PERSPECTIVE CRESTINE

Cândva clasele la şcolile publice începeau cu citirea unui pasaj din Scripturi.  Apoi sfârşeau cu o rugăciune, de obicei „Tatăl Nostru”.  Citirea şi rugăciunea era făcute de învăţători sau profesori, dar ajutau şi copiii.  Apoi mai exista jurământul faţă de steagul Americii.  Aceste două lucruri cred eu, au făcut America să crească la ceea ce am cunoscut acum câţiva ani, când veneam aici: devotamentul faţă de Dumnezeu şi devotamentul faţă de ţară (în această ordine!).

Pe vremea aceea mai era un avantaj să-ţi declari credinţa.  Cu cât erai mai „fundamentalist” cu atât se ştia că eşti mai serios, mai sâguincios, mai de bază.  Îţi vei face treaba încredinţată. Dedicarea faţă de Domnul producea dedicare la locul de muncă şi-n societate.  Te ofereai voluntar la biserică, la cantina săracilor, şi în orice altă parte.  era o datorie să faci asta.  Apoi, s-au scos din şcoli citirea Bibliei şi rugăciunea.  Odată cu dispariţia devotamentului faţă de Dumnezeu, a dispărut şi devotamentul faţă de patrie.  Şi acum culegem roadele acestor fapte.

Ştiu că ceea ce ofer aici este o explicaţie foarte simplistă, dar oferiţi-mi una mai complexă.  Ştiu că se pot aduce obiecţii, cum că devotamentul faţă de Dumnezeu nu a dispărut din vieţile oamenilor, dacă a dispărut din şcoli.  Că mai există oameni cu frică de Dumnezeu, oameni buni, morali, care fac bine.  Şi nu neg că aceştia există.  Dar numărul lor este pe cale de dispariţie.  Şi până şi aceştia au început să chestioneze nu atât existenţa lui Dumnezeu, cât Biblia ca standard de viaţă, de credinţă şi de morală.  Adică, unii dintre ei cred că putem trăi cu porţiuni din Biblie, în timp ce altele mai problematice le putem elimina.  Putem trăi cu ceea ce a făcut şi spus Isus, făr nevoia de a aminti mântuirea, păcatul şi pedeapsa.  Putem trăi şi fără o credinţă cretşină la care să aderi până la moarte sau cu preţul vieţii, în schimbul unei credinţe care tolerează, acceptă şi nu se mai „crede” chiar atât de sigură pe sine.  Adică, dacă nu este singura cale la „Dumnezeu?”  Şi, dacă nu există rai, nici iad, ci ambele se întâmplă aici, pe pământ, şi dacă noi producem iadul sau raiul, în funcţie de cum tratăm mediul, animalele (că suntem şi noi o specie de animale) şi pe celelalte „animale” evoluate la nivelul nostru, adică ceilalţi oameni?

Dacă devotamentul faţă de Biblie şi Dumnezeu a început să lipsească din şcoli, cu siguranţă a început să lipsească din familiile noastre, din vieţile noastre, ale fiecăruia.  De asta decade America!  Şi din această cauză vor decade împreună cu ea şi celelalte naţiuni.  Până vom deveni toţi „o apă şi-un pământ”.  One world.  New World.  New Age world.

* **

Îţi aminteşti de ea?  Stătea pe o masă de obicei într-o poziţie mai proeminentă, undeva în camera de zi.  Alte Biblii mai mici erau folosite la citirea zilnică a sripturilor, sau pentru uz personal.  Dar Biblia familiei era cumpărată expres să fie cât mai voluminoasî, copertată cu carton vopsit în negru sau alte culori, air pentru cei cu dare de mână, îmbrăcată în piele.  Avea marginile foilor roşii sau îarăşi la cei mai avuţi, în auriu.

Nu aveai voie să pui nimic pe ea!  O altă carte aşezată deasupra ar fi însemnat că există o caret mai importantă, şi asta era de neconceput.  Nu puteai pune cana de cafea sau ceai pe ea, sau o vază cu flori, sau o cratiţă aburindă.  O şetrgeai de praf când ştergeai bibeloruile de porţelan sau vasele de cristal, când ştergeai tablourile.  Cum care tablouri!  Acelea care spuneau răspicat „eu şi casa mea vom sluji Domnului!”  Sau, „Lăudaţi pe Domnul!”  Sau acelea conţinând un album fotografic al familiei, sau doar chipurile tatălui şi-a mamei într-un tablou de nuntă în alb şi negru spălăcit sau sepia.

Din câte am observat, Biblia Familiei este un obicei al trecutului.  Avem alte cele pe mesele noastre.  Acolo ne ţinem revistele Vogue, Newsweek, Daily Mail, şi altele.  Acolo avem cele ‘nsprezece remote controls pentru televizor, compact disc player, DVD player, tape player, VHS player, Blu Ray player, satellite dish, cable box, game boy, şi altele.  Pompos stă în mijlocul mesei un vas compartimentat pentru alune, biscuiţi, mizilicuri cu care să ne servim prietenii aflaţi în vizită.

Nu-i de mirare că, atunci când a venit păstorul în vizită la această familie, şi la sfârşit a propus să se citească un verset din Biblie şi apoi să se roage, nefiind nici o Biblie la îndemână, tata a strigat la fiu-so aflat într-o altă cameră, „fiule, adă cartea!”  „Ce carte?” a răspuns fiul.  „Aceea pe care tata o citeşte în fiecare seară!”  După un timp, fiul veni în camera de zi cu Ghidul Programelor TV în mână…..

Cât de proeminentă este Biblia în viaţa ta?  E mai uşor să citeşti o carte despre Biblie decât Biblia?  Prefri o carte de meditaţii sau preferi Biblia?  Cât timp o citeşti în fiecare zi?

E duminică.  Mergem la adunare.  Ne căutăm Bibliile să le ducem cu noi.  Urmărim citirea.  Mergem acasă, punem Biblia bine, până data viitoare,când vine iarăşi duminica….

* **

Am urmărit un interviu al unui păstor.  TV reporterul i-a pus două întrebări, care mi s-au părut total nepotrivite, mai ales adresate unii păstor (creştin):
- crezi în naşterea din fecioară a lui Isus Christos?
- crezi în învierea din morţi?

Ciudat este că răspunsurile pastorului nu au fost cum te-ai aştepta: adică, un răzunător şi convingător „da” la ambele întrebări.  El dimpotrivă s-a lansat într-o lungă explicaţie cum că aceste două evenimente ce sunt pietrele de căpătâi a doctrinelor creştine sunt de fapt numai simbolice, că nu este important să crezi în ele, că poţi fi „om” şi fără această credinţă.

Apoi, reporterul a întrebat despre ordinarea de preoţi homosexuali în denominaţia lor.  Aici pastorul a început iarăşi o listă de explicaţii, cum că pe vremea lui Isus homosexualismul nu era o problemă între evrei, de aceea Isus nu a spus nici un cuvânt despre asta.  Şi că în cultura de atunci a altor popoare, homosexualismul nu era atât de răspândit ca în cultura noastră.  Că Biblia este o carte ca un fel de jurnal cultural al scriitorilor ei.  Dacă s-ar mai scrie azi o asemenea carte, atunci referirile la homosexualitate ar fi mult mai numeroase, deoarece este un fapt relativ răspândit şi în cultura zilelor noastre, este chiar acceptabil.  Numai retrograzii înregimentaţi prin denominaţii fundamentaliste mai cred că homosexualismul este un păcat.  Dar creştinii care gândesc, ştiu altfel.  Aşa cum acum 25 de ani era nepopular să ai femei ordinate ca preoţi sau pastori, dar lucrul acesta a devenit acceptabil şi chiar răspândit, aşa este şi cu homosexualismul.  Denominaţia lui este astăi pionieră într-un domeniu ce-n 25 de ani va fi la fel de răspândit cum este astăzi femeia-păstor sau preot.

Am ascultat cam atât, apoi gândurile m-au purtat într-un fel de disperare.  Nu am înţeles niciodată ce înseamnă ca oamenii să-şi dea sufletul din cauza lucrurilor ce vor urma, lucruri îngrozitoare (Luca 21:26  oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate).  Acum m-a cuprins un fel de disperare.  Am mai experimentat-o în ultimele luni.  Ascultam „pe viu” cum era întoarsă Biblia cu susul în jos, şi cum ceea ce a fost întotdeauna păcat, şi este şi va fi păcat indiferent de schimbările culturilor lumii, era acum acceptat şi chiar sărbătorit.  Acultam cum unul ce trebuia să fie slujitor al adevărului şi al lui Dumnezeu, să transmită în locul lui Dumnezeu adevărul etern, îşi bătea joc de chemarea sa, de creştinism şi de Dumnezeu.

Mai este mirare de ce se golesc bisericile progresiste?  Nu, nu mai este!  Pentru că atâta timp cât omul merge la biserică pentru a sta incomod în banca sa şi pentru a asculta un mesaj despre toleranţă, pacifism, încălzirea globală şi alte puncte de discurs din discursul politicienilor şi activiştilor de stânga, nu este mai confortabil să stea acasă în fotoliu în faţa televizorului şi să asculte acelaşi mesaj predat de politicienii de profesie, ajutaţi de staţii şi programe de televiziune aservite cauzelor liberale?  Ba da!

În aceeaşi ordine de idei, este la fel de zadarnic să mergi la biserică şi să asculţi discursuri împotriva punctelor de discurs politic al celor de dreapta.  Soluţia?  Biserica să se întoarcă la predicarea mesajului lui Isus Christos, la predicarea pocăinţei, a sfinţirii, a Marii Însărcinări.  Odată acestea făcute, oamenii vor avea lumina pe baza căreia să decidă pentru ei înşişi cum stau lucrurile, vor putea face deosebirea între bine şi rău.

* **

Luca 2:49 El le-a zis: „Dece M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?”
Luke 2:49 And he said unto them, How is it that ye sought me? wist ye not that I must be about my Father’s business?(KJV).

M-am mirat întotdeauna cu privire la traducerea KJV a versetului de mai sus.  Isus era angajat în… afacerea Tatălui Său!  Eu cred că această abordare nu este (total) greşită, deoarece într-un anume sens, „marfa” creştinului este… mântuira oferită de Dumnezeu.  Faptele noastre şi cuvintele noastre vorbesc despre asta.  Ceea ce face creştinul arată mereu către calitatea mărfii.  Creştinul este ca un spot publicitar ambulant.

Kartika Sari Dewi Shukarno - Sursa fotografiei: AP

Lucrul acesta trebuie să se vadă mai bine în biserică.  Gândindu-mă zilele acestea la creşterea influenţei islamului într-o mare parte a lumii (de exemplu, foto-modelul Kartika Sari Dewi Shukarno a fost condamnată la bătaie cu nuiele ca pedeapsă pentru că a băut bere în public.  Musulmanii sunt o minoritate în Malaezia… dar ştiu cum să îşi promoveze religia) şi nu doar la creşterea islamului ci şi a altor religii false (mormonii, martorii, etc), m-am gândit la ce se întâmplă în creştinism.

Uite, oamenii ce vin la bisericile creştine nu-s interesaţi în părerile politice ale pastorului lor.  Aceste păreri, de stânga sau de dreapta sunt propagate zi şi noapte pe zeci de canale de televiziune şi de radio.  Oamenii vin la biserică să fie învăţaţi despre Dumnezeu, despre adevărul transcendent.  Pe ei nu-i interesează să audă despre război sau pace, homosexualism, dreptate socială, încălzirea globală, protejarea bufniţei cu pete, a balenelor şi altele de genul acesta.  Opinia păstorului contează prea puţin pentru ei.  Ei vor să audă Evanghelia, despre iertarea lui Dumnezeu, despre soluţia împotriva păcatului şi pierzării.  Vor să-l cunoască pe Dumnezeu.

Bisericile care au abandonat acest mesaj (episcopaliene, prezbiteriene USA, United Methodist, Church of Christ) au pierdut sute de mii de membri în ultimii zece ani (conform unui studiu din anul 2000 publicat de Glenmary Research Center, studiu care se publică o dată la zece ani).  Presbyterian Church USA a pierdut 11.6% din membri, United Methodist 6.7%, Episcopal Church 5.3%, Church of Christ 14.8%.

Dar sunt oare şi biserici care au crescut?  Da!  Ştii care?  Bisericile conservatoare, cu o învăţătură mai „fundamentalistă”: Southern Baptist au crescut 5%, Traditionalist Presbyterian Church cu 42.4%, Evangelical Free Church cu 57.2%, Pentecostal denominations cu 18.5%, Church of God (tot penticostali) 40.2% şi Christian and Missionary Alliance cu 21.8%.  Bisericile care cer ceva de la membrii lor, cresc!  Ce anume să ceară?  Dedicare, moralitate, nevoia de mântuire personală, seriozitate în ceea ce priveşte slujirea voluntară şi zeciuielile, toate acestea însoţite de o învăţătură conservativă.  Bisericile progresive, liberale şi chiar şi cele moderate au pierdut membri.  Bisericile care s-au definit ca „inclusive” şi „tolerante”, bisericile care au lăsat ca să fie modelate de cultura politică imorală au pierdut membri!

La 1967 Southern Baptists au avut o mare luptă între tradiţionalişti şi progresivi.  Aceştia din urmă au pierdut.  Ceea ce a urma este uimitor:  în anii următori, Southern Baptists se înmulţeau cu o rată de 750 membri şi cu 5 biserici săptămânal.  În aceeaşi perioadă, Assemblies of God (penticostali) au crescut cu 121%, Adventiştii cu 92%, Church of God cu 183%, Nazarene Church cu 63%.

Concluzia?  Bisericile care se aseamănă din ce în ce mai mult cu nişte organizaţii de caritate ce oferă doar servicii sociale, vor pierde membri, cele conservatoare vor câştiga membri.  Aceasta este o prezicere bazată pe istoria mai recentă a bisericilor din America.  Şi chestia aceasta o puteţi pune într-un seif şi s-o scoateţi de acolo peste 10 ani.  Va fi adevărată.

De aceea cresc musulmanii şi alţii ca ei: aceştia cer ceva de la membrii lor.  Ceea ce cer este riguros şi legalistic.  Dar este ancorat în tradiţia lor, cere dedicare, perseverare, seriozitate.  De aşa natură era „afacerea” (cum zice KJV) în care era angajat Isus.  Era afacerea Tatălui, şi era, ca orice afacere, serioasă!  Tatăl nu angajează diletanţi, voluntari, oameni care muncesc după ureche, după curentul la modă în politica zilei sau după cum cred ei că e mai potrivit.  Numai după prescripţii.  Numai după Biblie 100%.

Ştiu că printre bloggeri sunt unii care mă critică ca fiind „fundamentalist” şi că m-aş afla în „cantonament ideologic”.  E în regulă.  Mai bine să stau mai departe de buza prăpastiei decât să mă aventurez prea aproape de ea!  Oricum eu nu mă pregătesc să-mi iau zborul de unul singur sau de capul meu, ci împreună cu Isus.  Şi, mai vreau să duc cu mine cât mai mulţi oameni!  Cred că aceasta este afacerea Tatălui nostru.  Doamne ajută-ne pe toţi!

* **

Noi ne ajustăm mereu imaginea şi ne-o alcătuim pe baza cerinţelor societăţii în care trăim; ne supunem unei continue programări sociale a feţei ce-o arătăm lumii.  Dincolo de imagine, avem cu toţii lacune, temeri, dureri, răni şi probleme nerezolvate pe care le ţinem ascunse de ceilalţi oameni.  Cu tot rolul acestora în criteriul după care judecăm pe alţii, cel mai adesea cântărirea celorlalţi se face după imaginea pe care am dezvoltat-o şi susţinut-o prin ani.

Imaginea unora este adesea deosebit de fluidă.  Ea este cameleonică, luînd aspectul şi culoarea societăţii în care trăim.  Bombardată mereu cu informaţii, imaginea dezvoltată devine atât de influentă încât are puterea de a ne modifica, prin întrebuinţare, credinţele, atitudinile şi sentimentele avute faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de noi înşine.

Dacă este adevărat că imaginea are un rol atât de important, atunci întrebarea este, cum aş putea să-mi modific imaginea după cea alui Christos?  Pe de o parte, aş vrea să păstrez credinţa.  Să vorbesc despre ea, fără să o forţez asupra altora, şi totuşi, să-i smulg din foc.  Mie mi-e teamă de efectele liberalismului creştin.  Le văd împrejurul meu pretutindeni.  În bisericile episcopaliene, şi acum recent, în cele reformate evanghelice.  Dar nu doar în acestea.  Învăţătura despre prosperitate din unele cercuri carismatice, reducerea donării de bani la o tranzacţie de bursă, în care tu dai o sumă x iar Domnul îţi dă înapoi ca la Caritas, ridicarea potenţialului uman la rang de dumnezeu, şi altele, nu sunt mai puţin vinovate decât schimbarea înţelegerii despre ce spune Biblia despre homosexuali, de exemplu.  Adică, sunt erezii şi unele şi altele, zic eu.

În aceeaşi notă, liberalismul creştin a scos miraculosul şi supranaturalul din Evanghelie şi din viaţa noastră, şi l-a înlocuit cu etica şi comportamnetul moral.  În speţa lui Schleiermacher, credinţa a fost înlocuită de sentimente şi relaţie.  Să iubim, să acceptăm, să cultivăm pacea, buna înţelegere, prietenia.  Să fim ca Isus, zic ei.  De acord.  Dar, Isus a fost ceea ce a fost, fără să piardă credinţa!  Isus nu pe om l-a avut în centrul vieţii Sale, deşi l-a iubit pe om şi a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru om, ci pe Tatăl!   Părtăşia cu Tatăl, voia Tatălui, astea au fost primordiale pentru Isus.

Ori liberalii şi-au pierdut credinţa, sau cel puţin, din punctul de vedere a ceea ce susţin, aşa pare.  Vânturarea unor versete biblice în ochii lumii nu înseamnă prea mult!  Unii chiar vor zice „Doamne, Doamne” fără să facă voia lui Dumnezeu.  Când liberalii fac asta în public, nimeni nu sare în sus, deoarece ştie toată lumea că e doar o mişcare politică, fără bază reală.

Acum, pe de altă parte, aş vrea să mă pot apropia de homosexual cu suficientă iubire dar şi cu tăria de a spera că pot aduce lumină în viaţa lui.  Sau, nu trebuie să presupun că eu am mai multă lumină decât el?  Aş vrea să iubesc pe liberal şi nu ştiu cum aş face să îi transmit iubirea, în timp ce-mi menţin poziţiile credinţei mele, fără să transmit sentimentul că aş avea ceva împotriva lui.  Aş vrea să ascult pe cel ce vorbeşte despre necesitatea de a proteja mediul fără să las senzaţia că-l judec.  Dar cum s-o fac?  Deoarece credinţele mele sunt puternice, la fel de puternice ca ale acestor două-trei entităţi amintite mai sus.  Şi lumea în care trăim noi, este atât de divizată!  Suntem aşa de gata să scoatem securea războiului şi să-l scalpăm pe celălalt într-o sălbăticie nemaiîntâlnită până în secolul nostru!

Asta e dilema mea.  Stau mereu şi mereu în faţa câte uni caz de samariteancă (Ioan 4) şi nu ştiu cum să fac.  Să am fermitatea lui Isus, siguranţa Sa, autoritatea, dar şi iubirea şi puterea de a transmite nevoia de schimbare.  Să pot crea un climat al dialogului în cadrul căruia să nu rostim doar vorbe de dragul comunicaţiei ci pentu edificare, cum zice Pavel.  Şi apoi să pot deschide calea către Isus ca şi eu şi celălalt să ne îmbunătăţim.  Ca în procesul de descoperire a lui Isus, să ne făurim o nouă imagine, în care rănile nevindecate să se repare, fricile să dispară, defectele să poată fi scoase la suprafaţă fără teama de a fi ridiculizaţi pentru ele.  Şi-n care să ne ancorăm credinţa în Locul Preasfânt.

* **

Galateni 2:4 din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie;

Preşedintele Roosevelt în spiciul său la Congresul american din 1941 a vorbit despre patru libertăţi ale omului:

- Libertatea de exprimare, libertatea de închinare la dumnezeul în care crede omul, sau de a nu se închina la nici un dumnezeu dacă aşa vrea el, libertatea de a avea suficient pentru a nu trăi în nevoi materiale şi libertatea de frică pentru o viaţă trăită într-o lume în care domneşte pacea.

Roosevelt vorbea despre aceste libertăţi ca posibile în secolul trecut, în timpul vieţii unora dintre ascultătorii săi.  O astfel de lume, zicea el, este antiteza noii ordini mondiale pe care voiau s-o instaureze dictatorii prin armele lor.

America trebuia să intre în al doilea război mondial şi ceea ce le spunea preşedintele americanilor avea menirea de a-i motiva pe concetăţenii săi.

Acum aceste patru libertăţi, fluturate politic şi idealistic în faţa noastră de atâtea ori, nu mai există de mult.  După Septembrie 11, 2001, ne-am dat seama că nu suntem în siguranţă nici aici, în America, după cum credeau până atunci americanii.  Gurile rele spun că este posibil ca să existe aici în SUA câteva capsule nucleare de valiză care pot fi folosite pentru fabricarea de bombe nucleare.  Dar lumea în care trăim are şi alte ameninţări, sub formă de boli, molime, catastrofe naturale, etc.  Şi pe baza tuturor acestor ameninţări, se contruiesc şi astăzi de către politicienii noştri alte frici: că globul pământesc se încălzeşte şi că se topeşte gheaţa de la poli şi că pământul va fi acoperit de apă.  Că n-o să mai fie petrol şi că trebuie să-l conservăm, conducând maşini hibrid.  Libertatea de frică nu mai este de mult printre noi.

Nici libertatea de religie nu mai e ca aceea despre care se vorbeşte.  Unele religii sunt mai libere decât altele.  De la satanişti la musulmani, de la voodoo la rasfartarieni, de la new age la mormoni, toţi au mai multe libertăţi decât creştinii.  Aceştia nu se pot ruga în public, nu pot predica la colţul străzii, nu mai au voie să expună simboluri ale credinţei lor sau ale sărbătorilor lor religioase.  Creştinii sunt consideraţi bigoţi, urăsc pe homosexuali, sunt intransigenţi, înapoiaţi, sunt o pacoste.  Noi care ne-am luptat pentru drepturile altora de a fi liberi să se închine la ce vor ei, suntem îngrădiţi în libertatea noastră de a ne închina tocmai de acei ce au fost beneficiarii luptei noastre.  Dacă cineva ar scrie pe Coran porcăriile ce le-au scris unii pe Biblie acum câteva zile, musulmanii ar da foc la o întreagă ţară.  Dar creştinii, nu au voie s-o facă în numele îngăduinţei creştine.  Dacă ar face-o, atunci să vezi condamnare!

Dacă te uiţi la întâlnirile ocazionate de discuţiile pe reforma asigurării de sănătate, în care oameni ce aveau întrebări le puneau politicienilor, îţi dai seama că nici libertatea de exprimare nu mai există.  Cei ce au întrebări şi le pun sunt făcuţi nazişti, înapoiaţi, huligani.  Administraţia lui Obama luptă pentru restrângerea drepturilor unor talk showuri ca acela a lui Rush Limbaugh, doar pentru că sunt incomodaţi de ideile acestuia.  În curând vor fi legi ce vor înfiera discursurile unor pastori împotriva păcatului homosexualismului ca fiind discursuri provocate de ură împotriva unei minorităţi.  Pastorii vor fi amendaţi sau închişi.

Iar ultima frică, de sărăcie e mai prezentă printre noi ca oricând.  Oamenii îşi pierde locurile de muncă la o rată de 5-6 sute de mii lunar.  Sute de mii de oameni şi-au pierdut casele, economiile, fondurile de pensii.

Ce ne mai rămâne?  O libertate ce nu ne-o poate lua nici frica, nici sărăcia, nici catastrofele de tot felul, nici închisoarea, nici oamenii, nici nimic: libertatea pe care ne-a adus-o Christos!  Dacă o ai, eşti cu adevărat liber, oricât de reduse ţi-ar fi alte libertăţi.  Descoper-o!  Fă-o a ta!  Foloseşte-o!

* **

Sâmbătă începe Ramadanul, sărbătoarea musulmană în timpul căreia, pentru a cinsti primirea Coranului de către Mahomed, musulmanii postesc, se abţin de la băutură, sex, fumat şi alte lucruri de felul acesta pe un termen de 30 de zile. 

Frumos!  Dacă s-ar abţine şi de la terorism, dacă apropierea de dumnezeul lor i-ar inspira la pace şi nu la lupte şi ucideri, atunci ar fi o sărbătoare meritoasă.  Şi probabil că pentru unii, este!   Dar nu şi pentru radicali.  Asta se vede clar din recentele atacuri menite să destabilizeze alegerile din Afganistan, să terorizeze Irakul după retragerea (parţială) a trupelor americane.  Radicalii, chiar dacă sunt o minoritate, prin teroare pot determina pe moderaţi la inactivitate şi nepăsare.  Nu degeaba la 65% din populaţia Pakistanului îi e teamă că ar fi o posibilitate ca minoritatea radicală să preia conducerea ţării lor.

Cei 7 americani convertiţi la islam şi prinşi zilele trecute în Carolina de Nord discutau despre jihad.  Care este oare fascinaţia acestei religii cu moartea şi cu sinuciderea!?  Dacă tot se grăbeşte careva la cele 70 de fecioare ce-l aşteaptă „dincolo”, de ce nu se duce singuri?  De ce ia cu el copiii, femei şi bătrâni, cetăţeni nevinovaţi?  Şi ce-i face pe mulţi convertiţi la islam să se convertească?  Mă uit la femei, americance convertite.  Nu văd umilinţa la care sunt supuse femeile în islam?  Zilele trecute se vorbea prin media despre un proces prin care un bărbat musulman cu mai multe neveste, avea dreptul legal de a interzice bani şi mâncare acelei soţii care nu voia să se culce cu el.  Da de când a ajuns soţia unui musulman un obiect de satisfacere a plăcerii bărbatului?

În Egipt un mare procentaj de femei au fost mutilate prin „tăierea împrejur” cum se mai numeşte extirparea clitorisului.  Practica aceasta este răspândită în majoritatea ţărilor musulmane.  De ce?  Pnetru că femeia e un „obiect” de satisfacere a plăcerii bărbatului, ea însăşi neavând dreptul la nici o plăcere! 

Şi nu se vede clar condiţiile în care se trăieşte în majoritatea acestor ţări?  Sărăcie, analfabetism, despotism, şi în general limitare din toate punctele de vedere?

Să avem grijă deci: vine Ramadanul!

* **

Poate ar trbui să spun la mai puţin de 10% de normă!  De ce?  Pentru că-l trăim numai duminică dimineaţa pentru câteva ore, dacă avem slujbă şi seara, atunci şi seara câteva ore, dacă avem slujbă în timpul săptămânii, mai adăugăm câteva ore…  Am un amic; nu l-a surprins citind Biblia niciodată!  Până într-o zi când o citea cu interes şi-şi făcea ceva notiţe pe o bucăţică de hârtie.  L-am întrebat ce face.  Mi-a spus că păstorul l-a rugat să dea nişte îndemnuri duminică dimineaţa la rugăciune, şi se pregăteşte.  L-am întebat cât de des citeşte Biblia pe săptămână.  Mi-a zis că nu destul… că de fapt o citeşte destul de rar, că nu are timp, afacerile, copiii, familia, oboseala…

Creştinismul nu e o religieîn felul altor religii: este o CALE.  Fapte 9:2 şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Fapte 24:22 Felix, care ştia destul de bine despre „Calea” aceasta, i-a amânat zicând: „Am să cercetez pricina voastră când ca veni căpitanul Lisias.” Un fel de viaţă care pătrunde tot ce suntem şi ce facem, întreaga existenţă.  Christos este Domnul şi restul cade sub influenţa acestui fapt.  Relaţia cu Christos absoarbe totul şi influenţează totul.  Noi nu facem lucruri extraordinare pentru că suntem creştini, ci trăim o viaţă întreagă în mod extraordinar.  Astfel, creştinismul de sanctuar devine creştinismul de toate zilele, şi asta nu-l trivializează ci el înobilează viaţa.

Dacă creştinismul de sanctuar nu pătrunde în viaţa de celelalte zile, devine un idol la care ne închinăm din când în când.  E un chip pe care noi l-am făurit ca să semene cu Dumnezeu, dar este o reprezentare de Dumnezeu pe care Domnul n-o aprobă nici confirmă.

* **

Pastor Craddock povesteşte că a fost invitat odată să predice într-o localitate.  Persoana care l-a aşteptat la aeroport l-a dus în faţa unei clădiri, i-a dat o cheie, şi i-a spus că în clădire este apartamentul pentru musafirii bisericii, apoi l-a lăsat în faţa clădirii.  Cum a deschis uşa, a observat că pe podea erau vopsite semne mari, care arătau spre „dormitor”, „baie”, şi „bucătărie”.

Pentru că era târziu, a făcut un duş şi s-a culcat.  Proaspăt şi odihnit, a doua zi s-a dus la „bucătărie” şi a deschis frigiderul.  Acesta era gol-goluţ, cu excepţia unei hârtii pe care scria „dacă ţi-e foame, servim micul dejun, amiaza şi cina la biserică”.  Şi era dată adresa bisericii.  Craddock şi-a amintit din seara precedentă că cel ce l-a adus cu maşina de la aeroport i-a arătat clădirea bisericii la două străzi depărtare.  Aşa că flămând fiind, s-a îmbrăcat şi s-a dus la biserică.

Ajungând acolo a văzut o coadă mare de oameni ce aşteptau să li se servească micul dejun.  Erau cu toţii oameni săraci de prin cartier, oameni fără adăpost (homeless) şi câţiva invalizi.  Se aşeză la coadă, când bărbatul din faţa sa, îmbrăcat cu nişte haine ponosite, nebărbierit, cu o şapcă acoperindu-i părul murdar şi neîngrijit, mirosind a transpiraţie şi alcool, se întoarse şi-i dădu bună ziua.  Craddock i-a răspuns, apoi îl întrebă dacă are rudenii în oraş.  Bărbatul explică:

„Eu am o fiică aici în oraş, şi am stat la ea un timp, dar acum are un copil de crescut şi eu nu am mai reuşit să respect regulile celulei mele de Alcoolici Anonimi, şi m-am apucat iar de băut, aşa că, fiind un exemplu prost pentru nepotul meu, a trebuit să plec şi acum locuiesc pe stradă.”

„Dar tu, cu ce te ocupi?” întrebă bărbatul pe Craddock.
„Eu sunt predicator” răspunse acesta.
„Ei, asta este!” zise resemnat bărbatul!  „Alcoolul acesta ne prinde pe toţi, fără să ţină seama ce am fost şi ce am făcut!”

Craddock ar fi vrut să-i explice că nu, el nu a căzut în patima alcoolului, că el predă studenţilor de la universitate, că are o diplomă, o casă, o familie, că este de fapt un predicator cu renume!  „Eu nu sunt unul ca tine”! ar fi vrut să-i spună Craddock.  Dar s-a abţinut şi l-a lăsat pe om să creadă că şi el este unul dintre „alcoolici”.

Apoi începu să se gândească: oare era mare diferenţă între ei doi?  Îi plac Domnului împărţirile pe care le fac oamenii, pe grupe, pe clase, pe obiceiuri şi preferinţe, pe păcătoşi şi sfinţi?  Nu erau toţi din coada aceea nişte păcătoşi care nu aveau cum ajunge la cer decât prin mântuirea lui Christos şi prin harul lui Dumnezeu?  Nişte păcătoşi ce aveau nevoie de răscumpărare?

* **

De pe vremea lui Darby dispensaţionaliştii ne portretizează scenarii apocaliptice ale vremurilor de pe urmă.  Conform acestor scenarii, graniţele ţărilor vor dispare, un lider carismatic va apare şi va prelua conducerea întregii lumi (numele său va fi Anticrist), iar oamenii lumii vor fi uniţi într-o singură religie (închinarea la diavolul şi la Anticrist).  Unul dintre lucrurile care vor uni pe oameni (pe lângă acelaşi conducător şi aceeaşi religie) va fi şi aceeaşi monedă.  De ani buni, dolarul american este moneda în care se păstrează rezervele mai multor ţări, precum şi moneda de plăţi în schimburi cum ar fi petrolul de exemplu.  Căderea dolarului vizavi de alte monede, sitoaţia economică a SUA precum şi presiuni din partea Chinei şi a altor naţiuni a făcu că unii economişti şi lideri de ţări să discute posibilitatea unei monede internaţionale unice.

Rusia s-a urcat şi ea în acest tren, şi zilele trecute la întâlnirea celor 20 din Italia, preşedintele Rusiei, Medvedeev a „dezvelit” o posibilă monedă internaţională unică:  o puteţi vedea mai jos.  Doar atâta mai e de spus că, probabil că spusele dispensaţionaliştilor nu au meritat să fie luate în râs…  Poate că cine râde la urmă, râde mai bine!

* **

Nu de mult, Newt Gingrich, cel ce a stabilit şi pus în practică „Contractul cu America” la a993 când era Speaker-ul Camerei reprezentanţilor din Congresul SUA a afirmat într-unspici ţinut într-o biserică evanghelică americană că SUA este asediată de păgânism şi că adevărata luptă în America este o luptă spirituală, cu forţe care doresc să-L scoată pe Dumnezeu din America.  iată mai jos clipul video:

* **

Deunăzi un membru al organizaţiei homosexualilor afirma că unii dintre creştini sunt bigoţi.  Chia aşa?

Dicţionarul Webster din 1978 defineşte ca fiind „bigot” individul care „ţine morţiş şi fără toleranţă la grupul, credinţele şi opiniile sale”.   Conform acestei definiţii, gay-ii sunt cei mai bigoţi oameni din lume!

Mi-ar place să fie şi creştinii atât de devotaţi cauzei lui Christos, precum sunt gay-ii devotaţi cauzei lor!  Desigur, fără obrăznicia, violenţa şi imoralitatea gay-ilor.  Şi fără vorbirea pe la ambele colţuri ale gurii!  Că, atunci când gay-ii urmăresc obţinerea de „drepturi”, atunci ei caută libertăţi civile şi discursul lor este justificat, pe când dacă creştinii vocalizează opiniile lor, atunci actul este calificat drept „vorbire cu ură, intoleranţă şi extremişti de dreapta”.

* **

Abia am lipsit un pic din State și deja niște oameni de știință (vezi aici) au și anunțat că-n următorii 5 la 10 ani se va creea viață artificială!  Și dacă se va ajunge ca să se facă o astfel de viață, atunci cum vor arăta organismele care o vor avea?  Și se va creea o amoebă, lăsând ca aceasta să evolueze, pentru demonstrarea teoriei lui Darwin?  Iar dacă se va da această viață unor… oameni creați și ei în laborator, atunci de ce nu ar fi putut Dumnezeu face … oameni mari, cu capacitățile ce iată, astăzi pretind că pot face… viață!?

De fapt chestia asta vine pe urmele ridicării de către Obama a restricției impuse de Bush cu privire la repartizarea de fonduri de la guvern pentru cercetarea celulară care impune distrugerea embrionilor umani.  Speranța oamenilor de știință este de a se dezvolta din „stem cells” (celule de bază care se găsesc în mai toate organismele multicelulare, și care au o capacitate de înmulțire miotică, precum și de devenire a lor în apropae orice fel de altă celulă sau chiar organ) tot felul de organe necesare transplanturilor.  Cu privire la distrugerea embrionilor umani pentru a se colecta celulele, lumea este destul de împărțită, și nu doar cei religioși.  Majoritatea evanghelicilor sunt împotriva folosirii acestor embrioni, fiind și împotriva avorturilor.  Prin aprobarea fondurilor de la guvern, clinicile de avorturi pot deveni adevărate pepiniere de astfel de embrioni.  Femeile dornice de avor vor putea avea unul chiar gândind că fac un gest nobil, o favoare științei, punând la dispoziția acesteia materia primă pentru cercetare și dezvoltare.

Recent s-au obținut realizări și din celulele de adult, așa că nu ar fi fost cazul să se distrugă embrionii pentru acestea.  dar lumea merge într-o singură direcție: din rău în mai rău.  Esta ca și când omenirea și-ar căuta cu lumânarea pedeapsa lui Dumnezeu.

Dacă se va obține vreodată viață în laborator?  Nu cred.  Mai întâi va trebui să se răspundă corect la întrebarea, Ce este viața?  Din punctul de vedere al ateului, între viața unei celule și viața ta și a mea nu există nici o diferență.  Ba mai mult, după ce John Stuart Mill în cartea sa Utilitarianism a revitalizat ideile filozofice a lui Epicur cu privire la importanța plăcerii/durerii în viață, și a aplicat principiul Celei Mai Mari Fericiri la întreaga existență și deci la toate viețuitoarele, calitatea fericirii și a durerii este judecatăm de toate viețuitoarele.  Dar cum știm noi oamenii, ce înseamnă „durerea” deoarece noi reprezentăm o infimă minoritate în raport cu alte viețuitoare, care experimentează și ele fericire și durere?  Ideile lui JS Mill au fost prelaute de apărătorii moderni ai animalelor, aceia care pretind că este o cruzime să tai găina pentru hrană, deoarece îi provoci durere.

Este viața unei găini identică cu viața unui om?  Deci, ce este viața?  Și ce fel de viață se va realiza în laborator?  O protocelulă?  Un ribozom?  Viața de.. găină?  De om?

Și dacă Se va face viață, cui i se va da această viață?  Oh, dar prea tare ne complicăm.  Și fiecare monedă are două fețe.  Pe de o parte, m-aș bucura dacă unul ce așteaptă de ani de zile să apară un organ de care are nevoie în vederea unui transplant l-ar putea obține fără să aștepte, să existe o bancă de organe pentru transplant.  Unul care suferă de Parkinson, sau de alte maladii incurabile să găsească soluție la boala lor.  Dar de cealaltă parte, nu aș vrea ca să se instaureze o cultură a morții, ca acelea ce au mai apărut dealungul istoriei omenirii, cum a fost pe vremea lui Hitler.  Că dacă azi distrugi un embrion prin avort, mâine, în condiții economice precare vei elimina un bătrân ce a devenit o povoară, apoi o rasă ce te stânjenește…  Și toate acestea nu sunt decât ramificații ale ateismului și darwinismului.

Conform acestora, nu există nici Dumnezeu, nici păcat originar.  Și dacă nu există Dumnezeu, atunci devenim noi dumnezei, iar dacă nu există  păcat, nu avema de-a face nici cu pedeapsa pentru păcat (boala face parte din această pedeapsă) și atunci trebuie să facem tot ce putem pentru a elimina efectele (boala) în absența cauzei (păcatul).  Boala e doar o chestie socială, o alterare a organismului datorită stilului de viață, a alimentației, a nefuncționării legii evoluției care pretinde că nu supraviețuiește decât cel mai tare…

* **

Trăim într-o lume în care fiecare dintre noi are adevărul său.  Toleranţa promovată pretutindeni ne face să acceptăm faptul acesta şi să considerăm adevărul acceptat de noi ca o chestiune strict personală.  Afirmarea unui adevăr ca fiind „absolut” este considerată intoleranţă.  De aceea mulţi păstrează credinţa lor pentru ei înşişi. Read more »

* **

Ioan 7:49 Dar norodul acesta, care nu ştie Legea, este blestemat!”

Fariseii şi Saducheii şi învăţătorii Legii aveau datoria de a învăţa norodul.  Ei „şedeau pe scaunul luiMoise” (Matei 23:2) şi desluşeau poruncile.  Dacă poporul nu ştia legea şi de aceea era blestemat, atunci cine era de vină?

Dacă poporul român se numeşte „creştin” dar nu trăieşte creştinismul, dacă au Biblie dar nu citesc, nu cunosc şi nu trăiesc Biblia, atunci cine este de vină?

* **

Cum vârsta de începere a activităţii sexuale scade pe zi ce trece (ultima dată când am citit ceva în domeniul de statistică, se spunea că 80% din fetele de până la 14 ani au avut deja sux, de cele mai multe ori cu un băiat de liceu), dacă fenomenul acesta se răspândeşte şi prin adunări, atunci predicatorii secolului 21 vor avea o problemă destul de serioasă încercând să comunice despre nişte realităţi care sunt depăşite…  Starea de „feciorie” poate fi doar o amintire pentru mulţi ascultători tineri!

Sursa pozei, ASBO JESUS

* **

Ca şi când ar mai fi nevoie de încă un atac!  Fiind vorba de un nou preşedinte de la 20 ianuarie încolo, se dă din nou lipta de a scoate din jurământul preşedintelui menţionarea numelui lui Dumnezeu.  Scoaterea rugăciunii din şcoli, scoaterea exponatelor conţinând cele 10 porunci, şi acum lupta împotriva menţionării numelui lui Dumnezeu, nu-s decât paşi pentru scoaterea în ilegalitate a tot ce-i sfânt şi necesar în ţara asta.  Cum zicea Dostoievski în fraţii Karamazov, „fără Dumnezeu, totul e permis.”  Şi cum avem nevoie să ne permitem cât mai multe măgării şi spurcăcuni, trebuie eliminat Dumnezeu. Read more »

* **

* **

Scena a cincea: Un nou început; Matei 2:19-23.

Crăciunul a trecut de acum, şi iată-ne privind către noul an.  Privind în urmă, poate că viaţa ta a avut întorsături dramatice, asemănătoare celor suferite de Iosif şi Maria, sau de alţi oameni afectaţi de naşterea Mântuitorului.  Sau poate tu ai avut parte numai de ¨pace şi bună-învoire¨.  Sau poate că existenţa ta a fost anostă şi parcă fără sens. Read more »

* **

O călătorie neaşteptată şi un mic Holocaust: Matei 2:13,14.

Am spus acum o bucată de timp în urmă despre dramatismul povestirii lui Matei. El ne poartă când într-al nouălea cer, când ne coboară pe pământ. Nu am terminat bine cu plecarea magilor, care s-au închinat în faţa copilului nostru… spunând că este un rege… Abia am pus bine darurile de mare preţ ce ni le-au adus, şi acum, avem visul acesta, în care îngerul Domnului a venit din nou la noi să ne spună că suntem în pericol. Read more »

* **