„Dacă nu ar fi fost ultimul moment, am fi terminat la timp o mulţime de lucruri!” 
cip-cirip-cirip
on Rugăciuni neascultate… într-o notă personală
on Rugăciuni neascultate… într-o notă personală on Rugăciuni neascultate… într-o notă personală on Rugăciuni neascultate… într-o notă personală on Rugăciuni neascultate… într-o notă personală
on Despre un pom… on Despre un pom… on Despre un pom… on Despre un pom…
Home > Viata de fiecare zi
Zilele acestea am fost cam „slow” cu scrisul. Am călătorit puţin, am fost şi ocupat, şi, drept să spun, nici nu am avut chef de asta. Dar, aveţi puţintică răbdare! O să ajung şi eu la timp!
Se spune că melcul a început să urce pe trunchiul mărului către coroana acestuia. O vrabie l-a văzut şi i-a ciripit: „Nu ştii că încă nu sunt mere în pom?” La care, melcul i-a răspuns, „ştiu că nu sunt, dar vor fi pe când ajung şi eu!”
Era Primăvară. Dar eu voiam să fie vară – zile calde şi cer senin.
Era Vară. Dar eu voiam să fie toamnă – aer rece, şi pomi de roadă plini.
Era Toamnă. Dar eu voiam să fie Iarnă – omăt pretutindeni şi-al sărbătorilor cânt
Era Iarnă. Dar eu voiam Primăvară – miresme în aer şi flori pe pământ.
Am fost copil. Dar voiam să fiu adult – să fiu liber şi să fiu respectat
Am fost de 20 de ani. Dar voiam să fi fost de 30 – matur şi sofisticat.
Am fost de vârstă mijlocie. Dar voiam să fiu de 20 – tânăr şi fără grijă
Am fost pensionar. Dar voiam să fiu de vârstă medie – preocupat şi înţelept.
Apoi mi s-a sfârşit viaţa şi am rămas neîmplinit.
John Lehman
Noi am alcătuit cu toţii liste de cumpărături. De câteva ori pe săptămână, soţia mă sună la birou şi mă întreabă dacă nu aş avea timp să mă opresc să cumpăr câte ceva pentru casă. Întotdeauna scriu pe-un carneţel lucrurile de care are nevoie, ca să nule uit. Nu de alta, dar de uit, tot eu trebuie să merg înapoi să le cumpăr!
Zilele trecute vorbeam cu cineva despre listele de rugăciune. Scriem mereu nume şi probleme pe care să nu uităm să le aducem înaintea lui Dumnezeu. Fără ajutorul lor am uita să ne rugăm pentru cei cărora le-am promis c-o vom face, şi ar fi păcat să uităm! Listele acestea devin cu timpul un exerciţiu în credincioşia, bunătatea şi promisiunile lui Dumnezeu: în timp ce adăugăm nume şi probleme noi, le ştergem pe cele care au primit bunăvoinţa lui Dumnezeu şi-au fost ascultate. Eu le şterg cu o linie, ca să pot citi sub ea numele ce odinioară mi-au fost tovarăşe de rugă. Aşa pot urmări în timp cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu!
Apoi îmi trimit aproape în fiecare seară liste de lucruri ce trebuie să le fac în ziua următoare la birou, sau în afara serviciului. Listele acestea mă ajută să fiu focalizat la ceea ce trebuie făcut zilnic. Şi cu toate acestea, sunt mereu lucruri ce uit să le fac. Sau decid în timpul zilei că mai pot aştepta. Interesant că scrierea unor scrisori sau răspunsul la emailuri sunt cel mai adesea considerate ca putând să aştepte.
Apoi sunt listele cu lucruri şi activităţi cu tentă spirituală: citirea unor cărţi, pregătirea unor mesaje, vizite pastorale, consiliere sau pur şi simplu întâlnirea cu unul sau altul pentru o cafea. Apare mereu câte o însemnare de felul „să mă rog mai mult”, sau „de aprofundat”. Dar nu-mi amintesc să fi scris niciodată pe lista mea „să iubesc mai mult.” Sau, „să am mai multă pace.” Nici „să iert pe cutare sau cutare.”
Iertarea mai ales, deşi ar avea potenţial de a apare într-o listă, este din punctul meu de vedere un proces. Ca şi sfinţirea. Nu poţi să pui iertarea pe-o listă, apoi să faci un seamn lângă ea că ai iertat, şi să mergi mai departe, la alte cele. Iertarea necesită timp. Din cauza durerii produse de cel ce ne-a insultat sau jignit sau nedreptăţit, iertarea trebuie să rezolve problema durerii. Şi o astfel de durere, am constatat eu că e ca un fel de… reumatism! E extrem de persistentă şi trece foarte greu!
Iertarea este mai degrabă ca acea nevoie de rugăciune pe care ai pus-o pe lista ta şi apoi te rogi pentru ea luni de zile. Câteodată te gândeşti dacă mai merită să te rogi sau nu. Dacă mai ascultă Dumnezeu sau nu. Apoi încet, încep să se vadă semne de rezultate. Şi vine ziua când ai şters numele; Dumnezeu a ascultat. Aşa mi se pare iertarea. Trebuie stăruit asupra ei pentru ca să funcţioneze. Trebuie insistat. Trebuie verificat mereu şi mereu. Chiar dacă nu va apare niciodată pe nici o listă, poţi pune pe listă lucruri precum, „să zâmbesc celui ce m-a nedreptăţit,” sau „să dau mâna cu ea,” sau să n-o ocollesc data viitoare,” sau să faci vreun bine. Astea toate ajută procesul iertării.
Ştiu că te poţi gândi la situaţii ipotetice până-ţi fierb creierii. Iar imaginaţia unor producători de filme te ajută mereu la găsirea de scenarii. Oricum, să ştii că viaţa bate filmul în multe situaţii! Dar, măcar pentru un exerciţiu de „etică creştină” merită să ne gândim la întrebările acestea:
1. un creştin nu are voie să minţească în nici o situaţie
2. un creştin nu are voie să ucidă niciodată
Cu prima întrebare ne-am întâlnit pe vremuri, în România comunistă. Aveam portbagajul pe jumătate plin de Biblii, deasupra erau gogoşari. M-a oprit miliţianul de la postul de control de pe dumul naţional XZY. „Ce ai în portbagaj?” „Gogoşari, tovarăşe, gogoşari!” „Deschide să văd.” Am deschis, s-a uitat şi m-a lăsat să plec. Minciună? Nu pe de-a-ntregul. Adevăr pe jumătate spus. Am fost la o evanghelizare. Maşina nu avea număr potrivit pentru duminica aceea, m-a dus cineva din biserică. Peste câteva zile, vestea participării mele au ajuns la urechile unui securist. „Cu cine ai fost?” „Singur.” „Cu ce te-ai deplasat?” „Cu autobuzul!” Desigur, că minciuna aceasta a fost premeditată, deoarece mă interesasem în prealabil de mersul autobuzelor. Ar fi fost culmea ca din oraşul meu către localitatea aceea să nu existe nici un autobuz… Minciuna ar fi fost cusută cu aţă albă!
Vezi, în astfel de situaţii ar fi trebui să „dai în gât” pe un altul, sau pe tine însuţi! E permis să minţi în astfel de situaţii? Trece Dumnezeu cu vederea o astfel de minciună „din oficiu”, sau trebuie să-ţi ceri iertare în mod special „cu post şi rugăciune” cum ar fi zis cineva cunoscut? Pentru că este clar că-n confruntarea cu regimuri opresive, creştinii au fost strânşi cu uşa şi au folosit neadevărul pentru a scăpa din situaţie. Trebuie să recunoasc că am fost şi în situaţii când nu am avut nici o scăpare, ar fi trebuit să spun adevărul. Şi atunci am descoperit că am primit credinţa de a mă ruga pentru ca Dumnezeu să intervină şi să mă scape din confruntarea în care aş fi spus adevărul şi aş fi produs rău cuiva. Şi, cred că nu îmi amintesc nici o dată în care Dumnezeu să nu fi intervenit cu credincioşie.
Soţia lui Billy Graham (Ruth) a primit în casa ei nişte reporteri TV care au venit pe neaşteptate să le ia soţilor Graham un interviu. În pregătirea acestuia, Ruth i-a poftit pe reporteri în camera de zi să servească o cafea. Aceştia au întrebat-o dacă e permis unui creştin să mintă. ea a răspuns că, da, un creştin poate spune minciuni „albe.” „Ce sunte acelea, minciuni albe?” întrebă un reporter. „Ei, a fost vorba aceea pe care v-am spus-o când v-am văzut la uşă şi am spus că-mi pare bine să vă văd!” a răspuns Ruth.
Dar cu ucisul cum rămâne? Umblu (de câteva luni) să-mi cumpăr un pistol. „Pentru protecţie” mă conving mereu. Dar, m-am gândit nu odată, dacă aş fi în casă şi un hoţ ar veni noaptea, dacă aş folosi pistolul să-l speriu (numai) sau să speriu viaţa din el!? Sau dacă ţara ta este atacată şi trebuie să mergi la luptă? Ce faci dacă eşti faţă-n faţă cu ianmicul? Dacă nu-l omori tu pe el, vei fi cu siguranţă ucis. Şi pentru că tu nu l-ai ucis, alte zeci de oameni poate, femei şi copii, sau rudenii de-ale tale pot fi ucise de acel individ. Deci, ce faci? Hai să zicem că nu-ţi pasă de viaţa ta, şi te poţi lăsa ucis. Dar, dacă prin omorârea unuia ai salva viaţa mai multora, e justificată uciderea? Sau este permis să iei viaţa unui criminal ce ameninţă familia ta, pentru a-ţi salva familia?
Situaţiile-s ipotetice, dar întrebările-s valide. Ce zici?
Îţi aminteşti de ea? Stătea pe o masă de obicei într-o poziţie mai proeminentă, undeva în camera de zi. Alte Biblii mai mici erau folosite la citirea zilnică a sripturilor, sau pentru uz personal. Dar Biblia familiei era cumpărată expres să fie cât mai voluminoasî, copertată cu carton vopsit în negru sau alte culori, air pentru cei cu dare de mână, îmbrăcată în piele. Avea marginile foilor roşii sau îarăşi la cei mai avuţi, în auriu.
Nu aveai voie să pui nimic pe ea! O altă carte aşezată deasupra ar fi însemnat că există o caret mai importantă, şi asta era de neconceput. Nu puteai pune cana de cafea sau ceai pe ea, sau o vază cu flori, sau o cratiţă aburindă. O şetrgeai de praf când ştergeai bibeloruile de porţelan sau vasele de cristal, când ştergeai tablourile. Cum care tablouri! Acelea care spuneau răspicat „eu şi casa mea vom sluji Domnului!” Sau, „Lăudaţi pe Domnul!” Sau acelea conţinând un album fotografic al familiei, sau doar chipurile tatălui şi-a mamei într-un tablou de nuntă în alb şi negru spălăcit sau sepia.
Din câte am observat, Biblia Familiei este un obicei al trecutului. Avem alte cele pe mesele noastre. Acolo ne ţinem revistele Vogue, Newsweek, Daily Mail, şi altele. Acolo avem cele ‘nsprezece remote controls pentru televizor, compact disc player, DVD player, tape player, VHS player, Blu Ray player, satellite dish, cable box, game boy, şi altele. Pompos stă în mijlocul mesei un vas compartimentat pentru alune, biscuiţi, mizilicuri cu care să ne servim prietenii aflaţi în vizită.
Nu-i de mirare că, atunci când a venit păstorul în vizită la această familie, şi la sfârşit a propus să se citească un verset din Biblie şi apoi să se roage, nefiind nici o Biblie la îndemână, tata a strigat la fiu-so aflat într-o altă cameră, „fiule, adă cartea!” „Ce carte?” a răspuns fiul. „Aceea pe care tata o citeşte în fiecare seară!” După un timp, fiul veni în camera de zi cu Ghidul Programelor TV în mână…..
Cât de proeminentă este Biblia în viaţa ta? E mai uşor să citeşti o carte despre Biblie decât Biblia? Prefri o carte de meditaţii sau preferi Biblia? Cât timp o citeşti în fiecare zi?
E duminică. Mergem la adunare. Ne căutăm Bibliile să le ducem cu noi. Urmărim citirea. Mergem acasă, punem Biblia bine, până data viitoare,când vine iarăşi duminica….
Noi ne ajustăm mereu imaginea şi ne-o alcătuim pe baza cerinţelor societăţii în care trăim; ne supunem unei continue programări sociale a feţei ce-o arătăm lumii. Dincolo de imagine, avem cu toţii lacune, temeri, dureri, răni şi probleme nerezolvate pe care le ţinem ascunse de ceilalţi oameni. Cu tot rolul acestora în criteriul după care judecăm pe alţii, cel mai adesea cântărirea celorlalţi se face după imaginea pe care am dezvoltat-o şi susţinut-o prin ani.
Imaginea unora este adesea deosebit de fluidă. Ea este cameleonică, luînd aspectul şi culoarea societăţii în care trăim. Bombardată mereu cu informaţii, imaginea dezvoltată devine atât de influentă încât are puterea de a ne modifica, prin întrebuinţare, credinţele, atitudinile şi sentimentele avute faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de noi înşine.
Dacă este adevărat că imaginea are un rol atât de important, atunci întrebarea este, cum aş putea să-mi modific imaginea după cea alui Christos? Pe de o parte, aş vrea să păstrez credinţa. Să vorbesc despre ea, fără să o forţez asupra altora, şi totuşi, să-i smulg din foc. Mie mi-e teamă de efectele liberalismului creştin. Le văd împrejurul meu pretutindeni. În bisericile episcopaliene, şi acum recent, în cele reformate evanghelice. Dar nu doar în acestea. Învăţătura despre prosperitate din unele cercuri carismatice, reducerea donării de bani la o tranzacţie de bursă, în care tu dai o sumă x iar Domnul îţi dă înapoi ca la Caritas, ridicarea potenţialului uman la rang de dumnezeu, şi altele, nu sunt mai puţin vinovate decât schimbarea înţelegerii despre ce spune Biblia despre homosexuali, de exemplu. Adică, sunt erezii şi unele şi altele, zic eu.
În aceeaşi notă, liberalismul creştin a scos miraculosul şi supranaturalul din Evanghelie şi din viaţa noastră, şi l-a înlocuit cu etica şi comportamnetul moral. În speţa lui Schleiermacher, credinţa a fost înlocuită de sentimente şi relaţie. Să iubim, să acceptăm, să cultivăm pacea, buna înţelegere, prietenia. Să fim ca Isus, zic ei. De acord. Dar, Isus a fost ceea ce a fost, fără să piardă credinţa! Isus nu pe om l-a avut în centrul vieţii Sale, deşi l-a iubit pe om şi a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru om, ci pe Tatăl! Părtăşia cu Tatăl, voia Tatălui, astea au fost primordiale pentru Isus.
Ori liberalii şi-au pierdut credinţa, sau cel puţin, din punctul de vedere a ceea ce susţin, aşa pare. Vânturarea unor versete biblice în ochii lumii nu înseamnă prea mult! Unii chiar vor zice „Doamne, Doamne” fără să facă voia lui Dumnezeu. Când liberalii fac asta în public, nimeni nu sare în sus, deoarece ştie toată lumea că e doar o mişcare politică, fără bază reală.
Acum, pe de altă parte, aş vrea să mă pot apropia de homosexual cu suficientă iubire dar şi cu tăria de a spera că pot aduce lumină în viaţa lui. Sau, nu trebuie să presupun că eu am mai multă lumină decât el? Aş vrea să iubesc pe liberal şi nu ştiu cum aş face să îi transmit iubirea, în timp ce-mi menţin poziţiile credinţei mele, fără să transmit sentimentul că aş avea ceva împotriva lui. Aş vrea să ascult pe cel ce vorbeşte despre necesitatea de a proteja mediul fără să las senzaţia că-l judec. Dar cum s-o fac? Deoarece credinţele mele sunt puternice, la fel de puternice ca ale acestor două-trei entităţi amintite mai sus. Şi lumea în care trăim noi, este atât de divizată! Suntem aşa de gata să scoatem securea războiului şi să-l scalpăm pe celălalt într-o sălbăticie nemaiîntâlnită până în secolul nostru!
Asta e dilema mea. Stau mereu şi mereu în faţa câte uni caz de samariteancă (Ioan 4) şi nu ştiu cum să fac. Să am fermitatea lui Isus, siguranţa Sa, autoritatea, dar şi iubirea şi puterea de a transmite nevoia de schimbare. Să pot crea un climat al dialogului în cadrul căruia să nu rostim doar vorbe de dragul comunicaţiei ci pentu edificare, cum zice Pavel. Şi apoi să pot deschide calea către Isus ca şi eu şi celălalt să ne îmbunătăţim. Ca în procesul de descoperire a lui Isus, să ne făurim o nouă imagine, în care rănile nevindecate să se repare, fricile să dispară, defectele să poată fi scoase la suprafaţă fără teama de a fi ridiculizaţi pentru ele. Şi-n care să ne ancorăm credinţa în Locul Preasfânt.
Sâmbătă am avut Men’s Breakfast la biserică. După un mic dejun excelent şi o învăţătură despre ce înseamnă să fim bărbaţi, dacă tot am vorbit despre faptul că bărbatul este puternic, luptător, că îi place vânătoarea, pescuitul, sporturile cu luptători, filmele de război, că bărbaţii aleg meserii ca aceea de şofer de camion, poliţist, pompier, că bărbatul are un spirit aventurier, competitiv şi combativ, că bărbatului îi place să lupte, se bucură de victorie şi admite greu înfrângerea, ne-am gândit să punem în practică ce am învăţat.
Avem în biserică un grup de bărbaţi cărora le place vânătoarea, pescuitul şi în general tot ce ţine de spaţiile libere, sălbatice, la munte, ocean sau râuri, lucruri de care statul nostru nu duce lipsă deloc! Aşa că, tot vorbind cu unul şi altul despre vânătoare, câţiva băieţi care au arme ne-au invitat pe cei ce vrem să mergem la munte în sălbăticie şi să tragem cu puşca. Nu am mai tras cu puşca… de o groază de ani! Şi oricum, am tras cu nişte puşti vechi şi amărâte. Nu-i vorbă că îşi făceau treaba.
Eram cel puţin intrigat de chstia asta. Aşa că, am plecat. Băieţii ce aveau armele ne-au făcut instructajul, apoi ne-au arătat cum se folosesc armele aduse de ei şi ne-au lăsat să tragem în voie cât am vrut. Ultima poză de mai jos am făcut-o seara când deja nu mai era multă lumină. A fost interesant.
Desigur că am ajuns spre casă prin maşini să povestim dacă am fi în stare să tragem într-o altă fiinţă umană. Eu, cât aş fi de bărbat, nu cred că aş putea face aşa ceva, nici dacă ar fi război! Dar, desigur că despre astfel de lucruri vorbeşti ipotetic, deoarece situaţiile extreme îndeamnă la măsuri extreme şi te transformă într-un mod în care nu te-ai aştepta.
Închei spunând că, sunt mulţumit de cât de bine ştiu să trag la ţintă, şi că evenimentul acesta, m-a făcut să vin acasă şi să încep să caut nişte puşti. O să mă pregătesc de vânătoare! Dacă în toamna asta împuşc vreun cerb sau urs, o să vă spun şi vouă! Şi o să vă dau şi nişte reţete de pregătire a cărnii vânatului.
Cei 13 ... muşchetari!
Trăgând după... păsări
Alan Kreider, profesor la Mennonite Biblical Seminary a vorbit la una din întâlnirile la care a participat despre evanghelism şi despre biserica primară. El a afirmat că biserica primară nu făcea evanghelizare în felul în care înţelegem noi evanghelizarea. Literatura părinţilor bisericeşti nu prea accentuează Marea Însărcinare. Se pare că nu au existat multe din formele de evanghelism pe care le avem azi (asociaţii misionare, trimiterea de misionari suportaţi de biserică, scrieri care să convingă pe păcătoşi să se pocăiască, rugăciuni pentru mântuirea celor pierduţi, etc.).
Kreider susţine că biserica totuşi a crescut fenomenal. Cum? Prin a fi o comunitate foarte atractivă. Adoptau copiii abandonaţi şi-i creşteau ei, înmormântau cu cinste pe oricine a murit, indiferent cine ar fi fost, iar pe vremea unor plăgi şi molime, ei nu abandonau aşezările, deşi asta a însemnat moartea multora dintre ei, ci rămâneau cu cei bolnavi şi-i îngrijeau.
Kreider mai susţine că numai după ce împăratul Constantin a transformat creştinismul în religie de stat, acesta a devenit o chestiune de avantaj politico-social şi şi-a pierdut atracţia. Astfel, oamenii au respins creştinismul pe baza ipocriziei creştinilor care au devenit creştini pentru avantaje dar nu trăiau ca atare. până atunci, creştinii au fost o comunitate a compasiunii, iubirii şi păcii.
Trebuie să admitem că Kreider are dreptate în multe dintre punctele susţinute de el.
Ascultam la radio când cineva citea următoarea relatare; autorul ei vorbea despre regretele trecutului.
Munceam la un McDonald. Eram creştin de curând întors la Domnul şi una din preocupările mele majore era să-mi schimb atitudinea faţă de ziua de duminică. Până la convertirea mea, duminica dormeam, mă relaxam, mai munceam la teme, mă jucam cu prietenii, mergeam la mall, seara la un club. Acum, încercam să dedic ziua lui Dumnezeu. La interviul pentru obţinerea locului de muncă le-am spus şefilor mei despre decizia mea de a nu munci duminica. Ei au înţeles.
Şefa mea era Dana. Ne împăcam bine, glumeam, discutam, munceam cu plăcere împreună. Într-o duminică, după slujba de dimineaţă Dana mă sună pentru a mă chema la muncă. Începe prin a-şi cere scuze că ştie că e duminică, dar nu aş putea merge la lucru pentru 4 ore să dau o mână de ajutor? Am răspuns răspicat, nu! Dana a insistat, spunându-mi că nu va lucra decât un casier, un bucătar şi ea, şi este prea mult pentru 3 persoane… Am răspuns din nou nu. Ea a mai insistat încă o dată, dar eu am rămas pe „nu”. Şi aici s-a încheiat convorbirea.
Luni am muncit împreună cu Dana, ca de obicei. Ea era foarte rece faţă de mine. Am încercat să fiu drăguţ, să glumesc cu ea, dar ea a rămas distantă. Vacanţa de vară s-a terminat, eu m-am întors la şcoală. Vara viitoare nu a mai găsit-o pe Dana la McDonald şi de fapt, nu am mai întâlnit-o niciodată. Sunt 20 de ani de atunci, dar întâmplarea aceasta mă urmăreşte: oare ce ar fi făcut Isus? Oare nu ar fi fost mai bine să dau o bună dovadă despre ce înseamnă a fi creştin, că aceasta nu înseamnă atât a respecta duminica cât a respecta un om şi a oferi o mână de ajutor? Va mai avea vreodată Dana ocazia de a întâlni un creştin? Cum va reacţiona la un alt creştin, ştiind ce a păţit cu mine?
Ascultarea acestei relatări mi-a trezit şi mie amintiri când mărturia mea a lăsat mult de dorit. Ce-i de făcut? Ştiu că îţi poţi cere iertare Domnului, că trebuie să te ierţi şi tu pe tine, după ce te-ai iertat Domnul, şi că te poţi corecta pe viitor, dar cum rămâne cu ocaziile pierdute din punctul de vedere al „victimei”?
Mulţumesc, DF!
Iată aici în situl original sfaturile postate mai jos. Câteva le-am tradus, cele ce mi s-au părut mie mai interesante. Cu italice…
writealvaro: Don’t invest in what you don’t understand. Nu investi în ceva ce nu înţelegi.
mmmeg: I only need one word! ASK! Nu am nevoie decât de un singur cuvânt: ÎNTREABĂ!
The_Weakonomist: index emergency fund to unemployment. 9% = 9 months.
MichaelBRubin: Spend more time, less money. Cheltuieşte bani mai puţini şi timp mai mult.
fiscalgeek: The secret to money management is learning to be content. Secretul unei mai bune administrări a banilor este în a învăţa să fii mulţumit.
pearbudget: Know what really matters. Don’t spend money on other stuff. Află ceea ce contează cu adevărat. Nu-ţi cheltui banii pe restul lucrurilor.
creditgoddess: Don’t borrow more than you can repay. Nu împrumuta mai mult decât poţi rambursa.
dgstinner: A fool and his money are soon parted Nebunul şi banii săi se vor despărţi în curând
jacobmlee: Be mindful of how you spend money.
JoeTaxpayerBlog: Don’t walk away from 401(k) match, regardless of debt situation.
EdenJaeger: Live below your means and save all you can.
tonyblacknyc: Better to sell a little early than a little late. Mai bine să vinzi puţin mai devreme, decât un pic prea târziu.
Kplavcan13: Pay yourself first, you can’t give yourself a bill.
dweliver: Be content with what’s yours and you’ll always have plenty. Fii mulţumit cu ceea ce este al tău, astfel vei avea întotdeauna suficient.
centsiblelife: Spend less than you earn. Earn more.
MoneyEnergy: Don’t save at 2% when you’ve got debt at 10%.
thefinancialqb: If you try to get rich quickly, you will go broke fast. Dacă încerci să te îmbogăţeşti repede, repede vei falimenta.
ObliviousInvest: Diversify. Minimize costs. Stay the course.
Matt_SF: Borrowing money for a depreciating asset is a fool’s errand. Împrumutarea de bani pentru bunuri ce se depreciază este muncă de imbecil
benburleson: If you can’t afford it, don’t buy it. Dacă nu-ţi poţi permite (lucrurl respectiv), nu-l cumpăra!
mapgirlsfc: Save regularly and spend less than you earn.
jj_observations: Learn to love left-overs!
tusharm: Don’t spend money that you don’t have. Nu cheltui banii care nu-i ai
danielckoontz: Never reach for yield.
randypeterman: “Where will you & your stuff be in 100 years?”
Cat8040: Don’t take on debt.
KasyAllen: Don’t be afraid to ask for the savings!
nhldigest: Best money advice “Don’t Spend More Than You Earn”. Cel mai bun sfat cu privire la bani: nu cheltui mai mult decât câştigi
Green_Panda: My advice: Change one money habit at a time.
MoneyEnergy: Don’t count all your chickens before they’ve hatched. Nu-ţi număra puii înainte de-a fi ieşit din găoace
fcn: Save and invest for the long term.
MyLifeROI: If it depreciates, don’t pay interest on it! Dacă se depreciază, nu plăti dobândă pe (lucrul respectiv).
jessw61: Save/invest as much as you can.
Lisa_S_47: working hard doesn’t mean you deserve anything you can’t afford. Dacă munceşti din greu, asta nu înseamnă că meriţi tot ce nu-ţi poţi permite
mtswartz: I’ll do it in two: Spend Less!
GlennLucas: Prevent your government from bankrupting your nation.
myfindependence: Be thrifty but don’t forget to enjoy yourself
spendingsmart: You can’t outearn dumb spending. Nu poţi câştiga mai mult decât cheltuieşti prosteşte
randallkirsch: A penny saved is more than a penny earned.
Grumpicus: Use credit cards, NOT debit cards.
flexo: The only one who cares about your money is you. Tu eşti singurul căruia îi pasă de banii tăi
ceetastic: Before purchasing, I ask myself, “Can you justify the expense?” Înainte de a face o cumpărătură, mă întreb: pot justifica cheltuiala?
moneyhighway: Money comes and goes the memories stay Banii vin şi pleacă, amintirile rămân
robertsm85: If you don’t have the money then don’t spend it. Dacă nu-i ai (banii), nu-i cheltui!
roryboy: if you need to use plastic, you can’t afford it! Dacă ai nevoie de cărţi de credit, atunci nu-ţi poţi permite (lucrul respectiv)
msimonkey: Keeping up with the Jones’s is plain stupid.
maverickstruth: Know what comes in, and what goes out. Fii în controlul intrărilor şi ieşirilor
crazy_eddy: Let your assets buy your toys.
sfordinarygirl: Buy generics/private label because it’s way cheaper
jasonbob7: One word: leftovers!
Se spune că un băieţel a fost întrebat dacă e mândru de tatăl său. El a răspuns că da. Apoi a fost întrebat că de ce anime este mândru, care-a fost cel mai bun, mai eroic lucru pe care l-a făcut tatăl său. Băieţelul a răspuns fără să clipească: „s-a căsătorit cu mama!”
Iarăşi o fetiţă a fost întrebată dacă sărbătoreste ziua taţilor. E a răspuns că da. Şi apoi, a urmat întrebarea, cum este ziua taţilor? E a răspuns, „asemănătoare zilei mamelor, doar cu cadouri mai ieftine!”
Sunt o mulţime de avantaje în a fi bărbat. Dintre acestea, amintim azi numai câteva:
1. Ştii amănunte despre tancuri
2. Poţi merge la baie fără prieteni
3. Dacă uită cineva să te invite la vreo onomastică, încă mai puteţi rămâne prieteni
4. Poţi să te opreşti neanunţat la un prieten, şi poţi s-o faci fără a aduce un cadou
5. Dacă la aceeaşi petrecere vine un alt bărbat, îmbracat exact ca tine, nu vă urâţi ci dimpotrivă, puteţi deveni cei mai buni prieteni
6. Nu ai nevoie decât de un portmoneu, o pereche de pantofi şi o curea de pantaloni, într-o singură culoare, pentru orice anotimp
7. Ai şi tu acasă o încăpere întregă pentru tine, în care nu se bagă nimeni: garajul
8. Prietenii tăi n-o să te întrebe niciodată: „spune-mi, ai observat ceva diferit la mine?”
9. Dacă ceva nu mai funcţionează, îi poţi da una cu ciocanul şi să-l arunci apoi de perete
10. Îţi poţi face unghiile cu briceagul
11. Termini de vorbit la telefon în 1 minut
12. Ţi-ajunge o valiză mică pentru un concediu de 2 săptămâni
13. Îţi poţi deschide propriile tale borcane
14. Cu $6.95 cumperi trei schimburi de lenjerie
15. Tot ce-i pe faţa ta, rămâne în culoarea originală cât timp trăieşti
Da, pare că sunt unele avantaje în a fi bărbat. Dar cel mai mare avantaj este că bărbaţii pot deveni taţi! Ştiu că în lumea de azi a fi tată nu reprezintă mare lucru! Ba locul lui, zice lumea, poate fi înlocuit de un tată vitreg, sau de un prieten al mamei (boyfriend) sau de încă o mamă (în cazul a două lesbiene). Dacă lumea merge la fel, în încă 30 de ani de-acum se va vorbi despre „tata” ca despre un donator de spermă, cel mult. Figura lui va fi perimată ca ceva arhaic şi rău şi se va abandona până şi amintirea lui!
Noi creştinii avem de la cine învăţa cum să fim şi să rămânem taţi buni: de la Tatăl Nostru! Datoria noastră este nu doar să fim taţi buni, ci şi să menţinem exemplul unor taţi aşa cum se cere de la un tată în lumea noastră. În familia creştină, tatăl are ca model şi rol pe Tatăl Ceresc. Isus ne-a învăţat să ne rugăm, „Tatăl Nostru”. Dumnezeu este un Tată şi El poate fi şi trebuie copiat de către toţi taţii noştri.
Aşa că, având în vedere treaba serioasă şi monumentală ce stă în faţa noastră, spunem un scurt şi din inimă „Happy Father’s Day!” tuturor taţilor din familia creştină şi,… la lucru!
Apucă, foloseşte, culege ziua. Trăieşte prezentul.
Dacă socotesc bine, am trăit deja peste 20 de mii de zile! Puţin? Mult? Şi una şi alta, depinde de cine se uită. Când eram de 20 de ani, mă uitam la unul de 40 şi gândeam, ce multă minte are! Ce aşezat este! Apoi, am ajuns de 40 şi mă simţeam ca la 20. Doar parcă zilele au trecut… Câte oare le-am cules în coşul veşniciei? Câte au contat cu adevărat? Cu siguranţă, ziua de 12 August, 1966. Era vineri. Atunci m-a mântuit Domnul Isus şi mi-a dat o viaţă nouă. Nu voi uita niciodată. Şi cred că este cea dintâi zi din calendarul meu real. În seara aceea un bătrânel de vreo 60 de ani a primit şi el mântuirea. Zicea către mine, cu un zâmbet şugubeţ, că noi doi suntem deodată!
Ziua mântuirii este cea mai importantă zi. Atunci începe viaţa veşnică, atunci e întreruptă moartea. Zilele acestea mă sună cineva din ţară. Mă întreabă dacă-l cunosc după nume: Nelu L. Nu-l cunoşteam. Îmi zice dacă-mi amintesc de 17 ianuarie, 1987. Nu-mi aminteam. A fost sâmbăta, zice el. Şi am predicat la Elim, Timişoara. Şi el era în audienţă. Şi când am chemat oameni la mântuire, zice el, a fost unul din cei 65 veniţi în faţă. Era din Caransebeş şi venise la Timişoara să mă asculte. Săptămâna aceea era de evanghelizare, şi am fost invitat pentru miercuri, 14 ianuarie 1987. Atunci s-au întors la Domnul fratele său cu soţia. Sâmbătă trebuia să predice Dugulescu. Dar nu a mai putut merge, şi de joi am primit un telefon dacă vreau să merg şi sâmbătă. Pastor era Tudorică Codreanu. Am mers, iar Nelu a venit să vadă cine „i-a pocăit fratele”. Şi Domnul l-a pocăit şi pe el.
Astfel de zile, în car facem ceea ce am fost chemaţi să facem în Împârâţie, sunt zile culese. Trăite la nivelul aşteptării lui Dumnezeu. Nu că am fost „perfecţi”; nu, nici pe departe! Ci doar pentru că am muncit împreună cu Dumnezeu! Ziua în care ai oferit unui însetat un pahar cu apă rece, unei văduve un ban, unui orfan o haină, unui trist o îmbrăţişare, ziua aceea ai cules-o! Ai folosit-o! Ziua în care te-ai educat ca mai bine să-l poţi reprezenta pe Domnul, ziua petrecută pe genunchi în rugăciune, sau cu Biblia în poală, citind pe nerăsuflate, ai cules-o. Când te-ai aplecat lângă unul căzut între tâlhari, ziua aceea ai folosit-o!
Câte zile ai folosit? E mai bine să întreb aşa, deoarece dacă eşti ca mine, atunci am pierdut mai multe zile decât am folosit…. Carpe diem! Foloseşte ziua de astăzi!
Psalmul 55 este unic printre psalmi. Citeşte-l. Poate l-ai citit altă dată, şi te-ai identificat cu psalmistul în multe din ipostazele descrise de el. Mai citeşte-l încă o dată. Şi, să inventariem împreună:
Despre asta vorbesc! Aceasta este concluzia!
Încrederea nu este o rugăciune frumoasă într-o zi însorită de duminică, când totul e frumos, când ciocârlia cântă pe câmpie, iar tu stai la umbră pe deck, într-o briză lină a mării. Când sorbi liniştit din limonadă, când toţi te iubesc, când contul din bancă este plin, ând soţia şi copiii sunt sănătoşi, când nu adie nici o supărare, nici o nenorocire. Nu. Atunci oricine poate să se încreadă… Încrederea este zdruncinată puternică când toate sunt împotriva ta! Majoritatea părăsesc barca când e-atâta furtună pe mare încât călătoreşti într-un cerc, gata-gata să se fărâme coaja de lemn care te mai ţine de la moarte sigură, iar ţie ţi-atât de rău că nu mai există nimic în stomacul tău…
Dacă nu am cunoaşte sfârşitul lui David…. Dar îl cunoaştem! Ştim că încrederea în Domnul nu i-a fost zadarnică! Până la urmă, Domnul a intervenit iar David a biruit. Ba mai mult, biruinţa lui a fost de aşa natură, încât David ajunge unul dintre cei mai iubiţi oameni, nu doar de Domnul ci şi de către noi!
Încrede-te în Domnul!
Ascultam fără să vreau la o discuţie între două tinere. Uneia dintre ele îi murise mama şi-i spunea celeilalte c-o înceracă nişte sentimente de „grief and regrets”. Astea-s dou chestii foarte diferite! Supărarea că a murit cineva apropiat, poate fi mare! Mă gândeam zilele trecute la celebrul boxer american Mike Tyson, a cărui fiică de numai 4 ani a fost găsită strangulată în ceva cordoane a unui aparat de exerciţii fizice. Săracu’ Tyson, de câte ori pare a intra cu viaţa în normalitate, de atâtea ori apare ceva ce-l face KO. Nu cred că există dureremai mare decât să-i moară unui părinte un copil. De durerea morţii unui părinte, mai scapi în timp. Aşa suntem noi făcuţi să putem uita despărţirile „normale”. Nu că moarte ar fi ceva normal, că dacă ar fi fost, nu am mai căuta şă prelungim viaţa, nu ar mai exista spitale, nu ar mai fi în majoritatea oamenilor „gândul veşniciei”. Dar copii îşi au viaţa lor. La majoritatea, după şcoală, începutul carierei, apare începutul unei familii şi apoi, adăugarea la familie a propriilor lor copii. Cam atunci le mor părinţii, şi durerea aceasta poate fi depăşită.
Mie mi-a murit tata când eram de 26 de ani. Au trecut de atunci 30 de ani. Ani de zile nici nu l-am visat măcar (în afară de un vis la doar 6 luni, foarte semnificativ, care poate o să-l povestesc cândva). Dar primele luni, mi se părea că-l văd pe stradă. Dacă vedeam pe cineva cu un mers şi alură asemănătoare cu ale sale, tresăream: e tata! Apoi încet-încet, am uitat durerea. M-am vindecat. Şi drept să spun, parcă nu mai am nici cicatrice în locul rănii lăuntrice. Apoi de vreo câţiva ani, am început să încerc să mi-l amintesc. M-am uitat la poze şi aşa, cumva, mi s-a făcut dor de el… dar nu era durere ci o dorinţă a reunirii, reunire ce într-o zi, se va întâmpla!
Recent mi-a murit mama. Am putut face comparaţie între ce simte un om la 26 de ani şi la 54 de ani când îi moare un părinte. Desigur că datele problemei erau diferite, deoarece vârsta era diferită şi adesea legăturile copilului cu părintele decedat sunt diferite. De mama am fost mai legat decât de tata. Totuşi, m-a durut mai puţin. Probabil că vârsta îşi spunea cuvântul. Şi depărtarea la care trăiam de peste 20 de ani. Distanţa a făcut să murim unul faţă de celălalt puţin câte puţin.
Încercam cândva să consolez un prieten căruia îi murise o fetiţă, spunându-i că ştiu şi înţeleg prin ce trece, deoarece mi-a murit şi mie tata (atunci era mort de curând). El mi-a răspuns cu reproş că nu ştiu despre ce vorbesc: este una să-ţi moară un părinte, e alte să-ţi moară un copil! Normal e ca părinţii să fie îngropaţi de copil, nu invers!
La ambele morţi ale părinţilor mei am experimentat durerea despărţirii! Dar am avut şi regrete. Ei, regretele sunt un cu totul alt fel de animal. Acestea stăruiesc în inimă mult timp după ce durerea se estompează. Regrete că nu ai făcut destul, că nu ai oferit destul, că nu ai iubit destul. Că ai fi putut petrece mai mult timp cu cel plecat, că i-ai fi putut oferi mai multă înţelegere, că i-ai fi putut face şederea sumară aici în lumea aceasta mai suportabilă. Că ai fi putut scrie mai des, suna mai des, face convorbirile mai puţin telegrafice, ca şi cum tu ai avea tot timpul ceva mai important decât să stai de vorbă cu cei iubiţi, să fii mai personal, mai deschis, mai vulnerabil. Să-i fi invitat mai mult în viaţa ta, în gândurile şi sentimentele tale, dacă ar fi fost necesar. Să păstrezi legăturile de familie mai strânse, mai apropiate.
Să fi ajutat mai mult, să fi făcut cadouri, chiar dacă nu scumpe, dar semnificative, care să vorbească despre aprecierea ta. Să nu fi dezamăgit atâta, să nu fi produs mai multe lacrimi decât vrea un părinte sau o fiinţă iubită să verse pentru tine…
Toţi cei ce citesc aceste rânduri vor trece prin clipe de despărţire, şi vor avea durere şi regrete. Durerea n-o putem evita. E înscris în fiinţa noastră să ne doară, să plângem… Dar regretele pot fi evitate! Aşa că, poate nu-i târziu ca acum să dai un telefon, să scrii o scrisoare, să faci o vizită, să încerci să eviţi regretele de mai târziu. Nu, nu atât de dragul tău, ci de dragul celuilalt.
Da, asta au devenit unele biserici: un cap uriaş. Un trup firav pe care se bălăngăne un cap gigantic. Picioare bolnăvicioase şi fără putere, de când nu au mai ascultat de porunca: „duceţi-vă!” Mâini paralitice, de când s-au adunat mereu spre trup şi nu dinspre trup. Dacă vizitezi biserici, şi te uiţi prin buletinele lor, ce găseşti? Păi, nu lipseşte „declaraţia de credinţă” a bisericii. Adică, să se ştie da capo că noi nu suntem eretici, şi credem în ceea ce trebuie!
Mi-amintesc de credinţa unuia, care a fost întrebat, în ce crede? „În ce crede biserica mea!” a răspuns el. „Şi ce crede biserica ta?” „O, biserica mea, crede ca mine!” Şi ce crezi tu şi crede biserica ta?” „Biserica mea şi cu mine, credem la fel!”
De asemenea, nu lipseşte câte o predicuţă, un mesaj al păstorului, o povestioară înduioşătoare, o schiţă de predică care, de importantă ce era trebuia musai să fie introdusă în bolentin.
Apoi, avem anunţuri: cutare vinde o maşină, altul caută de lucru, unul dă de lucru, unul vinde o casă, etc.
Avem şi anunţuri ale bisericii, de obicei serviciile săptămânii viitoare. Apoi, dacă e vreun picnic, sau vreo tabără, sau alte activităţi de felul acesta (micul dejun al bărbaţilor, al femeilor, se caută un nou învăţător de Şcoală duminicală, etc).
Dar ia caută prin bisericile pe care le vizitezi vreun program al bisericii îndreptat către comunitatea, către săraci, defavorizaţi ai sorţii, bolnavi, neputincioşi, bătrâni, orfani şi alţii? Nema. Nada. Zilch. Nimic. Asta am devenit. Totul pentru noi, şi cât mai mult din ceea ce e pentru noi, dedicat minţii noastre. În Matei 25, Isus repetă celor de la stânga „NU AŢI FĂCUT”, şi celor de la dreapta ”AŢI FĂCUT”. Asta este diferenţa. Şi-ntre cele două puncte, distanţa infinitului. Ne place povestirea cu Samariteanul milos, dar nu ne place să fim Samariteanul milos. O putem întoarce pe dos şi pe faţă, o răsucim şi-o sfârtecăm pentru a o face înapoi teafără, o hermeneutizăm şi-o escatologim, rămânem cu gura căscată la bunătatea samariteanului, arâtâm cu degete ameninţătoare pe preot şi levit… apoi ne comportăm ca cei incriminaţi. Avem mintea lui Christos, dar ne lipseşte inima Lui!
Doamne fereşte să vină cineva să ne arate adevărul. Mai ales nouă, bisericilor româneşti din străinătăţuri, nouă care rămânem un ghetto, un club, o minoritate cu atât mai ridicolă cu cât vrem să rămânem o minoritate! Noi nu putem da de mâncare la homelessi, pentru că ei nu vor pricepe mâncarea românească! Pardon? Nu putem îmbrăţişa un străin, hrăni un orfan, îmbrăca o văduvă, pentru că … Situaţia economică contemporană e o ocazie unică îngăduită de Dumnezeu pentru ca biserica să-ţi întărească şi mâinile şi picioarele. Să facă în sfârşit ceva! Bisericile ce vor reuşi să iasă din carapace, vor avea parte de o vizitare deosebită a lui Dumnezeu. Celorlalte, le va exploda capul de atâta ştiinţă, dar nu-i va păsa nimănui… decât poate Domnului, care ar vrea să fie CAP al Bisericii, pentru a trăi prin picioarele şi mâinile noastre.
Al doilea lucru căruia îi facem inventarul şi evaluarea este
Timpul. Cu ce ne petrecem timpul? Cum ni-l drămuim? Dacă ni-l împărţim! Că adesea, luaţi de vârtejul vieţii, uităm de valoarea timpului! Cred că Benjamin Franklin a spus, „nu risipi timpul, că este materia din care e alcătuită viaţa!” Suntem mereu în competiţie cu ceasul. Timpul nu ne ajunge niciodată. Ne mirăm cum pot unii realiza atât de mult într-o viaţă la fel cu a noastră. Noi stăm trezi până la orele mici ale dimineţii, ne sculăm devreme, mâncăm la volan, dormim la biserică… Ne uităm la Isus, care în aparenţă (şi-n realitate!) nu s-a grăbit niciodată. S-a uitat la păsări, şi la pământ, şi la copaci, şi s-a oprit lângă mai toţi necăjiţii, şi s-a adresat tuturor celor ce i-au dat voie să le vorbească. În puţin peste 3 ani, şi-a terminat activitatea şi a plecat la cer. Şi cei trei ani ai lui nu au fost mai lungi decât 3 de-ai noştri. Doar că a existat un plan precis pentru timpul său.
Timpul nu poate fi fabricat, nu-i elastic, nu-i nici mai comprimat… Timpul nu are personalitate, nu are memorie, nu are inteligenţă, nu are sentimente, pur şi simplu trece dinspre momentul alfa către omega în acelaşi ritm, afectând le fel pe toţi care-i trec pragul prin naştere. Nu-l poţi economisi, nu poţi lăsa moştenire timpul, nu-l poţi transfera. Îl poţi doar răscumpăra.
La fel ca şi banii, felul în care-ţi consumi timpul dovedeşte ce este important pentru tine. El poate fi investit, cheltuirea sa inteligentă şi profitabilă poate fi o mare sursă de binecuvântare. Dar poate fi şi pierdut. Între odihnă, educaţie, distracţie, timp cu familia, muncă, timpul este cheltuit continuu. Apariţia ustensilelor care să ne ajute să „economisim” timpul, ne oferă doar mai mult timp de… pierdut. Acelaşi progres tehnocologic care ne-a adus cuptorul cu microunde, ne-a dat şi internetul. În media, între 5 şi 6 pre sunt cheltuite zilnic la computer. Mare parte din timp, sărind de pe o pagină la alta, neînvăţând nimic, neconcentrându-ne la nimic veritabil şi folositor cu adevărat.
Apoi avem televizorul. Urmăream deunăzi un serial numit „out in the wild”. Un grup de 10 oameni obişnuiţi au fost lăsaţi în Alaska, în condiţii de teren şi climaterice de limită, pentru a ajunge pe cont propriu, cu unelte reduse, la civilizaţie. Unul dintre ei, s-a lăsat păgubaş cred că din prima zi. Nu avea condiţie fizică. Nu era gras, dimpotrivă, era slab şi părea că are fibră. Dar nu putea merge o milă, fără să se odihnească. Spunea el, că în ultimii ani, singurul exerciţiu fizic a fost să stea pe sofă la televizor şi să strige la jucătorii meciului la care privea. Şi, să ducă berea la gură. Mda. O mare parte din noi, petrecem prea mult timp în faţa televizorului.
Activităţile nefolositoare fură mereu din timpul primit ca dar de la Domnul. Deci, cum îl foloseşti? Ziceam deunăzi că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu (după spusele lui Isus, şi cred că El ştia despre ce vorbeşte). Cât timp petrec zilnic pentru a-L cunoaşte pe El? Pentru a-L lăuda, a-I mulţumi? Aceasta este o evaluare necesară… cum ne petrecem timpul?
E important ca din când în când să ne oprim pentru a ne face un inventar spiritual. Ştiu, ştiu, pe la sfârşitul anului ne oprim pentru o clipă şi-ntre două sarmale şi-o piftie, cu ochii umeziţi de tusea provocată de piper, ne gândim că anul trecut nu am făcut destul… apoi continuăm mestecatul şi până la anul (adică până dimineaţa, că doar suntem la revelion) uităm că pentru o clipă am fost nemulţumiţi de noi înşine.
Nu despre un astfel de inventar vorbesc eu. Unul serios, periodic, în care cântărim viaţa noastră şi ceea ce am dobândit prin perspectiva veşniciei şi a lui Christos. O să încerc în câteva posturi scurte să vă propun un asemenea inventar. Primul lucru la care aş dori să ne oprim este
Vorbirea. Despre ce anume îţi place cel mai mult să vorbeşti? Ce te pasionează? La ce anume ţi se aprind „beculeţele”? În afară de vreme şi sport, în afară de maşini (la bărbaţi) şi pantofi (la femei) – iertaţi-mi folosirea stereotipului, dar era prea la îndemână ca să mă mai gândesc la altul – în afară de încântarea celorlalţi cu realizările progeniturilor noastre, despre ce altceva vorbim? Ajungem vreodată la împărtăşirea credinţei noastre? Dăm slavă Domnului pentru ceva? Arătăm entuziasmaţi de mântuirea ce-am primit-o?
Ştiu că temperamentele noastre, frica, emoţia, tracul şi alte lucruri de genul acesta ne fac pe unii să depăşim cu greutate conversaţia de rutină. Dar dacă în conversaţiile noastre cu ceilalţi nu vorbim niciodată despre Domnul şi nu implorăm oamenii să se întoarcă la Dumnezeu, atunci ce fel de trimişi împuterniciţi ai lui Dumnezeu suntem noi? Cum va mântui Dumnezeu lumea?
S-au umplut magazinele de produse organice. Adică, din cele crescute ca prunele lui bunicu’. Fără îngrăşăminte chimice, fără stropire cu alte produse chimice. Gustoase, făr-ndoială, dar… pline de viermi! Trebuia să fii atent cum le mănânci, dacă nu voiai să le serveşti gata împachetate cu proteine.
Produsele organice de azi sunt mai mici, mai puţin aspectuoase decât celelate, obţinute pe căi… dubioase. Şi doamnele noastre petrec mult timp uitându-se la ele, mirosindu-le, cântărindu-le din ochi şi-n mână, apoi uitându-se la eticheta cu preţul. Trebuie aici să spun că preţul tuturor produselor organice este condimentat cu piper! Şi piperul este şi el… organic! Asta ca nu nu aibă nimeni nici o îndoială. Mai aud prin biserică doamne vorbind între ele despre necesitatea de a mânca produse organice. Argumentele sunt multiple: că nu te umflă ca celelalte (deşi, la mine asta nu mai contează că nu pot fi umflat mai tare decât sunt! Wow, ce pesimist sunt!), că produc regularitatea scaunului (Alin Cristea o să mă dea pe Confesională că fraza asta nu e demnă de perspective creştine, cum după părerea domniei sale, nici discutarea despre Obama nu este…), că nu te balonează, că se digeră mai uşor, că Johnny cel mic a scăpat de un furuncul mâncând doar broccoli organic fier în apă filtrată, etc. Carne organică, obţinută din vaci care au mâncat fân şi trifoi organic, care au băut apă organică, şi au fost căsăpite organic, cu unelte din fier organic, pe o masă de scândură organică, carne împachetată apoi în pungi de plastic organice, duse la magazin cu camioane care ard combustibili organici, etc. V-aţi făcut deja o imagine.
Discuţiile astea despre alimentaţia organică, la început m-au făcut să mă simt cam stingher. Eu nu vedeam sensul unor asemenea bucate, pentru că prin perspectiva portmoneului meu, nu se vedea prea clar. Şi nici gustul nu mă convingea. Am început să mă simt ca un paria chimizat printre oameni pur-sânge organic. Da mai târziu, când am văzut că rămân în minoritate, m-am gândit că ceva valoare tot oi avea, când rămân singurul anorganic.
Destul cu astea. Nu despre asta am vrut să vorbesc. Dar aşa sunteţi voi! Mă lăsaţi să bat câmpii cu graţie, fără să mă trageţi de mânecă. După titlul se vede că de creştinii „organici” am vrut să mă iau. Cum este un creştin organic? Este clar din pilda smochinului (Luca 13:8) că şi creştinul trebuie să primescă… gunoi la rădăcină pentru a creşte bine şi pentru a aduce roadă! Acum, în chestia cu gunoiul, cred că ar trebui unpic de cumpătare, deoarece unora li s-a suit gunoiul la cap! Iasă pe gură, prin gesticulaţie, prin comportamnet! Dar mă rog, ştie grădinarul ce face cu gunoiul! Aici nu mă bag, doar am comentat un pic.
Nu ştiu dacă aveţi şi voi sentimentul că „organicii” au trăit acum două mii de ani!? Dar unii cred că toţi creştinii de astăzi trăiesc cu chimicale, cu pastile pentru astronauţi, cu conserve pentru militari. De ce oare generaţia actuală priveşte mereu în urmă? De ce rugăciunile de altă dată erau mai cu foc, de ce cântările de odinioară erau mai cu patos, de ce predicile… Unii zic că, ei, pe vremuri era mult mai uşor să crezi! Serios? Pe care vremuri? Pe vremea lui Isus, de exemplu, nu? Uită-te la Filip. Şi la Toma. Şi la Petru! Ce uşor le-a fost lor să creadă! Glumeşti! Pe Filip Isus trebuie să-l întrebe de ce nu L-a cunoscut în atâţia ani! Pe Toma trebuie să-L întâlnească separat, şi să-l convingă special că El este Fiul lui Dumnezeu. Pe Petru…
Uită-te la cei cărora le-a vorbit Isus. Câţi au crezut? Că de erau mulţi, nu l-ar fi răstignit nimeni atât de uşor! Dar Isus a trăit, a vorbit şi a murit, şi pentru cei mai mulţi, viaţa a mers înainte, fără ca ei să fie afectaţi nici în cel mai mic amănunt. Vreau să spun că, a crede a fost întotdeauna dificil. Şi pentru ucenici, şi pentru alţii. Şi „harul” şi „binele” sunt noţiuni subiective, dacă le privim prin prisma sentimentelor şi emoţiilor noastre. Le legăm de vremuri, de vârste, de anotimpuri, de locuri, pe când ele nu-s legate decât de Dumnezeu! Nu cred că există nimic mai dăunător pentru creştinii de astăzi, care caută cu seriozitate pe Domnul, decât să-şi întoarcă capul spre trecut şi să trăiescă în amintirile acestuia. Treaba noastră este să descoperim în secolul acesta, în locurile în care trăim cum se mişcă Dumnezeu şi să ne alipim de El. Istoria merge înainte, dar ea e conţinută şi stăpânită de Dumnezeu. Domnul nu a scăpat istoria de sub control, nu a rămas fixat în acum zeci de ani, şi ne-a lăsat să mergem de capul nostru, înainte în secolul al 21-lea.
Deci, cum sunt creştinii organici? Eu de exemplu îmi amintesc din vremuri de mult apuse, că am cunoscut creştini care nu foloseau chimicalele: nu deodorant, nu parfum, nu pastă de dinţi, nu săpun… (acesta mai rar, o dată pe săptămână poate…). Erau ei „organici”? Mi-amintesc că unul dintre ei m-a făcut „narcisist” (de unde-o fi învăţat cuvântul?) pentru că eu mă dădeam cu after shave.
Cred că sunt o mulţime de produse chimice în spaţiul creştin. Evanghelia prosperităţii, evanghelia potenţialului uman, word of faith, şi altele. Predici făcute să gâdile auzul, cântări să reverbereze în doar ritmul nostru fără să ne stârnească închinarea, umplute cu cuvinte fără sens dar cu rimă, atmosferă de har contrafăcut, pioşenie de ochii lumii, rugăciuni fariseistice, comportament schizofrenic (un fel în biserică, alt fel acasă sau pe stradă), dezinteres total faţă de adevăr şi de cunoaşterea lui Dumnezeu. Crezi că exagerez? Cum vrei să-L cunoşti pe Acela pentru care nu sacrifici în exclusivitate nici măcar o jumătate de oră pe zi?
Un creştin organic este cel ce a rămas o mlădiţă pe viţa-Isus, care-şi trage seva nealterată doar din El, şi care rodeşte roade ce nu strepezesc dinţii nimănui.
Deunăzi un membru al organizaţiei homosexualilor afirma că unii dintre creştini sunt bigoţi. Chia aşa?
Dicţionarul Webster din 1978 defineşte ca fiind „bigot” individul care „ţine morţiş şi fără toleranţă la grupul, credinţele şi opiniile sale”. Conform acestei definiţii, gay-ii sunt cei mai bigoţi oameni din lume!
Mi-ar place să fie şi creştinii atât de devotaţi cauzei lui Christos, precum sunt gay-ii devotaţi cauzei lor! Desigur, fără obrăznicia, violenţa şi imoralitatea gay-ilor. Şi fără vorbirea pe la ambele colţuri ale gurii! Că, atunci când gay-ii urmăresc obţinerea de „drepturi”, atunci ei caută libertăţi civile şi discursul lor este justificat, pe când dacă creştinii vocalizează opiniile lor, atunci actul este calificat drept „vorbire cu ură, intoleranţă şi extremişti de dreapta”.
Geneza 3:19 În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”
Mă uimesc mereu la prostia oamenilor care s-au erijat în apărători ai naturii. Ultima lor nerozie este cu privire la încălzirea planetei. Unul dintre cele mai puternice departamente din orice guvern este departamentul mediului. Ei taie şi spânzură. Dacă ei declară anumite produse ca având efecte nocive asupra mediului, atunci poţi să-ţi iei adio de la acele produse. Zilele trecute am citit despre faptul că în California nu mai este voie să se vândă maşini de culoare neagră, deoarece acestea conservă căldura şi astfel este nevoie să se consume mai multă energie pentru răcirea acelor maşini cu aerul condiţionat. Asta vine în reversul recomandării de acum 30 de ani, când clima era în răcire şi se recomanda ca acoperişul caselor să fie de culoare închisă (atunci s-a inventat ţigla din carton asfaltat) care încă se foloseşte pe casele noastre.
Omul se va lupta toată viaţa cu natura, dar n-o va putea nici stăpâni, şi părerea mea, nici influenţa. Suntem prea mici şi prea puţini ca s-o putem influenţa. Chiar dacă populaţia pământului ar fi de trei ori mai numeroasă, tot nu ar conta. Alte forţe şi alt design o conduce. Sunt decretele şi hotărârile unui Dumnezeu Suveran. El a spus omului că el se va lupta toată viaţa cu pământul, că va smulge cu sudoarea feţei produsele acestuia, că pământul va produce spini şi pălămidă, şi că în cele din urmă, ţărâna cu care te-ai luptat o viaţă întreagă, va învinge. Te va acoperi cu un strat de doi metri!
Deci, e vremea să ne deşteptăţim. Că nu-i iad contemporan mai mare decât să trăieşti în mijlocul unor proşti. O planetă mai caldă sau mai rece pot suporta, dar prostia mă dă gata!
