Brian May, celebrul chitarist al formaţiei „Queen” a studiat în tinereţe la Imperial College din Londra. În 1971 şi-a abandonat studiile pentru a se dedica muzicii, (şi eu mă bucur, pentru că îmi place muzica şi unele bucăţi ale formaţiei Queen mi-au plăcut dintotdeauna; iar ca chitarist, Brian may este excepţional!). Acum, după 36 de ani, Brian May şi-a terminat studiile şi a înmânat boardului de examinare lucrarea sa pentru PhD (Doctor of Philosophy - înalt titlu academic). Teza de doctorat „Radial Velocities in the Zodiacal Dust Cloud” conţine aproximativ 50 de mii de cuvinte şi va fi susţinută la 23 August. Brian May este acum în vârstă de 60 de ani, şi a spus printre altele: „dacă nu reuşesc, va fi o mare nereuşită, ţinând cont de toţi reprezentanţii presei”. Read the rest of this entry »

Viewed 11 times by 9 viewers

Venind spre casă astăzi, am văzut la colţul străzii pe care am casa o pancartă pe care scria „For Free” (gratuit).  Ştiu despre ce e vorba de obicei.  Oameni ce se mută sau au adunat prea multe lucruri care între timp, aşteptându-şi rândul să devină folositoare au îmbătrânit şi au devenit o povoară, adesea un gunoi,  acum le orfeă gratuit.

Gunoiul cuiva poate deveni comoara altcuiva!  Dacă un miliardar s-ar plictisi de maşina sa… „gunoiul” său ar fi bun de comoară!  Dar cei ce oferă lucruri gratuit nu oferă niciodată maşini!  Ce se oferă?  O caferieră care nu mai merge (dar care se poate repara cu câţiva dolari, asigură fostul proprietar!  Câţi dolar? întrebi tu.  Vreo $10!? zice el.  Şi te gândeşti că cu $14.99 cumperi o cafetieră nouă, cu garanţie…!)   Un scaun al cărui picior s-a rupt şi a fost reparat de propiretar cu „crazy glue”.  Un pieptene, o sticluţă de parfum ieftin, goală trei sferturi, nişte agrafe de păr, cărţi, reviste şi ziare vechi, un casetofon din alea cu 8 piste (eight track), piese de mobilier vechi, zgârâiat.  O canapea ponosită şi pe care s-a urinat câinele de prea multe ori, nişte saltele cu arcuri rupte, ceva pantofi vechi şi găuriţi…  Blugi vechi peticiţi (aştia pot fi la modă dacă-s Levi´s 501), o cămaşă decolorată, nişte tricouri pătate… Read the rest of this entry »

Viewed 53 times by 22 viewers

Deunăzi căutam un medicament: penicilină.  Aveam un simplu abces dentar şi soţia mea care e farmacistă mi-a spus: „ia penicilină, îţi trece repede!  Şi nu te mai plânge de gândeşti că ai naşte!”  Yeah!  Bărbaţii nu au voie să se plângă!  De fapt, femeile sunt mult mai tari decât bărbaţii la o mulţime de lucruri.  Dar la durere, sigur!

Căutarea mea s-a dovedit zadarnică.  Penicilina nu se mai fabrică!  Şi ampicilină e greu de găsit!  Acum sunt alte antibiotice, dintre care cel mai simplu ce l-am putut cumpăra a fost amoxicilina.  Şi când te gândeşti ce descoperire mare a fost penicilina în secolul trecut!  Fleming ar fi meritat 10 premii Nobel pentru descoperirea ei!  Câte vieţi au fost salvate din cauza penicilinei!  Acum însă nu se mai găseşte!

Asta m-a făcut să mă gândesc la următoarele: cât timp trăieşte o idee bună?  Ştim că produsele se perimează cu o viteză care ne ameţeşte.  Ce a fost modern şi avansat ieri azi e învechit.  Invenţiile tehnice se înmulţesc exponenţial.  Sunt aproape convins că există invenţii care nu s-au întrebuinţat încă, atât de avansate sunt ele!  Dar o idee, cât timp trăieşte?  Care este termenul ei de garanţie?  Un an?  Zece?  O sută?  Zile sau numai ore? 

„Mi-a venit o idee!” exclamăm noi adesea şi ne apucăm s-o punem în practică.  Alteori, avem prieteni sau parteneri de afaceri sau membri ai bordului de conducere cu care procedăm la un „brain storming” (furtună a creierelor?! habar n-am cum se traduce!) pentru a afla ideea cea mai bună în situaţia cu care suntem confruntaţi.  Atâtea idei ar fi bune, dar nu ni se potrivesc.  Ce se întâmplă cu ele?  Rămân pierdute pentru totdeauna?  Le vom mai vizita vreodată?

Apoi m-am mai gândit că atunci când o idee expiră, sau moare, ce se întâmplă cu ea?  La ce mai e bună?  Ca un cal viu şi sănător, sprinţar şi plin de avânt, ideea de până acum ne-a purtat înainte; dar la ce mai e bun un cal mort?  Şi oare câţi oameni din jurul nostru călăresc cai morţi?  Îşi dau ei oare seama că nu mai funcţionează ceea ce ieri le garanta progresul?  Da, ideile bune îmbătrânesc, se perimează şi chiar mor!  Şi e o mare revelaţie să-ţi dai seama că ideea de ieri nu mai e valabilă astăzi.  Ţi se cere curaj şi voinţă să te dezveţi de a folosi ceea ce ţi-a slujit ieri, pentru a folosi ceva nou, ceva ce se potriveşte zilei de astăzi.  Trebuie să te aştepţi la conflicte, atât în sinea ta cât şi cu alţii, mai puţin vizionari şi mai prinşi în tradiţii.  Viaţa fără conflictele cerute de progres este lipsită de adâncime şi relief.  Fierul va trebui ascuţit de către fier.

Viewed 13 times by 8 viewers

Brenda era o femeie tânără care a fost invitată să participe la o excursie în munţi.  Trebuia ca împreună cu prietenii ei să se caţere pe versantul unui munte din apropiere.  Deşi nu mai participase niciodată la o asemenea aventură, Brenda îşi luă inima în dinţi şi plecă.  Prietenii o asiguraseră că versantul nu este nici prea abrupt, nici periculos.  Ajunşi la destinaţie, Brenda şi cu ceilalţi au început să urce versantul de granit. Read the rest of this entry »

Viewed 14 times by 9 viewers

Sacrificul ne inspiră pe toţi.  Oameni care au murit pentru o idee, pentru o credinţă, pentru patrie, pentru familiile lor, pentru un prieten, pentru un străin.  Oameni care au renunţat la un rinichi ca să le trăiască o rudenie sau un prieten sau, chiar şi un necunoscut.  Oameni care au renunţat la un braţ sau un mădular punându-l în calea unei primejdii care ameninţa viaţa vreunui prieten.

Uneori sacrificul vine cu serviciul pe care-l ai.  Un agent care păzeşte viaţa unui preşedinte trebuie să se arunce în calea glonţului ucigaş pentru a salva viaţa preşedintelui.  Alteori, sacrificul e izvorât din dragoste.  Un părinte va sacrifica aproape orice pentru viaţa copilului său.  Mai rar, un copil va sacrifica pentru un părinte.   Apoi avem sacrificul ca datorie.  Un soldat care s-a înscris la oaste şi care îşi dă viaţa pe câmpul de luptă.  Alteori sacrificiul este cerut de credinţa noastră.  Sau ideea la care am aderat.

Aseară, la biserica pe care o păstoresc am făcut o strângere de ajutor financiar pentru o persoană aflată la ananghie.  S-a strâns o frumoasă sumă de bani, deşi au fost mai puţini la biserică.  După ce s-a sfârşir serviciul, a fugit la mine un băiat de vreo 16-17 ani, şi m-a întrebat dacă se mai acceptă donaţii pentru scopul amintit.  I-am spus că da.  El mi-a spus că a lucrat ceva săptămâna trecută ( e în vacanţa de vară) şi că tocmai a fost plătit.  Apoi, a scos din buzunar 3 bancnote de câte $20 fiecare, le-a cântărit o clipă în mână, a luat două bancnote şi mi le-a dat, păstrându-şi pentru sine cealaltă bancnotă.  I-am spus că dacă doar $60 are, poate e suficient să doneze numai $20.  El mi-a spus că el locuieşte cu părinţii şi că ei se îngrijesc de nevoile lui oricum.  Şi că probabil cei pentru care s-a făcut strângerea de ajutoare au mai multă nevoie decât el…

Mi-au dat lacrimile.  Eram martorul unui sacrificiu.  Nu, nu era un sacrificiu suprem, ca o moarte, de exemplu!  Dar, ţi-a trecut vreodată prin minte că s-ar putea să fie mai uşor să sacrifici o dată pentru totdeauna (ca prin moarte, de exemplu) decât să sacrifici mereu, în timp ce trăieşti?  Adică, e mai uşor să mori decât să trăieşti sacrificiul zilnic?  Să iei de la tine pentru a da altuia?  Şi să faci asta ca un stil de viaţă?

Mâine, tânărul va merge probabil la o cofetărie, şi va scoate bancnota de $20 să-şi cumpere o cafea sau un suc… Şi-şi va aminti că a muncit pentru $60 dar că a donat unui nevoiaş ceilalţi $40!  Şi se va simţi bine!  Căci, atunci când mori sacrificând, s-ar putea ca tu să nu mai ştii despre rezultatul sacrificiului, sau chiar să nu ţi se răsplătească… dar când trăieşti, satisfacţia că ai făcut ceea ce trebuia, că ai fericit pe cineva este răsplata ta, şi eu nu văd nimic rău în a fi satisfăcut că ai făcut ceea ce trebuia!

Viewed 29 times by 18 viewers

In cartea sa He still moves the stones, Max Lucado scrie: Ceea ce contează la tine, contează şi la Dumnezeu. Tu gândeşti că probabil aceasta este adevărat cu privire la lucrurile mari. Când ajungem la probleme serioase, ca moarte, boală, păcat, dezastru, atunci Domnului îi pasă. Dar ce se întâmplă cu lucrurile mici? Ce face Domnul cu şefii răi, penele de cauciuc şi câinii pierduţi? Dar cu vasele sparte, zboruri de avion întârziate, sau discuri de computer stricate? Contează acestea la Dumnezeu?

Adică, El trebuie să conducă universul. El trebuie să ţină planetele în echilibru, să ridice şi să coboare preşedinţi şi regi. El trebuie să repare urmările foametei. Cine sunt eu să-L tulbur cu unghia mea încarnată? Mă bucur că ai întrebat. Dă-mi voie să-ţi spun cine eşti: tu eşti copilul Lui. De aceea, ceea ce este important pentru tine este important şi pentru El.

Noi credem în mod eronat că Domnul are nevoie de mai mult efort pentru a rezolva o problemă mare şi serioasă. Dar pentru Cel ce este Atotputernic, nimic nu este prea greu sau prea uşor; El poate totul. El cunoaşte problema şi soluţia acesteia. Nici o problemă, mare sau mică nu este în afara interesului Său, a posibilităţii şi purtării Sale de grijă.

Viewed 10 times by 7 viewers

Mi-a descoperit blogul un amic cu care am purtat multe discuţii prin anii 1970 pe când locuiam încă în Romania. După ce s-a declarat mulţumit de conţinut în general, m-a criticat pentru simplitatea exprimării mele. Mi-a adus aminte că-n dezbaterile noastre pe tot felul de teme, foloseam un alt fel de limbaj, mult mai elevat, mai complex. S-ar fi aşteptat ca limbajul meu să fie mult mai pretenţios, mai stufos. Remarca sa m-a făcut să mă gândesc la subiectul din titlu.

Pentru mine, simplitatea este: economie de cuvinte amestecată cu calitate a gândului ţinute laolaltă de subtilitatea expresiei. Este practicarea unei reţineri în a spune prea multe, pentru a lăsa la latitudinea ascultătorului dorinţa de a trage singur concluzia. Adică, exprimare clară şi precisă. Leonardo da Vinci a spus: Simplitatea este sofisticarea fundamentală. Pentru mine, simplitatea nu înseamnă banalitate ci eleganţă.

Câţi dintre noi nu ne-am găsit din când în când în faţa unui aparat pentru utilizarea căruia ar trebui să mergi mai întâi la şcoală! Sau am pus mâna pe o carte pentru citirea căreia a trebuit să ne înarmăm cu un dicţionar bun (şi de cuvinte şi frazeologic). Lumea noastră e plină de complex. Eu continui să fiu atras de simplitate! Ieri şi astăzi am muncit la un proiect pentru recondiţionarea unui restaurant MacDonald din vecini. Un băiat care are companie de construcţii m-a rugat să citesc planurile şi să-i fac un “bid” (ofertă) pentru instalare şi materiale, ofertă care s-o prezinte luni arhitectului de proiect. În căutarea de materiale, am mers la pagina de web a companiei care avea marmura şi faianţa de care era nevoie la proiect. Am fost atât de frustrat! Era o pagină sofisticată, anapoda, greu de priceput, complexă! Mi-am pierdut 3-4 ore câutând pe ea produsele de care era nevoie! Ce mare lucru e simplitatea!

Noi creştinii, vorbim prea mult. Noi nu facem o declaraţie concretă despre pădure, lasând la latitudinea ascultătorului analizarea fiecărui copac, ci ne apucăm noi să analizăm fiecare detaliu al pădurii până când plictisim pe toată lumea. Suntem plini de zel pentru a explica şi defini totul până când toată lumea îşi pierde interesul şi răbdarea. Predicile ne sunt stufoase, cântările de 10 strofe, rugăciunile kilometrice (pentru că nu ne rugăm suficient acasă, de-aia! dacă tot m-ai întrebat de ce). Este sindromul lui Samson care şi-a risipit mare parte din viaţă, iar acum doreşte cu o lovitură să-şi termine duşmanii! Acesta este sentimentul pe care-l am când sunt confruntat cu astfel de predici, cântări, rugăciuni, activităţi de orice fel.

Noi ar trebui să spunem suficient pentru a stârni interesul altora; pentru a-I determina să înceapă a explora pe cont propriu. Isus a procedat astfel. El a simplificat totul şi a clarificat fiecare problemă; a strecurat detaliile şi a lăsat esenţa a ceea ce trebuia spus. A folosit un limbaj comun, simplu, pe care să-l înţeleagă fiecare ascultător, nu numai teologii. A spus suficient ca să inspire o cercetare viitoare pe cont propriu a fiecăruia care L-a ascultat vreodată. Invăţătura Lui a fost completată cu o ilustrare din viaţa de toate zilele, adesea plină de ironie sau umor.

Isus nu a încercat să impresioneze pe oameni. A fost concis, clar şi de aceea oamenii au căutat mereu sfatul Lui. Aşa că de câţiva ani încoace am ales şi eu calea simplităţii în exprimare. Cuvinte uzuale, un stil care sugerează imagini, care să te facă să gândeşti mai departe pe cont propriu. Nu caut să impresionez pe nimeni. Şi, o să las mereu câteva lucruri nespuse… spune-le tu, cititorule! Oricum, suntem împreună în călătoria asta.

Viewed 9 times by 6 viewers

Ioan 14:8-9a  „Doamne” i-a zis Filip „arată-ne pe Tatăl şi ne este de ajuns.”  Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?

Evanghelia după Ioan are în primele ei patru capitole o ilustrare a felului în care s-a descoperit Domnul ucenicilor Săi, pentru a se lăsa cunoscut de ei. Read the rest of this entry »

Viewed 32 times by 16 viewers

Romani 2:17  Tu, care te numeşti Iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău,
18  care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege;
19  tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric,
20  povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului;
21  tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi” furi?
22  Tu care zici: „Să nu preacurveşti” preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?
23  Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?
1 Corinteni 3:16  Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?

Când eram copii şi pleca mama de acasă undeva, ne lăsa adesea câte o sarcină, ca de exemplu „să aspiraţi prin casă până mă întor eu!”, sau, „să nu uitaţi să spălaţi vasele alea!”, sauy ceva asemănător.  Read the rest of this entry »

Viewed 25 times by 16 viewers

Trec adesea cu maşina prin intersecţii în care întâlneşti cerşetori.  Stau la câte un semafor unde aşteaptă şoferii să le vină rândul să treacă şi, cu o pancartă atârnată de gât, pe care de obieci scrie „fără adăpost din cauza (aici sunt amintite fie boala, sau divorţul, sau pierderea locului de muncă sau chiar şi un oarecare război) caută de lucru (asta sună frumos, nu-i aşa!) dar între timp apreciază orice ajutor financiar, cât de mic ar fi el!  Dumnezeu să vă binecuvinteze!”  Alţii-s mai direcţi: am văzut pe pancarta unuia scris „nu vă mint!  am nevoie de bani să-mi cumpăr bere!”

Rar de tot se deschide câte o fereastră de automobil şi o mână se întinde către cel fără adăpost, om al străzii, cu un dolar sau ceva mărunţiş.  Omul străzii acceptă mila cu recunoştinţă şi-şi reîncepe aşteptarea şi cerşitul.  Undeva, lângă el, pe pământ stă o geantă ponosită care conţine toată averea săracului. Read the rest of this entry »

Viewed 24 times by 13 viewers

Rev. Daniel McCormack, preot al bisericii Sf. Agatha din arhidioceza oraşului Chicago a declarat că este vinovat şi că  acuzaţiile de a fi abuzat sexual 5 băieţi de vârsta între 8 şi 12 ani în incinta bisericii sunt adevărate.  Pentru vina sa a fost condamnat la 5 ani de închisoare şi va fi scos din rândurile preoţilor catolici.  Încă o dată Biserica Catolică se face de ruşine într-o problemă care ar fi parţial rezolvată dacă ar renunţa la celibatul preoţilor şi le-ar permite să se căsătorească!  Câte astfel de păcate trebuie să păteze faţa Bisericii Catolice până când să renunţe la una dintre cele mai îndrăgite tradiţii omeneşti ale ei, legea celibatului?

Se ştie că cel considerat de către catolici ca fiind primul episcop (primul „papă”) şi anume apostolul Petru a fost căsătorit.  De asemenea istoria bisericii arată că şi următorii „preoţi” au fost bărbaţi căsătoriţi şi cu familii.  Dar au venit secolele 2 şi 3 în care biserica s-a luptat cu gnosticismul.  Materia (deci şi trupul) cu toate aspectele ai era rea, reprezenta întunerecul, în timp ce spiritul reprezenta partea bună, lumina din om.  In lupta aceasta biserica a decis să despartă lumina de întuneric, eliminând fapte ale trpului care sunt în întunerec, cum ar fi… sexul!  Gnosticismul a influenţat astfel poziţia catolică vizavi de căsătoria preoţilor.  Iată un foarte surt istoric: Read the rest of this entry »

Viewed 34 times by 15 viewers

La 4 Iulie 1776 Statele Unite îşi dobândeau independenţa de către Mare Britanie şi se puneau bazele uneia dintre societăţile care va domina scena lumii din aproape toate punctele de vedere, până în zilele noastre. La 14 Iulie 1789 Franţa sărbătoreşte căderea Bastiliei, şi începutul Revoluţiei Franceze. Ambele ţări pretind că evenimentele amintite adineaori au pus bazele democraţiei lor. Să fie oare adevărat? Read the rest of this entry »

Viewed 8 times by 3 viewers

Nu ştiu dacă vă interesează să priviţi vreodată canalul de televiziune „food network”.  Este un canal dedicat în exclusivitate mâncărurilor.  De toate felurile.  Chinezeşti, japoneze, franţuzeşti, italiene, americane.  Gurmand fiind şi amator de noutăţi şi mâncăruri exotice, am încercat la viaţa mea cam de toate: carne de şarpe, de melci, de tot felul de animale de apă, de urs, de crocodil (de fapt era aligator – e pregătit foarte bine în Louisiana şi Florida!) etc.  Am încercat chiar şi lăcuste uscate şi afumate, şi o dată am încercat gândaci de bucătărie.  Ştiu că pe unii din voi v-am făcut acum să vă strâmbaţi… dar asta este!  Cred că se poate supravieţui cu orice fel de mâncare! Read the rest of this entry »

Viewed 22 times by 11 viewers

Am observat în călătoria mea de săptămâna trecută prin deşertul Nevadei o mulţime de animale omorâte pe şosea.  De fapt, şoseaua era foarte pătată de sânge!  De obicei, sângele unor animale mici.  Am văzut căprioare lovite probabil de camioanele mari; cadavrul lor era tras pe marginea şoselei ca să nu fie o piedică pentru ceilalţi şoferi.  Dar cadavrele coioţilor, a iepurilor sălbatici, a rozătoarelor sau a păsărilor lovite, rămân pe şosea şi sunt fie sfârtecate de trecerea neîncetată a participanţilor la trafic, fie făcute una cu şoseaua, până când sub roţi şi uscate de soare nu mai rămâne decât o pojghiţă din ceea ce a fost cândva un animal plin de viaţă.

Şoseaua nu-i lipsită de primejdii pentru nici una din vietăţile care o folosesc într-un fel sau altul.  Semne de circulaţie avertizează mereu că trec animale şi trebuie să fii atent.  De obicei cele mai multe animale care trec şi-s astfel omorâte sunt aşa cum ziceam, animale mici.  Dar trec şi vite sau cerbi sau căprioare.  Într-o noapte am văzut în lumina farurilor un cerb frumos de tot.  Am frânat brusc chiar dacă  era la distanţă în faţa mea.  Instinctul.  Deşi a dispărut în beznă, mă gândeam dacă este singur sau dacă are alţi tovarăşi, dacă a fost primul sau ultimul dintr-o turmă de căpriori.  Trebuia să fiu precaut: am un amic care într-un an a lovit 2-3 căprioare cu maşina sa…  Impactul zdobeşte maşina şi omoară animalul.  Nu-i de joacă. Read the rest of this entry »

Viewed 16 times by 9 viewers

Vreau să continui aici câteva gânduri începute ieri.

După părerea mea, căsătoria şi familia heterosexuală (mie îmi place să-i spun tradiţională, sau biblică) este singurul garant al egalităţii omeneşti.  De asemenea ea şi numai ea ţese în mod normal pânza societăţii umane.  Căsătoria asigură creşterea normală a copiilor şi-i ajută să-şi găsească la rândul lor, identitatea sexuală, socială şi familială.

Uniunile civile, găselniţa mişcării de emancipare a femeii sunt modalitatea creierii unei societăţi bazate pe clase sexuale, în care femeile vor deţine controlul asupra familiei, copiilor şi în cele din urmă asupra societăţii.  Bărbaţii homosexuali au căzut în plasa mişcării feministe când au solicitat şi ei recunoaşterea uniunii civile a doi bărbaţi.  Uniunea civilă a homosexualilor, şi din acest punct de vedere, chiar şi a lesbienelor, nu este decât un mijloc necesar atingerii unor alte scopuri.  Mişcarea de eliberare a femeii a solicitat la începuturile ei uşurarea divorţurilor ca apoi să dorească să se valideze căsătoria între aceleaşi sexe.  A alungat bărbaţii din această cursă a căsătoriei, ca acum să dorescă să intre în căsătorie câte două femei!  A solicitat libertatea de a avorta ca apoi să solicite posibilitatea de a a dopta sau de a fi înseminate artificial. Read the rest of this entry »

Viewed 15 times by 8 viewers

Lupta s-a dus pe alte planuri până acum: trebuia ca reprezentanţii homosexualilor şi lesbiencelor să câştige drepturi!  Pe acest front comun împotriva valorilor tradiţionale are unei societăţi zidite pe principiile iudeo-creştine, homosexualii erau gata să se căsătorească în numere record.  Canada le oferea posibilitatea legalizării unei asemenea căsătorii, apoi state americane au sucombat pe rând sub presiunea ACLU (Uniunea americană pentru libertăţi civile), sau a unui lobby puternic, sau a unor conducători de oraşe sau state cu o morală dubioasă.  Primul stat care a acordat aceleaşi drepturi unor cupluri de homosexuali trăind într-o aşa-numită „civil union”ca şi cuplurile din căsătoriile tradiţionale a fost Vermont, urmat apoi de Connecticut, New Hampshire şi New Jersey.  Alte state acordă doar drepturi limitate parteneriatului a doi homosexuali trăind împreună într-o „familie”.

Guvernul federal nu recunoaşte astfel de „căsătorii” şi nici statele nu sunt obligate să recunoască uniunea încheiată de un alt stat.  Printre drepturile în discuţie sunt: dreptul de a moştenire asupra proprietăţii partenerului decedat, dreptul de a participa în asigurările medicale şi/sau sociale ale partenerului care munceşte (sau care are asigurări mai bune), dreptul de a plăti taxele ca o familie (familiilor li se aplică un cod de taxe mai scăzut), dreptul de a adopta copii (sau în cazul cuplurilor lesbiene, de a însămânţa artificial una dintre femei pentru a da naştere la un copil).

Nu este nici locul nici timpul de a discuta aici implicaţiile şi ramificaţiile recunoaşterii uniunii civile a homosexualilor.  Read the rest of this entry »

Viewed 15 times by 8 viewers

Nu ştiu ce m-a apucat să cred că mai pot urca scările alea ca pe vremea când aveam 20, ba nu! 30 de ani!  Sau, chiar şi la 40 de ani era în regulă!  Dar acum, la peste…  nu vă spun câţi ani am!  Am constatat că mă dor muschii picioarelor, că nu mai am aer suficient, că trebuie să mă apuc cu mâna de balustradă ca să mă trag în sus!  Nu râdeţi!  Şi vouă vi se poate întâmpla asta!  În sfârşit, am ajuns la etajul 20 pe scări… acolo a trebuit să mă odihnesc vreo 20 de minute, să aştept să-mi revină respiraţia normală, pulsul normal, şi să scap de transpiraţia care m-a scăpat de cel puţin un kg de greutate.  Ştii ce am cosntatat?

În fiecare bătrân trăieşte o persoană tânără care se întreabă mereu, ce s-a întâmplat cu viaţa!  Unde a dispărut puterea!

Viewed 50 times by 34 viewers

Am urmărit un scurt documentar despre dezvoltarea celor două reviste destinate bărbaţilor, „Playboy” şi „Hustler”.  Ce s-a mai schimbat lumea!  Acum 30-40 de ani, revistele sexy erau vândute numai în subteran, în gările de metrou.  Erau vândute în magazinele pentru „adulţi”.  Era ruşine să fie expuse pe tarabele vânzătorilor de ziare de la suprafaţă.  De cumpărat, acolo unde erau expuse, le cumpărau doar bărbaţii, şi nu orice bărbat.  Unul care se respecata, un familist nici măcar nu le privea pe tejghea.  Unii burlaci, divorţaţii, marinarii, şi de obicei bărbaţi care aveau şi alte vicii (beţivi, certaţi cu legea, drogaţii, oameni fără căpătâi) era amatorii de „playboy” şi „hustler”.  Ei şi-au amorţit conştiinţa prin alte mijloace şi acum a cumpăra o revistă sexy, sau a viziona un film porno la un magazin pentru adulţi nu mai era o problemă. Read the rest of this entry »

Viewed 38 times by 20 viewers

Lumea a pierdut o mulţime de oameni ce puteau excela în tot felul de ocupaţii (zidari, şoferi, strungari, afacerişti, economişti, ingineri, medici, etc.) când aceştia s-au făcut… păstori! De partea cealaltă, Biserica era mai câştigată dacă ei rămâneau în ocupaţiile lor anterioare.

Viewed 68 times by 28 viewers

Ps 23:4  Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângîie.

Ieri m-am întors acasă dintr-o călătorie pe care a trebuit s-o fac în Arizona.  In drumul meu spre casă, cu maşina, am trecut pe lângă un loc care mi-a stârnit amintiri.  O să le povestesc în continuare.

Nu mai ţin minte dacă am scris anul trecut despre întâmplarea pe care o relatez aici.  Prin Noiembrie 2006 am călătorit în Arizona cu avionul şi m-am întors acasă cu o maşină pe care am cumpărat-o acolo.  Stiam de drumul care vine înapoi spre Seattle prin California şi Oregon, pe autostrada 5.  Am fost pe el de nenumărate ori.  Dar mi-a spus cineva despre un drum prin pustia statului Nevada, care este mai scurt cu 160km decât cel prin California.  La cei peste două mii de km pe care urma să-i fac, o economie de 160 km era o alternativă atractivă.  M-am informat despre cum va fi vremea şi aflând că prognoza e bună m-am pornit la drum.  Am făcut prima parte a călătoriei pe o şosea care în curând a părăsit orice aşezare şi s-a înfipt în pustiu.  Pustia Nevadei, diferită de cea a Arizonei şi diferită şi de cea a Californiei.  Inaintea mea se aşternea un drum care câteodată şerpuia lateral printre munţi şi trecea prin pasuri la peste trei mii de metri înălţime, dar care drum mergea şi drept cât vezi cu ochii, şerpuind nu lateral ci vertical pe platourile înalte ale pustiului. Read the rest of this entry »

Viewed 30 times by 16 viewers