Sâmbătă am avut „Christmas Party” la biserică. Dimineața am mers să mai fac niște (ultime) cumpărături la un magazin ce se afla nu departe de biserică, așa că am mers pe strada pe care se află situată adunarea. Am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată (deși imaginea era acolo de patru ani!): pe o parte a străzii (cartierul este în mare dezvoltare, ca și întreg Vancouverul de altfel) au tras pe stâlpii de telegraf și curent o mulțime de fire electrice, și de telecomunicații, și de televiziune prin cablu. Mai nou firele acestea se îngroapă și sunt din fibră optică (pentru televiziune prin cablu) dar pentru că încă nu s-a definitivat unde vor fi străzile și trotuarele, edilii cartierului le-au plasat în aer. Read the rest of this entry »

Eram la masă la un restaurant. Aproape îmi gătasem mâncarea când la o masă din apropiere se aşeză un tânăr. Imediat după ce comandă mâncarea, scoase celularul, formă un număr şi începu conversaţia. Vorbea prea tare ca să nu aud şi eu. Aşa că, am ascultat. Read the rest of this entry »

„Nu am timp, sunt foarte ocupat/ă!” De câte ori nu am auzit scuza aceasta. Cea mai des invocată „ocupare” este munca. În copilărie, când am citit de prima dată Biblia și am înțeles că Dumnezeu a pus deoparte o zi din șapte ca zi de odihnă și de închianre, mă gândeam că de ce doar o zi? De ce nu două, trei? Doar, cine vrea să muncească șase zile? Eu unul, nu voiam! Era clar! Read the rest of this entry »

Noi avem tendinţa de a ne uita mereu la mega-bisericile din vecini sau din atenţia opiniei publice! Ce fonduri au ei! Ce posibilităţi! Cît personal! Dar corul! Orchestra! Şi clădirile! Ce har să ai o asemenea biserică mare! Ce viaţă vibrantă! Ce activităţi! Ce şcoală duminicală! Ba chiar şi şcoală elemenară, sau liceu, sau, de ce nu, facultate! Cum zicea odată cineva: „Biserica X este cea mai biserică biserică din judeţ!” Read the rest of this entry »

Precizare: articolul acesta nu doreşte să facă un studiu exhaustiv al teologiei banilor. Am pornit discuţia aceasta din cu totul alte motive, şi cu puţină răbdare, ajungem şi la subiect!
Biblia vorbeşte foarte mult despre bani şi despre averi. De fapt, vorbeşte despre bani mai mult decât vorbeşte despre… dragoste! Forţa de atracţie a banilor este atât de mare şi ceea ce facem noi, creştinii cu ei şi vizavi de ei denotă ce credem noi despre Dumnezeu. De când banii au înlocuit ca mijloc de schimb al mărfurilor trocul, prezenţa lor a dominat lumea. Banii au un puternic magnetism, şi iubirea lor este acuzată de cauza tuturor relelor din lume (1 Tim 6:10 Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor). Deşi se crede că puterea este mai atractivă şi mai căutată decât banul, majoritatea fenomenelor sociale, politice şi chiar culturale se învârt în jurul şi din cauza banilor. În definitiv, chiar şi puterea este căutată tot prin prisma avantajelor materiale ce decurg din putere. Read the rest of this entry »
Matei 6:34 Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.
Domnul a promis în repetate locuri şi ocazii că va purta de grijă. În înţelepciunea şi atotştiinţa Sa El ştie ce va fi mâine şi peste un an şi peste o mie de ani. De asemenea îşi aminteşte perfect ce a fost ieri şi ce am gândit într-o anume ocazie acum 40 de ani. El ştie totul. Făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ne „asemănăm ” cu Tatăl şi prin dorinţa noastră de a şti! Nu a fost aceasta momeala folosită de diavolul în păcălirea omului? „Să fiţi ca Dumnezeu!” Să ştii, să cunoşti, să explorezi ca să afli. Să ai garanţii, certitudine. Read the rest of this entry »
Scriind un omagiu pentru mama, înainte de serviciul de înmormântare.
Trebuia să scriu necrologul mamei noastre, şi am rugat pe fraţii mei (suntem 4 fraţi şi două surori) să definească pe mama într-o frază. Iată cele şase fraze, srise de şase fraţi, fără a se fi înţeles între ei: Read the rest of this entry »

Luni am fost obosit. Lunile sunt grele pentru mine. Weekend-urile le petrec în Canada, la biserica pe care o slujesc. De acolo mă întorc de obicei duminică seara şi ajung acasă după trei ore de condus, cam pe la miezul nopţii. Mai stau de vorbă cu soţia (dacă ea nu a fost cu mine) sau mai citesc emailuri, aşa că mă culc de obicei pe la 1-2 dimineaţa. Acum, aceasta este ora la care mă culc de obicei, doar că duminică seara sunt obosit din cauza călătoriei şi a programului de adunare. Luni trebuie să mă scol ca de obicei, la 7 dimineaţa. Eu mă mai întreţin material şi făcând contabilitatea la nişte firme, sau făcând taxe la indivizi. Aşa că luni am program de birou! Read the rest of this entry »
Matei 24:17 cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă.
Când plec la drum nu-mi place să împachetez decât în ultima clipă. Nevastă-mea ba râde de mine, ba tună şi fulgeră pe mine. Zice că-s lăsător. Ea îşi face bagajele cu zile înainte, şi dacă trebuie să plecăm undeva numai pentru o singură zi. Are întotdeauna geanta de haine plină cu de toate. Haine groase în toiul verii, sau pantaloni scurţi şi bluze fără mânecă în timpul iernii. Zice că trebuie să fii pregătit pentru orice împrejurare. Sandale şi cizmuliţe, ciorapi trei sferturi şi pentru adidaşi şi de gală, lenjerie, rochii, fuste, costumaşe, pantaloni, ce mai: un dulap la purtător! Read the rest of this entry »
Oare primim toate lucrurile pentru care ne rugăm? Nu chiar! Nu m-am gândit şi nici nu am auzit să fi făcut cineva o statistică cu procentajul rugăciunilor împlinite. Şi dacă ar fi făcut cineva un astfel de sondaj, cred că ar fi extrem de inexact! Cunosc oameni ale căror rugăciuni au fost ascultate după ce au plecat la Domnul. Ei nu mai pot fi chestionaţi în sondaj, nu-i aşa? Read the rest of this entry »
1 Tesaloniceni 5:17 Rugaţi-vă neîncetat.
De câte ori nu am auzit întrebarea, la lansarea unei invitaţii la rugăciune, „pentru ce să ne rugăm?” Nu că NUam avea motive de rugăciune, dar în mintea noastră, noi împărţim „motivele de rugăciune” în două categorii: pentru noi şi pentru alţii. Problemele noastre le împărţim şi acestea în două: lucruri pentru care nu merită să ne rugăm (aici intră categoria problemelor în care ne descurcăm singuri, sau probleme cu care nu merită să-l întrerupem pe Dumnezeu din problemele Sale serioase Read the rest of this entry »
Aşa cum ziceam, pe la ora 8 sună telefonul. Este Spyros, partenerul meu. Îmi spune să mă scol şi să dau drumul la televizor şi să mă uit la canalul 8, apoi închide. Mă dau anevoie jos din pat şi pornesc bombănind către living room unde am televizorul. Pornesc televizorul, îl pun pe canalul 8 şi privesc… mi se pare că este un film cu clădiri care se prăbuşesc. O să-l sun pe Spyros să-l beştelesc. Read the rest of this entry »
Telefonul sună scurt. George ridică repede receptorul şi răspunse „alo!” Am înţeles de la primele cuvinte că vorbea cu Angela. „Angela, frumoasa mea prinţesă mi-a purtat de grijă şi am scăpat cu bine de răceala de săptămâna trecută! zise George. Read the rest of this entry »
Weekendul acesta sunt în Portland, Oregon. Aici în SUA este Labor Day şi este o sărbătoare naţională. Avem mai multe zile libere. Am venit ca să-mi vizitez sora şi familia ei, şi să predic duminică la Agape Bible Church. Printre o mulţime de prieteni vizitaţi am fost şi la o prietenă a soţiei mele. Numele nu contează. Contează doar că ea are de câţiva ani în grijă pe mama ei, căreia i se zice în familie şi de către toţi, „buna”. Buna are 84 de ani. Are artrită şi abia umblă. Oasele extremităţilor ei sunt contorsionate de boală. Faţa îi este zbârcită de trecerea timpului care a venit parcă mereu însoţit de necazuri.
Buna a rămas văduvă la vârsta de vreo 40 de ani şi a crescut singură cinci copii. A muncit la două locuri de muncă: făcea curăţenie pe la blocuri şi apoi muncea în agricultură. Şi-a purtat copiii la şcoală şi i-a făcut pe toţi oameni. Mai ales i-a crescut oameni ai lui Dumnezeu.
Mă bucur mereu s-o văd pe Buna. Este întotdeauna veselă, dar de câte ori îşi aduce aminte de Domnul, plânge de bucurie! Am întrebat-o ce mai face. Mi-a spus că în fiecare zi se pregăteşte să fie gata pentru ziua în care o va chema Domnul acasă. Am întrebat-o cum se pregăteşte. Mi-a spus că se roagă mereu, şi apoi mi-a mai spus că ascultă casete cu predici, cu cântări, şi cântă ea însăşi câteva cântări zilnic. Apoi mi-a spus că citeşte Biblia. Fără ochelari! Mulţumeşte Domnului că deşi alte organe i s-au stricat, ochii îs încă buni!
Îşi aduce mereu aminte de greutăţile de odinioară, dar nu cu reproş, ci cu mulţumire, căutând mereu partea luminoasă, pozitivă a lucrurilor. Da, viaţa a fost grea, a trebuit să muncească mult dar mulţumeşte Domnului că a avut cu ce-şi hrăni copiii! Da, a rămas văduvă de tânără şi nu s-a mai căsătorit, dar Domnul a fost credincios promisiunii Sale că El este apărătorul văduvei şi Tatăl orfanilor. Da, este bătrână şi neputincioasă şi nu mai poate merge la adunare, dar mulţumeşte Domnului pentru că poate asculta predicile la casetofon; şi când le ascultă, închide ochii şi îşi închipuie că este în adunare. Mulţumeşte Domnului că are amintiri despre fraţii de odinioară. Ea nu-şi aminteşte de păstori răi, sau slab predicatori… ea-şi aminteşte că toţi au fost oamenii lui Dumnezeu! Povestea că la ei, lângă Cluj nu aveau păstor la biserică, dar mai venea câte cineva „de la oraş” să predice câteodată. Şi când pleca „omul lui Dumnezeu”, fraţii îl petreceau până la marginea satului şi de acolo îi făceau mereu cu mână până când „omul lui Dumnezeu” se pierdea în zare.
Printre frazele preferate ale Bunei, pe care le repetă mereu, adesea fără a spune nimic altceva, mai mult ca o reacţie la un gând tainic, este fraza: „Doamne fii lăudat, mărit şi binecuvântat!” La care, nu poţi să nu zici „AMIN!”
După ce am vizitat-o pe Buna şi i-am promis nişte casete cu predici, ne-am dus cu soţia la soră-mea. Încă sub impresia întâlnirii cu Buna, i-am povestit cumnatului meu despre Buna. El mi-a povestit apoi de părinţii săi. Tot de la ţară, tot de lângă Cluj. Amândoi trecuţi cu bine de 80 de ani. Ţărani, muncitori în agricultură. Tata s-a întors la Domnul primul. Cel dintâi din sat. Toţi l-au batjocorit, în frunte cu soţia sa, care nu s-a întors la Domnul decât cu cinci ani mai târziu.
Cumnatul meu îşi aminteşte că dimineaţa se împiedecau mereu de picioarele tatălui lor, care se ruga în fiecare dimineaţă, mai înainte de a se scula vreunul dintre copii sau soţia. Îl auzeau mereu suspinând şi oftând în rugăciunile sale: ştiau că se roagă pentru o problemă serioasă! În fiecare seară, îşi aduna familia lângă masă, cântau cu toţii o cântare, citea din Biblie un capitol, apoi se rugau cu toţii. Acum, mai rămâne acasă singur câteodată. Dar obiceiul bun început acum zeci de ani nu l-a abandonat: în fiecare seară cântă o cântare Domnului, apoi citeşte din Biblie şi apoi se roagă!
Zicea cumnatul meu că practica aceasta l-a făcut foarte echilibrat, calm, senin şi încrezător pe tatăl său. Nu-i „sare muştarul” cu uşurinţă. Şi este mereu mulţumitor pentru ceea ce are. Nu a avut niciodată ifose, a fost mereu fericit!
Oameni de altă dată! Parcă rupţi din poveşti ireale, din amintiri ce nu le-am avut, doar le-am visat! Unde sunt oamenii de genul acesta, ai generaţiei noastre? Ce-şi vor aminti despre noi copiii noştri? Nepoţii noştri? Ce vom povesti noi despre noi? Doamne, ai milă de noi! Ai milă de noi! Amin.
Din când în când, în biserică, apare câte un zgomot inedit, puternic. Suntem la timpul de rugăciune. (Aproape) toţi suntem cu ochii închişi şi ori ne rugăm, ori ascultăm la rugăciunea altora. Păstor grijuliu ce sunt, mai deschid ochii să văd dacă nu s-a întâmplat ceva care ar necesita intervenţia mea.
Îmi aduc aminte că în tinereţe, păstorul nostru m-a interpelat într-o zi după serviciul de dimineaţa şi m-a întrebat de ce am deschis ochii şi m-am uitat în jur la rugăciune. Mie mi-a fost ruşine şi mi-am cerut scuze, am promis că nu voi mai face. Apoi, l-am întrebat pe păstor cu nonşalanţă, de unde ştie că eu am deschis ochii? Şi mi-a spus că şi el i-a deschis, dar ca păstor, are dreptul s-o facă, aşa pentru a supraveghea turma! Am reţinut asta!
Zic deci, mă mai uit la rugăciune. Şi ce văd? N-o să vă spun tot ce văd, doar aşa, câteva chestii, ca să iscăm poate o discuţie pe tema asta! Unii se roagă încruntaţi. De ce ne încruntăm la rugăciune? Nu ar trebui ca momentul acesta să fie momentul cel mai destins al vieţii noastre? Doar ne aflăm în prezenţa Tatălui! Aici, orice griji am fi avut înainte (acum vorbesc ca şi când NU am fi tot timpul în prezenţa Lui! Dar noi ŞTIM că El nu ne părăseşte niciodată, pentru că aşa a promis, şi El se ţine de cuvânt, nu-i aşa?) dispar şi putem fi calmi, liniştiţi. Noi alegem să ne încruntăm.
OK. O să-mi ziceţi că ne încruntăm pentru că ne concentrăm. Am văzut că unii, la examen, în timp ce scriu scot un colţ de limbă. Din cauza concentrării. De ce nu scoatem limba la rugăciune, dacă suntem concentraţi? Alţii, tot la examene îşi muşcă buzele. Alţii transpiră abundent. Alţii (dacă pot) trag cu coada ochiului la lucrarea vecinului, ca să copieze. De ce nu ne muşcăm buza, de ce nu transpirăm la rugăciune? De ce nu copiem rugăciunea celui dinaintea noastră (a celui care urmează după noi, n-o putem copia, nu-i aşa)? De ce nu ne scărpinăm vârtos în ceafă sau oriunde în altă parte, între urechi? Alţii se bat cu capul de masă.. de ce nu ne…
De ce ne încruntăm la rugăciune? De câte ori vorbim cu soţul/soţia/prietenul/prietena ne încruntăm? Sau numai când vorbim cu Domnul o facem? De ce? Înţeleg să plângi sau să zâmbeşti la rugăciune, sau să ai faţa calmă… dar de ce să te rogi încruntat?
Dar de ce ne rugăm cu ochii închişi? Cineva mi-a spus că tot din cauza că suntem concentraţi, atenţi. Dar de ce nu conducem maşina cu ochii închişi? Ce, când suntem la volan, nu suntem atenţi? Dar când mergem pe trotuar? De ce nu mergem cu ochii închişi? A! ca să nu ne lovim de oameni! Am înţeles. De Dumnezeu, care este DUH nu ni-e frică că ne… ciocnim? Păi eu mă rog adesea cu ochii deschişi şi am descoperit că atunci când o fac am nu mai multe distracţii ci mai multe motive de mulţumire!
Şi de ce stăm în genunchi la rugăciune? Din umilinţă, ar zice cineva. Din reverenţă, ar zice altcineva. Dar atunci, de ce nu alegem poziţia cea mai umilită şi reverentă, adică de ce nu ne rugăm proşternuţi cu faţa la pământ? Dacă tot ne umilim, de ce-o facem pe jumătate? De ce nu mergem „până la capăt”?
Şi de ce ne rugăm cu mâinile împreunate? De ce nu le ţinem în buzunar? Aha! Vorbim cu Dumnezeu şi nu ar fi „civilizat” să vorbim cu mâinile în buzunar. Ce, cu directoru´ de la fabrică vorbim cu mâinile în buzunar? Păi, nu! Atunci? Dar ce, cu directoru´ de la fabrică vorbim cu mâinile împreunate, la piept?
De ce nu ridicăm mâinile la rugăciune? Cei din vechime o făceau frecvent! Poate nu ar fi rău să încercăm şi noi! Nu, să nu începem s-o facem în adunare, doamne fereşte! Că s-ar poticni cineva sau cineva ar crede că ne-am pierdut minţile, sau am devenit carismatici! Dar aşa, când ne rugăm singuri, în cămăruţa noastră… acolo unde nu ne vede nimeni!? Cum, NU ne rugăm acasă, în cămăruţă? Dar de ce ne rugăm atunci la adunare? De ce nu suntem consecvenţi: nu ne rugăm nici acasă, nici la adunare! Nu ne rugăm deloc, niciodată!
Păi, vin examenele, vine operaţia aia, o să-mi zici tu. Mai avem nevoie câteodată şi de Domnul. De cele mai multe ori, ne descurcăm singuri… dar când trebe să umblăm pe apă… mai bine să fim siguri. Da, la operaţie, mergem la doctorul cel mai bun cu mâna cea mai sigură şi cu cea mai mare experienţă. 99% ne încredem în doctor, dar nu se ştie niciodată! 1% acela care a mai rămas, ne poate da peste cap! Nu se zice că buturuga mică… aşa că pentru acel 1% apelăm la Dumnezeu. De-aia ne rugăm la biserică! Să nu pierdem de tot legătura cu Domnul. Să nu uite de noi! Şi, să ne vadă fraţii cât suntem de religioşi! De-aia ne rugăm la biserică!
Îţi aduce aminte de tipul acela, care a venit la biserică şi a îngenunchiat şi s-a rugat astfel: Doamne, nu te-am deranjat deloc timp de 30 de ani, dar mâine o să fiu operat la inimă, şi dacă mă scapi din asta cu viaţă, îţi promit că nu o să te mai deranjez încă 30 de ani!
La rugăciune! Câte întrebări! Poate, îndrăzniţi vreun răspuns, aşa ca să „strike a conversation”? Acum mă duc să mă îmbrac, că plec la adunare… să mă rog! Nu, nu o să fiu încruntat! Şi o să ridic mâinile! Şi o să zâmbesc în faţa Domnului că-s bucuros că El e al meu şi că eu sunt al Lui! Aleluia!
Jesse Overholtzer avea 12 ani, ştia că este un păcătos şi ar fi vrut să se roage, să-i spună Domnului Isus asta… şi i-a cerut sfatul mamei sale. „Eşti prea tânăr, fiule!” a fost răspunsul ei. Aşa că, dacă era păcătos şi era prea tânăr pentru a-şi spune Domnului păcatele, Jesse a decis că poate nu-i rău să meargă şi să păcătuiască cât poate… până se face mai bătrân!
Pentru unii, păcătul început în tinereţe nu mai poate fi întrerupt o viaţă-ntreagă! O, câţi oameni am consiliat, oameni care se luptau cu un păcat al tinereţii şi după 30-40 de ani! De la alcoolism, la masturbare, de la pornografie la minciună, de la neseriozitatea flirtului la infidelitate cronică, de la ne-iertare la neseriozitate faţă de Dumnezeu. Am cosntatat că astfel de patimi şi „duhuri” până şi cu post şi rugăciune se exorcizează greu! Şi trebuie să recunosc că sunt mulţi în biserici care se luptă cu păcate de care nu pot scăpa! Şi le ţin ascunse de alţii, că li-e ruşine, dar ei şi Dumnezeu ştiu de ele, şi astfel viaţa lor este trăită într-o continuă neîmplinire!
Nu a fost cazul lui Jesse. La vârsta de 20 de ani, pe când era student, a auzit din nou Evanghelia, aceasta i-a străpuns inima şi el şi-a predat viaţa Domnului Christos, fiind eliberat de păcate. Ba mai mult, a devenit păstor! Şi una dintre „poverile” pe care i le-a pus Domnul pe inimă s-a datorat acelor cuvinte spuse de mama sa „Eşti prea tânăr, fiule!”. Jesse ştia acum că nu eşti niciodată prea tânăr pentru Domnul! Ba chiar a citi o predică de-a lui Spurgeon care spunea: „un copil în vărstă de cinci ani, dacă este învăţat bine, poate crede şi poate fi născut din nou exact la fel ca orice adult.”
Amintirea luptelor tinereţii sale l-au făcut pe Jesse Overholtzer să se decidă să întemeieze o societate misionară care să se adreseze copiilor, care să evanghelizeze pe copii. Jesse avea 60 de ani când a pus bazele organizaţiei Child Evangelism Fellowship (CEF). Astăzi organizaţia este cea mai mare de acest fel din lume şi duce Evanghelia la apropae 5 milioane de copii anual, în peste 150 de ţări. Anul acesta CEF împlineşte „vârsta” de 70 de ani. Din nevoie de lideri pentru CEF s-a născut o altă organizaţie, care este Children´ Ministries Institute (CMI) care pregăteşte liderii misiunilor care se adresează copiilor. Până în prezent, aproape 4 mii de studenţi au fost pregătiţi de CMI. Alţii mii şi mii de lideri de prin cele peste 150 de ţări au primit specializare în cursuri de scurtă durată în ţările în care trăiesc.
Copiii sunt câmpul de misiune cel mai roditor! Studiile au demonstrat că mare parte din cei ce sunt creştini au venit la Christos înaintea împlinirii vârstei de 18 ani. Grupul Barna (Barna Research Online. Adults Who Attended Church As Children Show Lifelong Effects. Se poate vizita grupul Barna la linkul următor: http://www.barna.org/) a făcut în anul 2001 un sondaj pe un eşantion de o mie de adulţi, cu întrebarea când au venit la Christos. 32% au venit când erau de vârstă între 5 şi 13 ani. 4% au venit la vârste între 14 şi 18 ani. 6% au venit la vârste peste 19 ani. Sondajul a continuat să arate că 61% dintre adulţii care mergeau la biserică regulat în copilărie, continuă obiceiul şi când sunt adulţi.
Sunt absolut convins că şi dacă nu ai copiii tăi, sau deja ai tăi sunt prea mari, sau ai nepoţi, deci, sunt convins că cunoşti copii. Nu-i da laoparte cum ai da o scamă de pe reverul hainei, aşa indolent şi aspru. Ai în ei materialul cel mai maleabil şi mai uşor de prelucrat pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Apleacă-te asupra lui, „mânjeşte-ţi” mâinile în lutul acesta (poate că trebuie să te „pleci” sub nivelul prestigiului tău, poate că trebuie să te pui în patru labe şi să te joci cu ei un timp, pentru a ajunge la sufletul lor, poate că trebuie să le asculţi poveştile… poate că trebuie să le răspunzi la nesfârşitele întrebări, unele dintre ele… copilăreşti!).
Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care o am despre tata este din iarna anului 1979. Tata avea 55 de ani şi era în preajma sărbătorilor de iarnă. Noi mergeam la el să mâncăm de cină, după adunare. Împreună cu mine erau 2-3 prieteni de aceeaşi vârstă din adunare (aveam 26 de ani). Cu noi erau fraţi de-ai mei mai tineri cu prieteni de-ai lor. La un moment dat, tata s-a dus în zăpadă, a luat un mână de zăpadă şi i-a frecat-o de faţa unui prieten de-al meu. Prietenul i-a întors „favoarea”. S-a încins o bătaie cu zapadă pe cinste! Pornită de la un om foarte serios în lucrarea lui Dumnezeu, poate cel mai serios care l-am cunoscut vreodată! Şi, un mare predicator al Evangheliei! Preţuiesc alţi predicatori, dar puţini se apropie de tata, şi nu spun asta pentru că mi-era tată! De-aia îl iubeau tinerii şi copiii: ştia să se coboare până la nivelul lor şi de acolo să-i ridice la nivelul lui Christos. Asta mi-a rămas memorabil din iarna lui 1979. Peste câteva luni, tata pleca acasă la Domnul său! Şi din cei peste 12 mii de oameni care au venit să-l conducă pe ultimul drum, cred că 1/3 erau tineri!
Nu neglija tinerii şi copiii cu care intri în contact! Spune-le de Christos! Ştiu! Asta sună aşa de „limbă de lemn”! Dar noi transformăm unele expresii în limbă de lemn când le folosim fără să le dăm curs! Tu nu fii aşa! Ai ocazii UNICE de a face ca un copil din anturajul tău să nu rămână în urmă!
