PERSPECTIVE CRESTINE

AICI

* **

Dacă ţi se face scârbă uşor, nu-ţi recomand să priveşti prezentarea.

* **

Sâmbătă începe Ramadanul, sărbătoarea musulmană în timpul căreia, pentru a cinsti primirea Coranului de către Mahomed, musulmanii postesc, se abţin de la băutură, sex, fumat şi alte lucruri de felul acesta pe un termen de 30 de zile. 

Frumos!  Dacă s-ar abţine şi de la terorism, dacă apropierea de dumnezeul lor i-ar inspira la pace şi nu la lupte şi ucideri, atunci ar fi o sărbătoare meritoasă.  Şi probabil că pentru unii, este!   Dar nu şi pentru radicali.  Asta se vede clar din recentele atacuri menite să destabilizeze alegerile din Afganistan, să terorizeze Irakul după retragerea (parţială) a trupelor americane.  Radicalii, chiar dacă sunt o minoritate, prin teroare pot determina pe moderaţi la inactivitate şi nepăsare.  Nu degeaba la 65% din populaţia Pakistanului îi e teamă că ar fi o posibilitate ca minoritatea radicală să preia conducerea ţării lor.

Cei 7 americani convertiţi la islam şi prinşi zilele trecute în Carolina de Nord discutau despre jihad.  Care este oare fascinaţia acestei religii cu moartea şi cu sinuciderea!?  Dacă tot se grăbeşte careva la cele 70 de fecioare ce-l aşteaptă „dincolo”, de ce nu se duce singuri?  De ce ia cu el copiii, femei şi bătrâni, cetăţeni nevinovaţi?  Şi ce-i face pe mulţi convertiţi la islam să se convertească?  Mă uit la femei, americance convertite.  Nu văd umilinţa la care sunt supuse femeile în islam?  Zilele trecute se vorbea prin media despre un proces prin care un bărbat musulman cu mai multe neveste, avea dreptul legal de a interzice bani şi mâncare acelei soţii care nu voia să se culce cu el.  Da de când a ajuns soţia unui musulman un obiect de satisfacere a plăcerii bărbatului?

În Egipt un mare procentaj de femei au fost mutilate prin „tăierea împrejur” cum se mai numeşte extirparea clitorisului.  Practica aceasta este răspândită în majoritatea ţărilor musulmane.  De ce?  Pnetru că femeia e un „obiect” de satisfacere a plăcerii bărbatului, ea însăşi neavând dreptul la nici o plăcere! 

Şi nu se vede clar condiţiile în care se trăieşte în majoritatea acestor ţări?  Sărăcie, analfabetism, despotism, şi în general limitare din toate punctele de vedere?

Să avem grijă deci: vine Ramadanul!

* **

-În fiecare duminică sunt mai mulţi creştini ce merg la serviciu la biserică, decât în întreaga „EuropăCreştină”.

- În fiecare duminică sunt mai mulţi anglicani ce merg la biserici în Kenya, Africa de Sud, Tanzania şi Uganda decât în Marea Britanie, Canada şi SUA.  Anglicanii din Nigeria sunt mai numeroşi decât cei din ţările africane amintite mai sus.

- În fiecare duminică merg mai mulţi penticostali brazilieni la biserică decât penticostalii tuturor denominaţiilor penticostale din SUA.

- În fiecare duminică catolicii americani au slujbele în mai multe limbi altele decât americana decât oricând în trecut.

- În orice duminică, bisericile cela mai numeroase din Anglia şi Franţa sunt alcătuite din creştini de culoare

- Sunt mai mulţi creştini catolici în Filipine decât în oricare dintre ţările tradiţional catolice din Europa (Italia, Spania sau Polonia)

Sursa: The New Shape of World Christianity, de Mark Noll

* **

La aceeaşi conferinţă la care Biserica Episcopală a decis să ordineze homosexualii, doamna Katharine Jefferts Schori, episcopul ce a condus Conferinţa a afirmat că, mântuirea este o uriaşă erezie a Occidentului.  Erezie este că noi putem fi mântuiţi în mod individual, că oricine dintre noi poate fi într-o relaţie bună cu Dumnezeu.  Shori a afirmat de asemenea că este erezie a crede că o rugăciune personală (de pocăinţă) poate aduce mântuirea.

„În anumite cercuri întâlnim caricaturizarea prin care se insistă că mântuirea depinde de recitarea unei formule verbale specufuce cu privire la Isus.  Această preocupare individualistă este o formă de idolatrie deoarece mă pune pe mine şi cuvintele mele în locul pe care nu-l poate ocupa decât Dumnezeu, adică în centrul existenţei…”

Nu-i destul că criza Episcopalienilor este adâncă, că bisericile care ţin la ortodoxia doctrinei s-au despărţit, acum vine bomba asta!  Erezie a crede în Isus?  A avea o relaţie personală şi individuală cu Dumnezeu?  A te ruga pentru pocăinţă şi a obţine mântuirea printr-o simplă rugăciune!?  Dar nu s-a rugat tâlharul de pe cruce, şi Domnul i-a răspuns că chiar în aceea zi el va fi cu Domnul în paradis?

Este clar că Episcopalienii sunt în cădere liberă!  În timp ce personal cred că există amplu loc şi rol pentru femei în lucrarea bisericii, nu cred că o femeie poate fi pusă în fruntea unei denominaţii creştine.  De aici până la afirmaţiile lui Schori nu mai este decât un pas.  Orice abatere de la Scripturi, fie aceasta cât de măruntă, produce un efect enorm.  Doamna Schori ar trebui să îşi citească afirmaţiile în lumina Sfintelor Scripturi, şi atunci s-ar vedea cine este adevăratul eretic.

În încheiere, iată o analiză bună a celor de mai sus oferită de Albert Mohler aici.

* **

Îi vezi pretutindeni.  Băieţii de peste 19 ani, care participă regulat la templu, care se roagă, citesc regulile bisericii, care dau zeciuială, care sunt capabili şi sănătoşi, sunt încurajaţi să participe ca voluntari pentru o perioadă de doi ani de misionarism.  Doi câte doi, cum şi-a trimis Isus ucenicii, îmbrăcaţi fără excepţie în costume negre, cu cămăşi albe şi cravate negre, pe jos sau pe biciclete, cu sacoşe în spate sau pe umăr, mergând de la uşă la uşă, îşi duc credinţa înainte.

Mă uimeşte rigoarea lor şi a religiei ce-o reprezintă.  Oamenii au găsit întotdeauna mai uşor de respectat un cod de legi precise şi s-au încadrat mai bine într-o rutină.  De aici probabil şi puterea de ţinere a tradiţiilor în viaţa noastră.  Harul este greu de înţeles, pentru că eliberează şi omul se găseşte dintr-o dată străin într-o lume în care nu înţelege constrângerile iubirii după ce a fost limitat de cele ale legilor, obiceiurilor şi tradiţiilor.  Din acest punct de vedere, în timp ce apreciez la maxim harul, mi-ar place să văd şi-n bisericile evanghelice o mai multă rigurozitate în ceea ce priveşte aspectul acesta al mărturisirii credinţei.

Dar, am divagat!  Cum zilele trecute a fost vreme frumoasă, m-am întâlnit pe stradă cu cel puţin 4 grupuri de câte doi misionari.  M-am întrebat, oare ce au ei în sacoşe?  Le-am văzut ecusoanele pe reverele hainelor, bibliie în mână, dar ce-or fi având în sacoşe?  De unde sunt?  Din localitatea în care misionează, sau din altă parte?  Dacă-s din altă parte, unde dorm?  Cine le plăteşte cheltuielile?  Poate mă lămureşte şi pe mine cineva

* **

Deci, Barack Hussein Obama a fost în Egipt.  Acum nu mai trebuie să ne reţinem de la a folosi numele mijlociu al preşedintelui.  În alegeri, am fost mustraţi aspru de către acoliţii lui Obama că cei ce folosim acest nume vrem să-i speriem pe alegători.  Acum nu se mai sperie nimeni, deoarece ceea ce-şi face omul cu mâna lui, lucru manual se numeşte!  Şi, noi ne-am făcut-o!

Iată că putem să-i zicem „alesului” Hussein, şi de asemenea nu mai este nici un pericol să amintim faptul că a fost crescut în casa unor musulmani în ţări musulmane.  Pe vremea alegerilor, asemenea menţionări erau şi ele tabu.

Ce se poate citi în rândurile şi printre rândurile mesajului lui Obama de la Cairo?

1. Eu citesc că lui Obama îi place să spună adevărul.  Asta m-a surprin destul de tare, deoarece sunt deja obişnuit că Obama NU spune adevărul.  Îl spune ciuntit, parţial, de convenienţă, după cum cere ocazia sau este cazul.  Nu ne-a spus adevărul despre unde s-a născut, unde a studiat,cine-i sunt colegii (dar nici aceştia nu iasă la suprafaţă!), care-i sunt lucrările de diplomă (deşi-i place să promoveze alte scrieri de-a sale, cum a făcut-o recent la Universitatea Notre Dame), care i-au fost relaţiile cu comuniştii, socialiştii, teroriştii, şi JeremiahWright, cine i-a finanţat studiile pentru că e clar că el nu a avut mijloace financiare.  Ca să amintim doar câteva domenii în care preşedintele Obama nu a spus (încă) adevărul.

2. Apoi citesc că preşedintele vrea să aibă parte de un nou început.  Dar cum?  Vorbind mereu America de rău?  Cerând mereu scuze?  Început cu cine?  Deoarece lumea musulmană (deşi el o priveşte ca un tot unitar), este foarte fragmentată.  Şi chiar cei cărora li s-a adresat Obama, adică reprezentanţi ai Arabiei Saudite, Egiptului, universităţilor şi clerici musulmani, chiar ei ţin aprinsă flacăra extremismului (cum în repetate rânduri l-a numit Obama, evitând să folosească cuvântul mai potrivit „terorişti”).  Discursuri ideologice, strângere de fonduri, instigare la ură şi violenţă, sunt modurile de operare a celor cărora Obama le vorbeşte de un nou început.  Domnule Obama, aceştia vor accepta un singur nou început: când Israel nu va mai fi, şi de SUA nu va mai fi nevoie, atunci musulmanii vor avea parte de începutul pentru care se luptă de secole.

Noul început spunea Obama, trebuie să fie bazat pe respect reciproc.  Care dintre musulmani respectă SUA?

3. Un termen frecvent folosit de Obama este „pace”.  Despre „pace, pace” citesc din copilărie!  Să fi venit oare vremea aceea?  Că sincer să fiu, eu o aştept!  Numai că acea „pace” despre care vorbeşte Obama şi nu doar el, ci şi chiar unii din lumea evanghelică, NU SE POATE REALIZA cu mijloace omeneşti.  Nu cu discursuri, nu prin conferinţe, nu în Absenţa Prinţului Păcii.   Pacea adevărată şi reală apare numai când unul dintre duşmani va fi înfrânt pentru totdeauna.  În timp ce Obama VORBEŞTE despre pace, consens şi diplomaţie, Coreea de Nord se joacă cu armament nuclear, la fel şi Iranul.

Obama a amintit Dialogul Inter-religios promovat de Arabia Saudită şi Alianţa Civilizaţiilor promovată de Turcia.  Nu spun că nu au fost încercări în găsirea unui teren comun între creştinism şi islam.  Anii recenţi au fost presăraţi cu întâlniri în cadrul Dialogului Creştino-Musulman.  S-au schimbat declaraţii.  Una dintre acestea, semnată de câţiva evanghelici a făcut să curgă multă cerneală pro şi contra.  Toate aceste iniţiative caută să definească punctele comune, care pot deveni bazele unui dialog civilizat care să ducă la înţelegere.  Puncte comune există, aşa cum s-a arătat adesea şi din abundenţă: monoteismul ambelor religii, credinţa într-un dumnezeu personal, care a creat lumea şi pe om, promovarea unei atitudini de compasiune pentru cel lipsit, şi alte câteva.  Nu punctele comune ne fac probleme, ci diferenţele!  Şi acestea vor fi insurmontabile, cât vor ţinea vremurile.  Printre acestea, avem deosebiri teologice (la care evanghelicii ţin mai puternic decât reprezentanţii bisericilor tradiţionale şi emergente) şi avem atitudinea faţă de Israel.  Mare parte din creştini susţin dreptul la existenţă al Israelului, mare parte dintre musulmani susţin dreptul la… inexistenţă al Israelului.  În domeniul acesta, Obama vrea şi să aibă prăjitura, şi s-o mănânce.  De aceea, „pace” nu va fi.

4. Obama a vorbit despre democraţie.  Conceptul de democraţie trebuie că este străin societăţilor islamice.  ISLAM înseamnă supunere, şi supunerea este importantă şi pentru cei ce supun, şi pentru supuşi.  Ancorat adânc în perioada formării islamului, ţările musulmane nu îmbrăţişează democraţia şi fie dictatura, fie haosul.  Acuzarea de către Obama a colonialismului şi a interzicerii musulmanilor la progres şi oportunităţi a dat apă la moara multora.  Doar că, Obama a uitat că America nu a avut nici o colonie în nici o ţară musulmană.  Dar pentru Obama, asta puţin contează.  Democraţia este o temă utilă, deoarece chiar şi vizita aceasta şi spiciul de la Cairo are în vedere nu realizarea unor lucruri concrete (spiciul a fost îmbibat în generalităţi) ci promovarea unei personalităţi: a lui Obama.  Interesele Americii sunt susţinute de Obama doar atâta vreme cât acestea coincid cu ale sale.  Şi deocamdată, SUA i-a oferit platforma de a ieşi la scena internaţională.

* **

Un tailandez povestea despre viaţa de dinainte de a fi mântuit.

„Când am fost un budist, mă simţeam parcă în mijlocul unui lac mare, cu apa adâncă, în care mă înecam fără să ştiu cum se înoată.  Am ieşit la suprafaţă pentru a doua oară pentru a trage o gură de aer, când l-am văzut pe însuşi Buddha, stând pe malul apei.  De departe lam auzit strigând, înoată, dă din mâini şi din picioare, hai, vino la mal!  Ajută-te singur! Disperat, am încercat să-l ascult, dar m-am cufundat pentru a treia oară.  Când am ieşit la suprafaţă, l-am văzut pe Isus fugind către apă.  El nu s-a oprit pe mal, ci a sărit în apă, a venit până la mine şi m-a salvat.  După ce m-a scos la mal, m-a învăţat cum să înot, pentru a putea salva şi eu pe alţii”.

Religia este o încercare omenească de îndreptare a vieţii, de aducere a acesteia în acord cu Dumnezeu.  Metodele folosite sunt faptele bune, sacrificii, ritualuri, tradiţii strămoşeşti, şi bani, pentru mituirea divinităţii.  Metodele acestea nu-s străine nici unei denominaţii, nici denominaţiilor protestante, nici neo-protestanţilor, nici aparţinătorilor bisericilor istorice.  Creştinismul este invadarea omenirii de către Dumnezeu care s-a întrupat, pentru ca, de la nivelul de om să moară pentru omenire şi să o mântuiască.  Mântuirea înseamnă o aducere a omului înapoi în familia lui Dumnezeu.  Dumnezeu devine omului Tată, Stăpân şi Rege.  Ştiu, „tată” e ok pentru mulţi… dar stăpân, rege… nu prea!  Părerea ta, preferinţele tale nu au importanţă în domeniul acesta.  E ca legea gravitaţiei: ai prefera ca vaza de cristal să nu-ţi cadă din mână şi să se zdrobească de podea.  Dar, indiferent de preferinţa ta, pământul atrage spre sine şi zdrobeşte tot ce e fragil.  Aşa că, Dumnezeu este Rege şi Stăpîn oricum.  Dacă nu este peste viaţa ta, aceasta este doar temporar.

Isus vorbea depre Sine ca despre o piatră uriaşă: unii se vor lovi de ea şi se vor zdrobi (prin mântuire), peste alţii va cade piatra aceasta şi-i va zdrobi (la judecata finală).

Religiile învaţă pe oamenii ce se îneacă în mijlocul lacului cum să înoate, cum să se salveze.  Poţi fi practicant sau nu, devotat sau nu, lacul acesta te va mânca până la urmă.  Este marea de păcate, şi este atât de imensă, încât nici o religie nu salvează, şi nici un om nu se poate mântui nici măcar pe sine.  A fost nevoie de însuşi Dumnezeu să salveze oamenii.  De aici provine exclusivismul creştinismului.  De aici intoleranţa de care suntem acuzaţi.  E normal să fie aşa.  Dar despre asta, altă dată.

* **

Putin şi Kirill.  Pentru cititorii din Gheboaia, Kirill e cel din dreapta!

Kirill al Smolenskului, ales săptămâna trecută ca patriarh al Bisericii Ortodoxe din Rusia va ocupa această funcţie începând de astăzi, 1 februarie.  Se spune despre patriarh că ar fi liberal şi că el ar impune o mai mare implicare a Bisericii Ortodoxe în viitorul Rusiei.

Putin & Co. au avut cuvinte de aprecierei la adresa lui Kirill şi la fel a avut şi Papa.  Să nădăjduim că noul Patriarh va contribui la trezirea bisericii din Rusia şi nu la liberalizarea acesteia.

* **

Acum 30 de ani, în Ianuarie 1979, Ayatolahul Khomeini, aflat în exil în Franţa (la Neauphle-le-Chateau, la mică distanţă de Paris) se întorcea în ţara sa, părăsită de familia şahului Mohamed Reza Pahlavi.  În Iran începea revoluţia islamică şi stabilirea unei republici islamice total diferite de celelate republici (Pakistan, Mauritania şi Afganistan).   De atunci şi până astăzi, Iranul a fost prezent mereu în ştiri, şi aproape întotdeauna de partea cealaltă a bunului simţ, a civilizaţiei, a raţionalului, a libertăţii şi, desigur, a Americii şi Israelului, şi de ce nu, a restului lumii!

Întrebat de un reporter care călătorea cu acelaşi avion ce simte la întoarcerea acasă din exil, Khomeini a răspuns: „nimic, nu simt nimic”.  Corect: numai un asemenea nesimţit a putut provoca o asemenea catastrofă!  „Noroc” că acum Obama este privit cu respect şi nădejde în Iran şi că va sta la masa tratativelor cu Ahmadinejad, şi că Iranul va mai cumpăra timp, pentru a contrui bomba atomică, pentru a şterge de pe faţa pământului Israelul şi… America!

* **

Un cleric musulman din Egipt îl îndeamnă pe Obama să se „pocăiască” adoptând islamul; Allah îi va ierta astfel păcatele…

* **

În Anglia un reporter s-a infiltrat incognito la câteva slujbe religioase la una din importantele moschee din ţară.  Rezultatul este un reportaj difuzat la BBC şi ajuns (se putea!?) şi pe youtube.  Mai jos aveţi cele 5 episoade.  Pe scurt, homosexualii trebuie omorâţi, cei ce părăsesc islamul pentru o altă religie trebuie omorâţi, cei ce comit adulter trebuie omorâţi…  Cu adevărat o religie a păcii şi cooperării cu ceilalţi oameni!  Desigur, dacă ceilalţi oameni sunt şi ei de aceeaşi religie.  Cred că nu mai are nimeni (demult) nici o îndoială despre adevăratele intenţii ale musulmanilor.

Episodul 1

Episodul 2

Episodul 3

Episodul 4

Episodul 5

* **

Arhiepiscopul Ugandei, Henry Orombi acuză pe primatul Anglican al Angliei (şi al Bisericii Anglicane din întreaga lume) Arhiepiscopul Rowan Williams că a „trădat” biserica şi că funcţia sa este un vestigiu al colonialismului englez.  Toată tevatura a pornit acum 5 ani când Biseria Episcopală Americană (parte din Comunitatea Anglicană) a ordinat primul episcop homosexual.  De atunci a început o hemoragie de biserici şi lucrători către biserici anglicane din Africa, ai cărei episcopi s-au ridicat împotriva acestui păcat (precum şi al altora) şi care anul acesta au refuzat să participe la Conferinţa de la Lambeth.

Printre cele mai notabile plecări a fost cea a celebrului J.I Packer acum câteva luni.  Cred că ar trebui să ne rugăm pentru cauza Adevărului în Biserica Anglicană.  Pentru ca păstorii spirituali ai turmei să se întoarcă la Christos şi la scriptură.  Pentru ca Biserica să continue să fie zidită de Domnul.

AICI aveţi un articol din London Times şi scrisoarea Arhiepiscopului Orombi.

* **

Arhiepiscopul Peter Akinola

Cuprinsă de una dintre cele mai serioase crize de la Reformă încoace, Comuniunea Mondială a Bisericilor Anglicane este pe cale se a se frânge. Primatul Anglican Rowan Williams, Arhiepiscop de Canterbury se pare că nu mai poate ţine biserica unită. Criza experimentată a fost determinată de ordinarea acum 5 ani a unui episcop homosexual în SUA, pe nume V. Gene Robinson.

Un document de 89 de pagini întitulat „Calea, Adevărul şi Viaţa” publicat înainte de summitul GAFCON (Global Anglican Future Conference) de săptămâna viitoare, şi semnat de episcopi conservatori, printre care cei ai Bisericilor Nigeriei, Rwandei şi Ugandei, conţine o reiterare a adevărurilor scripturii şi definirea ortodoxiei anglicane. Arhiepiscopul Peter Akinola, primatul Nigeriei spune că „nu mai există speranţă pentru o Comuniune unită.”

Colac peste pupăză, duminică unul dintre vicarii Arhiepiscopului Williams a condus o ceremonie religioasă de cununare a doi preoţi homosexuali! „Nunta” s-a desfăşurat cu fast şi-n toate tradiţiile unei nunţi la anglicani. Nici nu se putea un moment mai rău pentru Williams! Sau, deşi deplângem orice schismă, mai bun, dacă considerăm că cei ce s-au rupt doresc păstrarea adevărului şi cu privire la căsătorie.

* **

Sursa: RNS

Episcopul homosexual (Episopal Church) V. Gene Robinson (dreapta) intră într-o „uniune civilă” cu partenerul său Mark Andrew într-o ceremonie de la St. Paul Episcopal Church din Concord, NH.  Oficiează magistratul Ronna Wise, la mijloc.

De luni încoace căsătoria homosexualilor este legală în statul California.  Nişte judecători locali au ales să decidă contra votului majorităţii (şi decizia lor va fi răsturnată cu siguranţă la alegerile de la toamnă, doar că până atunci, se vor fi „căsătorit” sute şi mii de „cupluri”) şi au legalizat căsătoria homosexualilor.  Luni funcţionarii care putea elibera certificate de căsătorie au ales să stea benevol mai multe ore peste program pentru a face faţă fluxului de amatori de certificate de căsătorie.  Tot luni avocaţii au stat pe lângă centrele care eliberau astfel de certificate, pentru a agăţa noii căsătoriţi şi a le oferi serviciile lor avocăţeşti.  Adică, vor să-i reprezinte pe cei veniţi să beneficieze de legalitatea acestei porcării în statele de unde au venit, pentru a da în judecată staul respectiv, ca să determine şi acolo recunoaşterea certificatului lor.

Legea californiană va da naştere la o mulţime de procese, îndreptate împotriva nu doar a unor state, ci şi a unor instituţii care nu acceptă angajarea homosexualilor, cum ar fi Boys Scouts şi … Bisericile!  Vai şi-amar!  Fără nici o referire la vaisamar.wordpress.com!

* **

Preşedintele Bush este plecat prin Europa într-un turneu de rămas-bun.  Sunt convins că popoarele Europei se bucură să-l vadă plecat de la Casa Albă!   Printre europenii mai aproape de politica internaţională a lui Bush (adică mai aproape decât predecesorul său) este Papa Benedict al XVI-lea.

Vineri Bush a făcut o vizită la Vatican, unde a fost primit de Papa Benedict al XVI-lea.  Dorind să-I întoarcă preşedintelui american favorurile primite cu ocazia vizitei sale în SUA, Benedict l-a purtat pe Bush într-o plimbare privată prin Grădinile Vaticanului – loc care este păstrat doar pentru oaspeţi aleşi pe sprânceană.  Apoi cei doi au povestit în Turnul St. Ioan de pe balconul căruia au privit cei peste 180 de acri de grădini.  Întâlnirea s-a încheiat cu un concert privat în Capela Sixtină, concert susţinut de corul Capelei.

Toate cele de mai sus şi altele, au făcut să înceapă să apară discuţii pe tema convertirii lui Bush la catolicism.  Se ştie că Jeb Bush, fostul guvernator al Floridei s-a convertit, la fel şi Tony Blair, fostul prim-ministru al Marei Britanii.  În timp ce disuţiile Papei cu Bush rămân secrete, ceea ce au dezvăluit ei publicului este că au povestit despre apărarea valorilor morale fundamentale a vieţii, precum şi despre problema Orientului Mijlociu şi a păcii în Israel.

Unii apropiaţi ai lui Bush de la Washington, printre care şi Richard Neuhaus, editorul publicaţiei „First Things” (domnul Neuhaus este preot catolic şi a fost consultat de Bush în trecut cu diferite ocazii) au spus că nici nu poate fi vorba de o convertire a lui Bush!  Bush este metodist.  El a aderat la religia aceasta pentru că aici aparţinea soţia sa, Laura.  Pentru a deveni metodist Bush a renunţat la religia Episcopaliană.

* **

La editura Humanitas a apărut cartea „Surprins de Bucurie” a lui C. S. Lewis, în traducerea lui Emanuel Conţac.   Bucuria traducerii în limba română a acestei cărţi m-a surprins şi pe mine şi o recomand cu căldură tuturor cititorilor mei.  Aveţi mai jos câteva informaţii despre carte, autorul ei şi traducătorul acesteia.

CLIVE STAPLES LEWIS (1898–1963) s-a născut la Belfast, într-ofamilie anglo-irlandeză a cărei pasiune pentru lectură i s-a transmis şi lui de la o vârstă fragedă. De îndată ce a învăţat să scrie, a trecut la primele exerciţii literare – povestiri despre „şoricei îmbrăcaţi în zale“ şi isprăvile lor cavalereşti. La patru ani le punea deja în
vedere apropiaţilor că doreşte să i se spună „Jacksie“, devenit mai târziu „Jack“. Tot în copilărie trăieşte întâia oară Bucuria, o experienţă fundamentală, a cărei semnificaţie avea s-o expună pe larg în autobiografia sa spirituală, Surprins de Bucurie (1955).

A renunţat la creştinism, după propriile spuse, la 13–14 ani, când era elev la Cherbourg House, o şcoală elementară particulară din Malvern, mai ales ca urmare a învăţăturilor heterodoxe ale intendentei şcolii, Miss G.E. Cowie. După o şedere de un an la Colegiul Malvern, a luat lecţii cu un profesor particular, W.T. Kirkpatrick, sub a cărui îndrumare a câştigat o bursă de studii la Oxford. În 1925 a fost ales fellow al Colegiului Magdalen, unde va preda aproape trei decenii, până la ocuparea catedrei de literatură engleză
medievală şi renascentistă de la Cambridge (1954).

În 1929 revine la creştinism sau, mai exact, la teism, ca „cel mai şovăielnic şi mai abătut convertit din toată Anglia“. Până a ajunge însă la credinţa că „Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu“ aveau să mai treacă doi ani. În 1933 publică The Pilgrim’s Regress. În următorii treizeci de ani scrie numeroase alte lucrări de apologetică sau spiritualitate creştină: Miracles, The Four Loves, The Problem of Pain (trad. rom. în volumul Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii, Humanitas, Bucureşti, 1997), The Screwtape Letters (Sfaturile
unui diavol bătrân către unul mai tânăr, Humanitas, Bucureşti, 2003), Mere Christianity (Creştinism, pur şi simplu, Humanitas, Bucureşti, 2004), The Great Divorce, A Grief Observed. În paralel, publică science-
fiction (Space Trilogy) şi literatură pentru copii (Cronicile din Narnia, Rao, Bucureşti, 2006), abordând subiecte de inspiraţie creştină.  Între numeroasele sale lucrările ştiinţifice, se detaşează The Allegory of Love: A Study in Medieval Tradition, Rehabilitations and Other Essays şi English Literature in the Sixteenth Century Excluding Drama.

EMANUEL CONŢAC este asistent universitar la Institutul Teologic Penticostal din Bucureşti şi doctorand în filologie al Universităţii din Bucureşti. Amai tradus pentru editura Logos din Cluj: John Stott, Puterea predicării (2004); Stanley Grenz et al., Dicţionar de termeni teologici (2005); Moisés Silva şi Walter Kaiser,
Introducere în hermeneutica biblică (2006); Gordon Fee, Exegeza Noului Testament (2006); Douglas Stuart, Exegeza Vechiului Testament ( 2006).

* **

Foto de Jeremiah Sullivan

Unul dintre cei mai proeminenţi promotori ai New Age-ului, Deepak Chopra a lăudat conţinutul şi pe semnatarii „Manifestului Evanghelic.”  El afirmă că a remarcat nota conciliantă a manifestului, şi faptul că semnatarii acestuia nu vor să atace alte credinţe nici să le excludă.  A remarcat de asemenea recunoaşterea că trăim într-o „global era” (o epocă globală) care arată că evanghelicii de astăzi au înţeles că pământul (creaţia lui dumnezeu, în cuvintele lui Chopra) trebuie respectat şi îngrijit.  „Dacă vrei să salvezi pământul, atunci nu are rost să ataci restul omenirii, care se închină unui alt dumnezeu” a spus Chopra. Read more »

* **

Soulforce este o organizaţie activistă care promovează stilul de viaţă homosexual.  Fondată de un pastor (Dr. Mel White) şi cu ajutorul altor pastori şi prelaţi (printre care şi Arhiepiscopul Anglican Desmond Tutu), sau familii tradiţionale care închid ochii la stilul de viaţă al homosexualilor, Soulfoce intră în dialog cu alte organizaţii, şcoli creştine de învăţământ superior, şi acum cu biserici, pentru a obţine de la acestea recunoaşterea că stilul de viaţă homosexual este condamnat pe baza unei explicaţii greşite a Bibliei.  Dacă şcolile sau organizaţiile creştine refuză dialogul, atunci Soulforce apelează la ajutorul unor avocaţi pentru a găsi nod în papură organizaţiilor respective şi a le atrage în procese judiciare lungi şi costisitoare. Read more »

* **

Jim Caviezel a jucat rolul lui Isus în „The Passion of the Christ” în regia lui Mel Gibson.  Puţin ştiu însă că rolul din film l-a trasnformat pe Caviezel în ceea ce priveşte credinţa.  EL şi soţia sa Kerri sunt catolici, şi anul acesta s-au gândit să pună credinţa lor în practică.  Au înfiat doi copii din China. Read more »

* **