Ei, de câte ori am dat-o-n bară, doar pentru ca mai apoi să vină Isus şi să salveze situaţia!  De câte ori am greşit ţinta, până când El şi-a pus mâinile peste ale noastre, ca săgeata să nimerească în mijlocul ţintei!  Isus a plecat la cer spunând că ne va trimite în Duhul Sfânt un ajutor potrivit (Ioan 14:16).  În sensul celor de mai sus, Duhul Sfânt în noi şi cu noi este garantul câştigării vieţii noi.  Este cel ce merge înaintea noastră ca o Călăuză, cel ce vine după noi ca un Apărător.  Este super-rezerva duhovnicească.

* **

math

Trecem prin viaţă şi dintr-o fază într-alta fără să ne dăm seama.  Copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea.  Şi apoi?  Fiecare fază se dizolvă în cealaltă.  În fiecare fază avem de îndeplinit câte ceva, pentru a putea trece în cealaltă mai împliniţi.  Dacă lăsăm ceva nefăcut, lucrurile nerezolvate în faza lor ne urmăresc uneori întreaga viaţă.  Carenţe din fazele anterioare ne îngreunează umblarea.

Trecerea prin viaţă ne lămureşte într-o oarecare măsură faza anterioară şi rostul ei.  Dar după ce trecem de maturitate şi ne apropiem de bătrâneţe, ne pândeşte de după colţ destinaţia finală: moartea.  Să fie aceasta oare faza pentru care ne pregătim întreaga viaţă?  Eu cred că da.  Altfel ecuaţia existenţei rămâne nerezolvată.  Dizolvarea unei faze în cealaltă nu are logică dacă ultima fază se dizolvă în inexistenţă, în nimic.

În moarte ducem cu noi realizările şi nerealizările din viaţă.  Primele ne dau aripi, ultimele ne împovorează.  De partea aceasta a existenţei ne naştem păcăătoşi şi ducem păcatul cu noi dincolo, dacă nu prindem prilejul de a rezolva problema acestuia.  Aceasta este „devenirea” pe care trebuie s-o avem în faza din partea aceasta a existenţei.

Ştiu că acum nu vedem clar, şi că nu pricepem totul.  Pavel recunoaşte că într-o fază a copilăriei cunoaştem în parte, vedem neclar (1 Cor 13).  Am şi eu întrebări în inimă la care mintea nu le-a găsit răspunsul.  De aceea, nu mă bazez pe ce spun unii şi alţii, ci pe ce a spus Acela ce m-a ajutat să rezolv problema ce trebuia rezolvată în această fază a vieţii.  Isus a spus că El trăieşte, şi de aceea voi trăi şi eu (ioan 14:19).  El a spus că El este Calea, aşa că nu am nevoie să cunosc o altă cale.  El a spus că este Adevărul şi nu am nevoie de alt adevăr.  El este viaţa, de partea aceasta şi de cealaltă, în efemeritate şi-n eternitate!

Ştiu că e şi-n inima ta dorul după veşnicie.  Indiferent ce afirmi cu buzele, în adâncul tău, e pus gândul veşniciei.  Fără veşnicie, viaţa nu are nici un sens, nici o rezolvare.  Casele, averea, stelele, sunt toate trecătoare.  Tu eşti veşnic!  Eşti rupt din Cel veşnic şi trebuie să te întorci la El.  Acesta e rolul vieţii, asta e soluţia.

Nu vrei să rezolvi problema vieţii tale?  Să ştii pentru ce trăieşti?  Să ştii că viaţa ta are rost şi continuitate într-o calitate superioară şi infinită cu Isus?  Lucrurile astea sunt mai mult decât propagandă religioasă: sunt adevărul şi tu o ştii în inima ta!

* **

Cicatrice

Cred că ştim cu toţii ce înseamnă să fii rănit de către cineva.  Avem cu toţii cicatricele rănilor mai proaspete sau mai vechi.  Unele răni rămân deschise mai multă vreme.  Fie că le păstrăm noi, fie că ni le zgândăre alţii.  Dar mai devreme sau mai târziu, rănile se vindecă.  Nu mai rămân din ele decât cicatricele.  Mici urme pe piele, dâlme de piele trandafirie, sensibile pentru un timp, apoi integrându-se în relieful corpului.  Câteodată ne mai întreabă unul sau altul, de unde le avem, ce s-a întâmplat.  Atunci ne amintim, dar parcă durerea de odinioară s-a dus… nu a mai rămas decât o povestire.

Le am şi eu.  În palma stângă, între degetul mic şi inelar, către mijlocul palmei o cicatrice.  De vreo 5cm.  Patru copcii pe ea.  Părinţii erau la rugăciune, fratele meu cu 3 ani mai mic, voia să adauge o gâză la insectarul său.  Eu aveam vreo 12-13 ani.  Insectarul era pe dulapul din bucătărie, cu capacul de sticlă glisând între nişte canale.  Sticla glisa către o latură care acum era înspre marginea de afară a dulapului.  Fratele meu, mai scund, se ridică pe un scaun să-şi ia cutia, când capacul alunecă spre capul lui.  Eu eram în apropiere şi am întins o mână să prind sticla ca să nu-l lovească.  Sticla era cu marginile neşlefuite şi mi-a tăiat palma.  Adânc, până la os.

Am „sânge bun”; adică, se vindecă repede.  Am prezenţă de spirit.  Am pus spirt medicinal pe rană, mi-am legat mâna sub cot ca să opresc sângerarea, am pus pe rană praf de sulfamidă.  Am sunat la un unchi ce locuia în vecini.  El a venit să mă ducă la spital, la urgenţă.  Pe când am ajuns acolo, sângele se închegase…  Doctorul mi-a deschis rana, a mai spălat-o şi a pus copciile.  Părinţii ne-au găsit dormind.  A doua zi, aveam doar nişte povestiri.  A rămas o cicatrice ce-mi aminteşte că am salvat poate o rană mai gravă, o rană a unui frate.  Port cicatricea ca pe un semn de onoare.

Aşa-s unele răni.  Altele însă ne amintesc de altfel de… răniri.  Făcute de prieteni, ne dor mai tare, se vindecă mai greu.  Ne zdruncină încrederea în valoare şi rostul prieteniei.  Făcute de soţi, ne fac să ne gândim că unirea unui soţ şi soţii într-un singur trup, făcută de Dumnezeu, nu este nici ea… perfectă!  Sau mai bine zis, este şi ea coruptă de păcat.  Făcute de părinţi sau copii, le purtăm cu ruşine, cu mânie şi dezamăgire.

Cicatrice rămase în urma unor operaţii ce ne-au scăpat de la moarte.  Cicatricele unor cezariene ce au adus pe lume fiinţe preaiubite.  Cicatricele unor traume în timpul cărora ne-am pierdut un degen, picior sau alt mădular.  Cicatrice.

Cicatrice…  Isus le-a avut şi El.  Făcute de ai lui, de prieteni.  Primite pentru prieteni sau duşmani.  Prin acestea s-a transferat salvarea înspre noi Cineva m-a întrebat astăzi ce cred eu despre cicatricele lui Isus.  Vor dăinui ele prin veşnicie?  Eu cred că da.  Cel ce este 100% Dumnezeu şi 100% om, va rămâne „noul Adam” prin întreaga veşnicie.  Trupul Său deşi „vindecat” şi glorificat, ne va aminti prin cicatricele lui dragostea ce ne-a salvat de la pierzare.  Cât despre noi, eu cred că trupurile noastre nu vor mai purta nici o amintire a ceea ce a fost.  Nici o cicatrice, nici o durere, nici o lacrimă.

* **

Creştinul nu trebuie să se plângă niciodată dacă viaţa este lipsită de extraordinar; viaţa creştină este oricum extraordinară.  Este cerul tău gri?  Este numai şes viaţa ta?  Este absolut obişnuită?  Nu te plânge.  Fii gata, fii binevoitor şi credincios să slujeşti Domnului în locul în care te-a chemat.  Neobişnuitul poate fi după colţ.

In loc de a căuta dificultatea în fiecare ocazie, mai bine caută ocazia în fiecare dificultate.  Domnul îţi poate pune dinainte o uşă deschisă pe care să nu o poată închide nimeni.  In loc de a vedea spini în fiecare trandafir, mai bine să vezi un trandafir în fiecare spin.  Pavel este de după gratii când afirmă: “POT TOTUL IN CRISTOS CARE MA INTARESTE.  El nu se uită la gratii ci la Cristos.  Cristos este liber nu este închis.

Noi nu ne jucăm cu cuvintele.  Vreau să ştii că suntele orgii nu sunt date de tuburile sonore aflate la vedere.  Unele tuburi care nu se văd sună mai plăcut şi mai frumos decât cele de la vedere.  Nu trebuie să vezi crinul pentru a-i simţi mirosul: acesta pătrunde şi dacă crinul este nevăzut.

Nu-i necesară publicitatea pentru succesul adevărat.  Noi nu suntem niciodată afară din privirea lui Dumnezeu.  Nu fi robul împrejurărilor.  Transformă dificultăţile în ocazii.  Este mai important ce suntem decât ce facem.
In slujba lui Cristos, este importantă conductivitatea.  Noi transmitem ceva ce are Isus Cristos.  De fapt, lumea nu are nevoi de mine şi de tine: ea are nevoie de Cristos.
- Nu încerca să trăieşti o viaţă sfântă: trăieşte sfânt un minut numai.
- Fii gata să fii folosit de Domnul.  Fii un vas de cinste şi curat.
- Totul depinde de tine.  Trăieşte astfel.

* **

Luca 2:49 El le-a zis: „Dece M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”
Luke 2:49 And he said unto them, How is it that ye sought me? wist ye not that I must be about my Father’s business?(KJV).

M-am mirat întotdeauna cu privire la traducerea KJV a versetului de mai sus.  Isus era angajat în… afacerea Tatălui Său!  Eu cred că această abordare nu este (total) greşită, deoarece într-un anume sens, „marfa” creştinului este… mântuira oferită de Dumnezeu.  Faptele noastre şi cuvintele noastre vorbesc despre asta.  Ceea ce face creştinul arată mereu către calitatea mărfii.  Creştinul este ca un spot publicitar ambulant.

Kartika Sari Dewi Shukarno - Sursa fotografiei: AP

Lucrul acesta trebuie să se vadă mai bine în biserică.  Gândindu-mă zilele acestea la creşterea influenţei islamului într-o mare parte a lumii (de exemplu, foto-modelul Kartika Sari Dewi Shukarno a fost condamnată la bătaie cu nuiele ca pedeapsă pentru că a băut bere în public.  Musulmanii sunt o minoritate în Malaezia… dar ştiu cum să îşi promoveze religia) şi nu doar la creşterea islamului ci şi a altor religii false (mormonii, martorii, etc), m-am gândit la ce se întâmplă în creştinism.

Uite, oamenii ce vin la bisericile creştine nu-s interesaţi în părerile politice ale pastorului lor.  Aceste păreri, de stânga sau de dreapta sunt propagate zi şi noapte pe zeci de canale de televiziune şi de radio.  Oamenii vin la biserică să fie învăţaţi despre Dumnezeu, despre adevărul transcendent.  Pe ei nu-i interesează să audă despre război sau pace, homosexualism, dreptate socială, încălzirea globală, protejarea bufniţei cu pete, a balenelor şi altele de genul acesta.  Opinia păstorului contează prea puţin pentru ei.  Ei vor să audă Evanghelia, despre iertarea lui Dumnezeu, despre soluţia împotriva păcatului şi pierzării.  Vor să-l cunoască pe Dumnezeu.

Bisericile care au abandonat acest mesaj (episcopaliene, prezbiteriene USA, United Methodist, Church of Christ) au pierdut sute de mii de membri în ultimii zece ani (conform unui studiu din anul 2000 publicat de Glenmary Research Center, studiu care se publică o dată la zece ani).  Presbyterian Church USA a pierdut 11.6% din membri, United Methodist 6.7%, Episcopal Church 5.3%, Church of Christ 14.8%.

Dar sunt oare şi biserici care au crescut?  Da!  Ştii care?  Bisericile conservatoare, cu o învăţătură mai „fundamentalistă”: Southern Baptist au crescut 5%, Traditionalist Presbyterian Church cu 42.4%, Evangelical Free Church cu 57.2%, Pentecostal denominations cu 18.5%, Church of God (tot penticostali) 40.2% şi Christian and Missionary Alliance cu 21.8%.  Bisericile care cer ceva de la membrii lor, cresc!  Ce anume să ceară?  Dedicare, moralitate, nevoia de mântuire personală, seriozitate în ceea ce priveşte slujirea voluntară şi zeciuielile, toate acestea însoţite de o învăţătură conservativă.  Bisericile progresive, liberale şi chiar şi cele moderate au pierdut membri.  Bisericile care s-au definit ca „inclusive” şi „tolerante”, bisericile care au lăsat ca să fie modelate de cultura politică imorală au pierdut membri!

La 1967 Southern Baptists au avut o mare luptă între tradiţionalişti şi progresivi.  Aceştia din urmă au pierdut.  Ceea ce a urma este uimitor:  în anii următori, Southern Baptists se înmulţeau cu o rată de 750 membri şi cu 5 biserici săptămânal.  În aceeaşi perioadă, Assemblies of God (penticostali) au crescut cu 121%, Adventiştii cu 92%, Church of God cu 183%, Nazarene Church cu 63%.

Concluzia?  Bisericile care se aseamănă din ce în ce mai mult cu nişte organizaţii de caritate ce oferă doar servicii sociale, vor pierde membri, cele conservatoare vor câştiga membri.  Aceasta este o prezicere bazată pe istoria mai recentă a bisericilor din America.  Şi chestia aceasta o puteţi pune într-un seif şi s-o scoateţi de acolo peste 10 ani.  Va fi adevărată.

De aceea cresc musulmanii şi alţii ca ei: aceştia cer ceva de la membrii lor.  Ceea ce cer este riguros şi legalistic.  Dar este ancorat în tradiţia lor, cere dedicare, perseverare, seriozitate.  De aşa natură era „afacerea” (cum zice KJV) în care era angajat Isus.  Era afacerea Tatălui, şi era, ca orice afacere, serioasă!  Tatăl nu angajează diletanţi, voluntari, oameni care muncesc după ureche, după curentul la modă în politica zilei sau după cum cred ei că e mai potrivit.  Numai după prescripţii.  Numai după Biblie 100%.

Ştiu că printre bloggeri sunt unii care mă critică ca fiind „fundamentalist” şi că m-aş afla în „cantonament ideologic”.  E în regulă.  Mai bine să stau mai departe de buza prăpastiei decât să mă aventurez prea aproape de ea!  Oricum eu nu mă pregătesc să-mi iau zborul de unul singur sau de capul meu, ci împreună cu Isus.  Şi, mai vreau să duc cu mine cât mai mulţi oameni!  Cred că aceasta este afacerea Tatălui nostru.  Doamne ajută-ne pe toţi!

* **

Fapte 9:10 În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie: „Anania!” „Iată-mă Doamne” a răspuns el.

Anania este unul dintre exemplele cele mai pline de inspiraţie dintre toţi oamenii “mărunţi” pe care i-a folosit Domnul vreodată.  El este un creştin obişnuit, chemat să trăiască viaţa de credinţă în mijlocul unor împrejurări obişnuite.

Câţi oameni trăiesc şi astăzi în astfel de împrejurări obişnuite şi gândesc că tocmai împrejurările acestea sunt o piedică în afirmarea lor pentru Cristos?  Câţi nu ar dori să aibă mai mulţi bani ca să facă ceva cu ei pentru Domnul?  Si totuşi, Evanghelia înaintează cu banii celor săraci şi ai văduvei!

Câţi nu ar dori să aibă mai mult timp să facă ceva pentru Domnul, şi totuşi cele mai mari lucruri au fost îndeplinite de cei mai ocupaţi dintre oameni?       Câţi nu ar dori să aibă mai multă şcoală biblică pentru a face ceva profesional, şi totuşi Evanghelia a înaintat cel mai mult prin intermediul celor mulţi şi lipsiţi de educaţia biblică savantă.

VIATA OBISNUITA ESTE ADESEA MAI GREU DE TRAIT DECIT VIATA EXTRAORDINARA.  In viaţa această există puţini stimuli exteriori şi de aceea sunt necesare o credinţă mai mare şi o hotărâre mai puternică.

Noi avem nevoie de creştini care să trăiască viaţa obişnuită în cel mai neobişnuit mod.  Insuşi Domnul a avut cuvinte de laudă pentru cel ce a fost credincios peste puţine lucruri.  De aceea ar trebui să începem să renunţăm la a dispreţui lucrurile obişnuite.  Ele au jucat rolul cel mai mare în întreaga istorie a omenirii.

* **

Fapte 7:55 Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu;

Ai spus adevărul?  Acesta poate că răneşte.  Ştefan le-a spus iudeilor ce aveau inima împietrită de mândrie şi mintea încuiată de-o religie rece şi fără substanţă care era adevărul despre ei: părinţii lor i-au ucis pe proorocii de odinioară, şi-n aceeaşi idee, ei au pus capac păcatelor părinţilor lor, omorându-L pe Mesia.

Adevărul acesta i-a făcut pe iudei să scrâşnească din dinţi.  Şi-au ieşit din minţi.  Au început să urle, să-i adreseze invective şi epitete, s-au înfierbântat unii pe alţii, cum numai popoarele din orient o pot face…  Împietrirea inimii mai are şi efectul acesta de orbire: mai ales faţă de propriile greşeli.  Iar neprihănirea proprie te scapă repede din ghearele ei, doar pentru a te arunca în ghearele răzbunării.  Căci neprihănirea de sine e la fel de mare balaur ca şi răzbunarea: ambele sunt izvorâte din iad şi te distrug.  Prima, pe nesimţite şi neştiute, cocoloşindu-te şi încântându-te cu propriile bunătăţi, cealaltă înfigându-ţi în inimă şi minte sute de cuţite şi săgeţi.

Ce-i de făcut când răzbunarea celuilalt faţă de tine nu mai are nici un stăvilar?  Ce-i de făcut când invectivele s-au transformat în urlete, iar urletele în palme şi pumni, iar aceştia, în cazul lui Ştefan, în lovituri cu pietrele?  „Îmi ridic ochii spre munţi…” zicea psalmistul.  Ştefan nu are ochi decât pentru Domnul.  Dincolo de urlete şi mânie, stătea un Dumnezeu calm, şi un Christos în slavă.  Aceasta este o privelişte pentru care merită să abandonezi până şi cele mai frumoase privelişti din lumea aceasta!

Dar cum poţi abandona lucrurile de jos pentru cele de sus?  Cum te poţi gândi mereu le acelea de sus?  Cum poţi abandona lucrurile ce se văd pentru cele ce nu se văd?  Cum se pot lăsa frumuseţile de aici, pentru cele ce nu se pot rosti?

Limpede ca lumina: Ştefan… plin de Duhul Sfânt.  Dacă stai plinde Duhul şi dacă vorbeşti plin de duhul şi dacă trăieşti plin de Duhul, vei muri plin de Duhul.  Ştefan nu s-a uitat doar, nu doar şi-a aruncat privirea spre cer, ci şi-a pironit ochii.  Şi i-a în-cuit pe cer.  S-a uitat cum zice Evrei 12, ţintă.

Apoi, când nu ai ochi decât pentru Domnul, o să constaţi că ce face şi ce zice lumea, nici nu mai are mare importanţă.  Dar ce zic eu: nu mai are NICI o importanţă!

* **