Noi ne ajustăm mereu imaginea şi ne-o alcătuim pe baza cerinţelor societăţii în care trăim; ne supunem unei continue programări sociale a feţei ce-o arătăm lumii. Dincolo de imagine, avem cu toţii lacune, temeri, dureri, răni şi probleme nerezolvate pe care le ţinem ascunse de ceilalţi oameni. Cu tot rolul acestora în criteriul după care judecăm pe alţii, cel mai adesea cântărirea celorlalţi se face după imaginea pe care am dezvoltat-o şi susţinut-o prin ani.
Imaginea unora este adesea deosebit de fluidă. Ea este cameleonică, luînd aspectul şi culoarea societăţii în care trăim. Bombardată mereu cu informaţii, imaginea dezvoltată devine atât de influentă încât are puterea de a ne modifica, prin întrebuinţare, credinţele, atitudinile şi sentimentele avute faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de noi înşine.
Dacă este adevărat că imaginea are un rol atât de important, atunci întrebarea este, cum aş putea să-mi modific imaginea după cea alui Christos? Pe de o parte, aş vrea să păstrez credinţa. Să vorbesc despre ea, fără să o forţez asupra altora, şi totuşi, să-i smulg din foc. Mie mi-e teamă de efectele liberalismului creştin. Le văd împrejurul meu pretutindeni. În bisericile episcopaliene, şi acum recent, în cele reformate evanghelice. Dar nu doar în acestea. Învăţătura despre prosperitate din unele cercuri carismatice, reducerea donării de bani la o tranzacţie de bursă, în care tu dai o sumă x iar Domnul îţi dă înapoi ca la Caritas, ridicarea potenţialului uman la rang de dumnezeu, şi altele, nu sunt mai puţin vinovate decât schimbarea înţelegerii despre ce spune Biblia despre homosexuali, de exemplu. Adică, sunt erezii şi unele şi altele, zic eu.
În aceeaşi notă, liberalismul creştin a scos miraculosul şi supranaturalul din Evanghelie şi din viaţa noastră, şi l-a înlocuit cu etica şi comportamnetul moral. În speţa lui Schleiermacher, credinţa a fost înlocuită de sentimente şi relaţie. Să iubim, să acceptăm, să cultivăm pacea, buna înţelegere, prietenia. Să fim ca Isus, zic ei. De acord. Dar, Isus a fost ceea ce a fost, fără să piardă credinţa! Isus nu pe om l-a avut în centrul vieţii Sale, deşi l-a iubit pe om şi a venit să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru om, ci pe Tatăl! Părtăşia cu Tatăl, voia Tatălui, astea au fost primordiale pentru Isus.
Ori liberalii şi-au pierdut credinţa, sau cel puţin, din punctul de vedere a ceea ce susţin, aşa pare. Vânturarea unor versete biblice în ochii lumii nu înseamnă prea mult! Unii chiar vor zice „Doamne, Doamne” fără să facă voia lui Dumnezeu. Când liberalii fac asta în public, nimeni nu sare în sus, deoarece ştie toată lumea că e doar o mişcare politică, fără bază reală.
Acum, pe de altă parte, aş vrea să mă pot apropia de homosexual cu suficientă iubire dar şi cu tăria de a spera că pot aduce lumină în viaţa lui. Sau, nu trebuie să presupun că eu am mai multă lumină decât el? Aş vrea să iubesc pe liberal şi nu ştiu cum aş face să îi transmit iubirea, în timp ce-mi menţin poziţiile credinţei mele, fără să transmit sentimentul că aş avea ceva împotriva lui. Aş vrea să ascult pe cel ce vorbeşte despre necesitatea de a proteja mediul fără să las senzaţia că-l judec. Dar cum s-o fac? Deoarece credinţele mele sunt puternice, la fel de puternice ca ale acestor două-trei entităţi amintite mai sus. Şi lumea în care trăim noi, este atât de divizată! Suntem aşa de gata să scoatem securea războiului şi să-l scalpăm pe celălalt într-o sălbăticie nemaiîntâlnită până în secolul nostru!
Asta e dilema mea. Stau mereu şi mereu în faţa câte uni caz de samariteancă (Ioan 4) şi nu ştiu cum să fac. Să am fermitatea lui Isus, siguranţa Sa, autoritatea, dar şi iubirea şi puterea de a transmite nevoia de schimbare. Să pot crea un climat al dialogului în cadrul căruia să nu rostim doar vorbe de dragul comunicaţiei ci pentu edificare, cum zice Pavel. Şi apoi să pot deschide calea către Isus ca şi eu şi celălalt să ne îmbunătăţim. Ca în procesul de descoperire a lui Isus, să ne făurim o nouă imagine, în care rănile nevindecate să se repare, fricile să dispară, defectele să poată fi scoase la suprafaţă fără teama de a fi ridiculizaţi pentru ele. Şi-n care să ne ancorăm credinţa în Locul Preasfânt.
Născută acum ceva vreme de Alin Cristea, „românia evanghelică” a stârnit deja suficiente scântei în lumea blogurilor creştine. Noi ne întrebam dacă blogul acesta, moştenind caracterul agresiv şi bătăios al tăticului lui, este fetiţă sau băieţel. Acum însă e clar: pe un fundal în care tăticul Alin trebuia să-i schimbe scutecele micuţei românii poreclită „evanghelică”, murdărite mai ales în urma unor meciuri cuMarius CruceruşiDaniel Branzei pe traiectoria unui extaz de comentariu şi agonie de vindecător, şi luptându-se cu o scrisoare pierdută de-a Rodicăi Botan, când i-a desfăcut zic scutelece murdare pentru a-i împacheta funduleţul într-o haină pestriţă ţesută între teologie şi terapie, s-a dovedit fără echivoc sexul blogului: era băieţel! Avea…puţulică!
Acum face sens stilul de cocoşel al blogului ce poartă nume de de femeie dar care nu a crescut mai mult decât o fetiţă, şi poreclă ce nu caracterizează conţinutul. De la unul care-mi critica postările despre Obama, mă aşteptam mai mult. Poate că nu ar fi rău dacă Alin ar recurge la puţină terapie. Într-un spirit omenos, ofer duşuri alternante fierbinţi-reci şi şocuri electrice gratuite.
Am şi eu o întrebare: când va scrie Alin Cristea despre fetiţe, ce au ele, dacă băieţii au puţulică? Just asking!
PS. Am văzut că Alin mi-a acordat şi mie o atenţie în ochiul stâng, despre calitatea scăzută a blogului meu. De asemenea am văzut că Nici Mariu şi nici Daniel nu s-au sinchisit să-l bage în seamă. Eu în schimb m-am încumetat, pentru a-l ajuta pe Alin prin linkurile puse la dispoziţie să-şi crească şi el traficul pentru a urca mai sus în topurile de care este obsedat.
Semnat: un blogger cu blog de slabă calitate, dar care este de mai multă vreme fruntaş la Ze List şi la BlogRank. Dacă eu, cu slaba calitate reuşesc performanţa asta, atunci cât de slabe sunt blogurile lui Alin? Just asking (again!).
Şi scrisul, şi cititul sînt ocupaţiuni solitare. Scrisul implică, totuşi, un orizont de dialog, o sumă, potenţial infinită, de interlocutori. Cititul rămîne, dimpotrivă, în spaţiul privat. Dacă nu devine o profesiune (cazul istoricilor şi criticilor literari), el nu e decît întîlnirea discretă dintre cititor şi textul citit, respectiv dintre cititor şi el însuşi. Evoluţia mentalităţilor, cultura blogului şi a forumului sau un anumit mod de a te raporta nevrotic la propria singurătate au creat însă o specie nouă: cititorul ofensiv, lacom de comunicare, grăbit să iasă, arţăgos, pe scenă. Participarea, fie ea şi din umbră, la dezbaterea publică se transformă într-un sport. Omul are timp, citeşte, se enervează şi atacă. Prin poşta electronică sau prin cea tradiţională. Plin de năduf, el se eliberează, temporar, de frustrările proprii: are un punct de vedere, şi-l exprimă fără cenzură şi, pînă la ocazia următoare, adoarme liniştit, mulţumit de sine. În plus, are ce povesti prietenilor: ministrul cutare? I-am tras o înjurătură pe cinste! Scriitorul X? I-am trîntit o scrisoare să-i meargă fulgii! Evident, există şi alte specii ale genului epistolar. Există şi cititori care se manifestă cu bună credinţă, care au opinii articulate şi argumentabile. O publicaţie serioasă nu poate decît să se bucure de asemenea cititori, să-i ia în serios şi, cînd e cazul, să-i publice, ceea ce Dilema face dintotdeauna. În ce mă priveşte, am avut de mai multe ori de cîştigat de pe urma unor serioase reacţii de lectură la textele mele. Cîştigul e nul, cînd expeditorul nu-şi propune decît două lucruri: să mă căsăpească şi să-şi etaleze deşteptăciunea proprie. Cîştigul e nul şi cînd expeditorul nu ia notă de intenţia şi dimensiunile textului meu şi îmi cere expuneri exhaustive şi concluzii cosmice. O româncă din Germania citeşte, de pildă, o glumeaţă notă berlineză publicată acum cîteva săptămîni şi suferă că nu iubesc Berlinul. Vorbesc de cîinii berlinezi, şi nu de virtuţile turistice şi culturale ale oraşului. Dar eu nu voiam să fac o monografie. Poţi scrie cîteva rînduri despre braga din Plovdiv, fără ca asta să însemne că, pentru tine, Plovdivul se reduce la bragă, sau că nu cunoşti şi nu iubeşti locul. Doamna cu pricina se oferă, graţios, ca data viitoare să mă iniţieze în farmecul berlinez. Sînt gata! Dar ca unul care, de multă vreme, are norocul să petreacă în capitala germană cam două luni pe an, nu cred că voi avea decît surpriza (agreabilă) de a face cunoştinţa unei persoane îndrăgostite de oraşul ei de adopţie. Altcineva îmi atrage sever atenţia că scriu „Universitatea Vrije“ în loc de „Vrije Universiteit“, ceea ce denotă că nu ştiu… germana. Da. Am comis o neglijenţă lingvistică. Îmi cer scuze. Mulţumesc vigilentului meu cititor, chiar dacă nu înţeleg tonul ofuscat, vag ameninţător, al monumentalei sale competenţe.
Foarte tare mă ia dl Ovidiu Constantinescu din Bucureşti. Admite că e „gură rea“, după care mă ceartă, destul de nervos, că susţin votul universal, că „urăsc mişcarea“ (deşi „mişcarea generează gîndirea“), că mă pronunţ în domenii pentru care n-am „pregătirea de bază“. Urmează o listă de idiosincrasii. Mă regăsesc pe locul întîi în calitate de „critic de artă fără vocaţie“ (ceea ce e adeverit printr-un citat din Marian Popa, celebru ca expert în materie) şi ca autor de memorii către Ceauşescu. Urmează Mircea Cărtărescu, care e promovat în străinătate pe bani grei, Liiceanu, care „caută siajul lui Băsescu“, Patapievici (ăla cu expoziţia din America), Eugen Simion, C.T. Popescu, şi, last but not least, Traian Băsescu. Spre sfîrşit, mă întreabă dacă nu cred că ţara ar trebui să intre în normalitate şi mă somează să vin cu soluţii, deşi mă crede, cum am văzut, nul. Ce pot să spun? Dl Constantinescu n-are nevoie de prea multă informaţie ca să-şi exercite spiritul critic. Ceea ce ştie domnia sa despre personajele pe care le beşteleşte se reduce la cîteva fragmente din presa de scandal. Asta în ciuda faptului că „a redescoperit plăcerea lecturii“. O altă plăcere a dlui O.C. sînt „plimbările binefăcătoare“. Dar „noaptea adoarme greu“ „dojenind în gînd“ elitele netrebnice. I-aş sugera, tot pe linie igienică, mici exerciţii de bună dispoziţie – şi de bunătate, în general –, ceva mai mult umor şi ceva mai puţină fiere. Va dormi, cu siguranţă, mai bine. Cît despre defectele noastre, ale muşteriilor săi, să fie liniştit. Sîntem mai nemulţumiţi de noi înşine decît poate fi domnia sa. Şi, oricum, sîntem mai în cunoştinţă de cauză: măcar am citit cărţile pe care le-am scris…
Pe la sfârşitul anilor 1700, Jonathan Edwards scria, „dacă nu va apare o trezire în curând, vom vedea un holocaust al creştinilor.” Istoria se repetă (ea are caracteristica aceasta, nu-i aşa?) şi suntem foarte aproape de punctul, cel puţin aici în America, să vedem cum cei care şi-au adus o importantă contribuţie la Constituţia acestei ţări şi la Declaraţia de Independenţă, cei ce-au fugit de prigonirile din ţările lor de baştină şi-au venit aici pentru a făuri o societate în care să se poată închina liberi lui Dumnezeu şi să-şi crească copiiîn frică de Domnul vor deveni o minoritate prigonită. Şi asta şi din cauza lor, a creştinilor. Un creştinism în care nu-l cunoşti pe Dumnezeu, nu trăieşti permanent VIAŢA şi nu duci o viaţă care să invite la credinţă îşi va tăia craca de sub picioare.
Nu rămâne decât o întoarcere la Dumnezeu a fiecăruia dintre noi şi post şi rugăciune pentru venirea unei treziri. Whatever it takes!
Probabil că una dintre expresiile cele mai abuzate pe care unii dintre noi le folosim, este aceea că mi-a spus Dumnezeu. Când îţi spune cineva că Dumnezeu i-a spus ceva, ce mai poţi spune împotrivă?
O mulţime de decizii greşite au fost puse pe seama lui Dumnezeu. Cu toţii am spus că Domnul ne-a comunicat ceva, şi apoi am descoperit că nu a fost de loc El. De aceea când cineva spune că Domnul i-a spus ceva, eu devin puţin sceptic. De ce? Oare nu vorbeşte Dumnezeu? Ba da; dar mai sunt şi alţi factori care contribuie la a ´auzi ceva´. Faptul că există greşeli în domeniul acesta, nu înseamnă că Dumnezeu nu vorbeşte. Dacă există ceva fals, există şi ceva adevărat. Nimeni nu falsifică o bancnotă de 4 dolari, pentru că aşa ceva nu există în realitate. Deci, Dumnezeu vorbeşte şi el vrea să ne vorbească şi nouă.
Cum ştiu că Dumnezeu mi-a vorbit? Cum te acordezi cu frecvenţa lui Dumnezeu? Cum auzi pe Domnul vorbindu-ţi? De unde ştii dacă e diavolul cel ce-ţi vorbeşte, sau mintea ta, sau Dumnezeu?
Poţi avea cel mai bun radio care există pe piaţă; dacă nu-l acordezi pe frecvenţa de undă pe care se transmite muzica, nu auzi nimic! Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a-L auzi. Noi am fost creiaţi după chipul Său. Noi, oamenii, ne rugăm, comunicăm cu Dumnezeu şi putem auzi vocea lui. Domnul ne-a dat ˝echipamentul˝ care ne trebuie pentru a-L auzi. Numai că trebuie să învăţăm cum să ne acordăm pe frecvenţa lui Dumnezeu.
„De ce nu ai raportat furtul când ai sosit acasă, pe la amiază?” – întrebă ofiţerul pe doamna ce stătea în faţa sa.
„Pentru că nu am fost sigură că era un furt. La început, am crezut că toată dezordinea aceea a fost produsă de bărbatu-meu, care şi-o fi căutat o cravată”.
Până suntem copii nu ne prea izbim de lumea de afară şi nu ne dăm seama că ar fi mari diferenţe între „lumea noastră” şi restul lumii. Colegii şi prietenii noştri de joacă sunt la fel de aproape de inocenţă ca şi noi. Rar câte o înjurătură, sau o vorbă porcoasă, spuse şi acestea mai mult din auzite decât din convingere şi de la natura lor.
Apoi vine tinereţea cu problemele ei. Îndrăgostirea, curtea, gelozia, invidia, mă iubeşte/nu mă iubeşte, examenele, şcoala, profesorii, stabilirea a ceea ce credem, suntem, dorim. Felul nostru de a fi se rafinează de acum din milioanele de informaţii acumulate încă din copilărie. Începem să simţim că noi, copiii creştinilor, dacă călcăm pe urmele (să sperăm bune) ale părinţilor noştri, suntem înconjuraţi de o lume ciudată.
O fată de 17 ani mă întreba deunăzi ea de ce nu se poate culca cu băieţii de la şcoală şi cu prietenul ei, cum fac celelalte colege ale ei. Toate o râd, că i-ar lipsi ceva, că i-ar fi ruşine de ceva, că nu e „normală”, etc. Ea a ascultat până acum de părinţi şi de biserică, dar găseşte că lumea e total diferită de cum este ea şi pe de o parte, e ok să fie diferită, dar pe de alta, ar vrea să aparţină!
Oamenii din lume gândesc diferit. Se distrează la lucruri pe care noi creştinii (ar trebui să) le găsim porcării. Căutam ceva canal pe TV când am dat de Chris Rock într-un show de comedie. Tot al 3-lea cuvând era „mother f****r”. Am trecut repede mai departe. Mi-era ruşine de mine însumi şi de Duhul Sfânt să mai rămân. Poate aş fi găsit poantele amuzante, dar aş fi participat la un show care nu cred că avea aprobabrea Domnului.
Lumea nu ne vrea binele. Este imposibil ca două forţe atât de opuse, cum sunt Dumnezeu şi lumea, să-ţi vrea ambele binele şi să aibă ambele dreptate! Priorităţile, ceea ce este important şi scopul ultim diferă radical la Dumnezeu şi la lume. Aşa că, nu avem decât să ne ancorăm în realitatea în care am fost aduşi prin mila Domnului şi să stăm tare lângă Cel ce stă aproape de noi. Isus a spus, Ioan 14:16-18 Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângîietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.
Acesta este punctul de echibru, punctul fix în jurul căruia se mişcă întregul nostru univers. De aici trebuie să ne relaţionăm la lume. Plecăm de aici şi ne întoarcem aici. Şi ne verificăm mereu poziţia, dacă mai suntem lângă ancoră.
Mergem rar la film cu soţia mea, pentru că ea cu boala ei de ochi e deranjată de lumina ecreanului. Dar nu de mult, la film amândoi, în mijlocul unei scene în care eroina era în pericol de a se despărţi de erou, smulsă din braţele lui de nişte soldaţi inamici, simt în întuneric cum măna soţiei mă caută să vadă dacă mai sunt acolo; apoi, m-a prins de mână. Asta trebuie să facem mereu şi mereu cu Duhul Sfânt: să verificăm dacă mai este acolo, sau mai bine zis, dacă noi suntem unde ar trebui să fim. Şi, să aşteptăm cu răbdare sfârşitul! De ce? Pentru că Solomon spune aşa: Eclesiastul 7:8 Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui.
Te-ai gândit vreodată cum ar suna mesajul de pe robotul lui Dumnezeu dacă el ar avea telefon? Poate ar suna cam aşa: ˝vă mulţumesc că aţi sunat în cer. Pentru limba engleză,a păsaţi 1, pentru limba spaniolă apăsaţi 2, pentru celelalte limbi, apăsaţi 3. Vă rog să selectaţi una din următoarele opţiuni: Apăsaţi 1 pentru călăuzire, 2 pentru cereri, 3 pentru mulţumiri şi 4 pentru întrebarea „de ce mi se întâmplă chestaia asta?”
Pentru a găsi pe un membru de familie plecat la cer, apăsaţi 5, apoi apăsaţi numărul personal de securitate socială urmată de cifra 1. Dacă aveţi întrebări despre dinozauri şi alte planete, apăsaţi cifra 6, pentru scopul vieţii voastre citiţi cartea lui Rick Warren…
Galateni 2:4 din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne aducă la robie;
Preşedintele Roosevelt în spiciul său la Congresul american din 1941 a vorbit despre patru libertăţi ale omului:
- Libertatea de exprimare, libertatea de închinare la dumnezeul în care crede omul, sau de a nu se închina la nici un dumnezeu dacă aşa vrea el, libertatea de a avea suficient pentru a nu trăi în nevoi materiale şi libertatea de frică pentru o viaţă trăită într-o lume în care domneşte pacea.
Roosevelt vorbea despre aceste libertăţi ca posibile în secolul trecut, în timpul vieţii unora dintre ascultătorii săi. O astfel de lume, zicea el, este antiteza noii ordini mondiale pe care voiau s-o instaureze dictatorii prin armele lor.
America trebuia să intre în al doilea război mondial şi ceea ce le spunea preşedintele americanilor avea menirea de a-i motiva pe concetăţenii săi.
Acum aceste patru libertăţi, fluturate politic şi idealistic în faţa noastră de atâtea ori, nu mai există de mult. După Septembrie 11, 2001, ne-am dat seama că nu suntem în siguranţă nici aici, în America, după cum credeau până atunci americanii. Gurile rele spun că este posibil ca să existe aici în SUA câteva capsule nucleare de valiză care pot fi folosite pentru fabricarea de bombe nucleare. Dar lumea în care trăim are şi alte ameninţări, sub formă de boli, molime, catastrofe naturale, etc. Şi pe baza tuturor acestor ameninţări, se contruiesc şi astăzi de către politicienii noştri alte frici: că globul pământesc se încălzeşte şi că se topeşte gheaţa de la poli şi că pământul va fi acoperit de apă. Că n-o să mai fie petrol şi că trebuie să-l conservăm, conducând maşini hibrid. Libertatea de frică nu mai este de mult printre noi.
Nici libertatea de religie nu mai e ca aceea despre care se vorbeşte. Unele religii sunt mai libere decât altele. De la satanişti la musulmani, de la voodoo la rasfartarieni, de la new age la mormoni, toţi au mai multe libertăţi decât creştinii. Aceştia nu se pot ruga în public, nu pot predica la colţul străzii, nu mai au voie să expună simboluri ale credinţei lor sau ale sărbătorilor lor religioase. Creştinii sunt consideraţi bigoţi, urăsc pe homosexuali, sunt intransigenţi, înapoiaţi, sunt o pacoste. Noi care ne-am luptat pentru drepturile altora de a fi liberi să se închine la ce vor ei, suntem îngrădiţi în libertatea noastră de a ne închina tocmai de acei ce au fost beneficiarii luptei noastre. Dacă cineva ar scrie pe Coran porcăriile ce le-au scris unii pe Biblie acum câteva zile, musulmanii ar da foc la o întreagă ţară. Dar creştinii, nu au voie s-o facă în numele îngăduinţei creştine. Dacă ar face-o, atunci să vezi condamnare!
Dacă te uiţi la întâlnirile ocazionate de discuţiile pe reforma asigurării de sănătate, în care oameni ce aveau întrebări le puneau politicienilor, îţi dai seama că nici libertatea de exprimare nu mai există. Cei ce au întrebări şi le pun sunt făcuţi nazişti, înapoiaţi, huligani. Administraţia lui Obama luptă pentru restrângerea drepturilor unor talk showuri ca acela a lui Rush Limbaugh, doar pentru că sunt incomodaţi de ideile acestuia. În curând vor fi legi ce vor înfiera discursurile unor pastori împotriva păcatului homosexualismului ca fiind discursuri provocate de ură împotriva unei minorităţi. Pastorii vor fi amendaţi sau închişi.
Iar ultima frică, de sărăcie e mai prezentă printre noi ca oricând. Oamenii îşi pierde locurile de muncă la o rată de 5-6 sute de mii lunar. Sute de mii de oameni şi-au pierdut casele, economiile, fondurile de pensii.
Ce ne mai rămâne? O libertate ce nu ne-o poate lua nici frica, nici sărăcia, nici catastrofele de tot felul, nici închisoarea, nici oamenii, nici nimic: libertatea pe care ne-a adus-o Christos! Dacă o ai, eşti cu adevărat liber, oricât de reduse ţi-ar fi alte libertăţi. Descoper-o! Fă-o a ta! Foloseşte-o!
Doi şoferi de camion ajung la o trecere pe sub un pod. Pe pod este înscrisă înălţimea maximă a vehiculelor ce pot trece pe dedesubt: 3 metri 25 cm. Şoferii se dau jos şi-şi măsoară înlţimea camioanelor; acestea au 3 metri şi jumătate. Se uită în jur, se uită unul la celălalt, şi unul dintre şoferi zice, „vezi vreun poliţist prin preajmă?” „Nu!” răspunde celălalt. „Atunic, hai să trecem!” zice primul.
Scriam despre Adunarea Generală a reprezentanţilor Bisericii Luterane Evanghelice din America (ELCA) de la Minneapolis. Ei bine, ceea ce se preconiza s-a întâmplat: reprezentanţii au votat cu o majoritate simplă ca să se oficieze căsătorii homosexuale în bisericile lor şi să se ordineze pastori homosexuali. Păcat că o altă denominaţie evanghelică îşi pierde direcţia.
Vasul de mai sus, proprietate a companiei petroliere Chevron a început să foreze în apele Golfului Mexic de la începăutul acestei luni. Vasul se numeşte Discoverer Clear Leader şi este capabil a fora la foarte mare adâncime: 40,000 ft, or 12 mii de metri. Aici găsiţi mai multe poze şi informaţii.
La postul meu despre Ramadan mi-a răspuns un frate care a fost musulman dar acum este copil al Domnului Isus! Mi-a făcut plăcere să-i vizitez blogul, aici. Numele său este Sabri Sali şi cred că ar trebui să-l punem în fruntea listelor noastre de rugăciune. Lucrarea pe care o face este importantă şi deosebit de dificilă. Are şi un nou grup de studiu în Ali Baba.
Îngrozitor! Un doctor din Oregon a sperat că un nou medicament să-i ajute pacientei sale, Barbara Wagner, bolnavă de cancer. Asigurată printr-o asigurare de stat( ca aceea pe care o va pune Obama la dispoziţia americanilor!), Wagner a aflat cu stupoare că statul Oregon va plăti pentru sinuciderea asistată dar nu şi pentru tratamentul ei. „Eu nu sunt gata să mor! Nu sunt gata să mor! Aş mai vrea să fac unele lucruri!” spune ea postului de televiziune KATU din Portland, OR.
Doamna Wagner nu este singură: Randy Stroup din Dexter, Oregon, în vârstă de 53 de ani nu poate plăti nici el chemoterapia. Comitatul Lane în care locuieşte i-a trimis o scrisoare asemănătoare. Oribil! Nu degeaba le este frică mai ales bătrânilor de asigurarea medicală a lui Obama! Ca să economisească bani, guvernul va reduce cheltuielile cu tratarea bolii şi va îndrepta pacienţii spre moarte. Staţi să mă gândesc un pic… unde am mai auzit eu de chestia asta? Hmm… Unde oare?
Nu mă aşteptam ca guvernul american să-şi arate deficienţele chiar atât de repede!
Despre ce este vorba: am mai vorbit pe blog despre faptul că guvernul american, pentru a încuraja pe cetăţeni să renunţe la maşinile vechi (şi care chipurile consumă prea mult combustibil) şi să le ducă la dealer. Acolo cetăţeanul va primi circa $4,500 pe maşină, bani ce-i poate întrebuinţa ca avans la cumpărarea unei maşini noi. Procedura aceasta avea în vedere şi stimularea economiei prin creşterea cererii pentru maşini noi. De fapt, şi Ford şi GM au anunţat creşteri ale producţiei în zilele trecute.
Problema: cei $4,500 trebuie să vină la dealer de la guvern. Şi banii nu mai vin! Aşa că, sute de dealeri de maşini au renunţat să mai ofere programul de „cash pentru rable”. Chestia asta îmi aduce aminte de zecile de mii de dolari pe care i-am pierdut în Romania cu afacerea de farmacie. Farmacia trebuia să dea medicamente la oameni. Acestea erau subvenţionate de statul român. Doar că banii de la guvern întârziau câte 6 luni. Noi trebuia să cumpărăm medicamente mereu. Acestea se vindeau pe valută forte! Când veneau banii de la guvern, şi-i transformam în valută, trecerea excesivă a timpului făcea ca să nu mai putem cumpăra mai nimica pe ei.
Spuneţi-mi o singura intreprindere supravegheată de guvernul american care funcţionează!
- Spitalul militar Walter Reed a fost găsit anii tecuţi (2007)într-o stare jalnică. Birocraţie excesivă, clădiri părăginite, asistenţă medicală sub orice critică. Până şi ministrul armatei Gen. Maj. George Weightman şi-a dat demisia!
- Medicare, asigurarea medicală oferită de guvernul american persoanelor de 65 de ani şi peste (care îndeplinesc anumite condiţii) va rămâne fără bani până în 2017. Conform GAO (Government Accountability Office) Medicare trebuie reformat din cauza predispoziţiei sistemului la fraudă. Numai sub 5% din dosare sunt revizuite.
- Medicaid, ajutorul financiar în vederea îngrijirii medicale oferit de guvern celor cu mijloace materiale insuficiente. Pentru a te califica, trebuie să ai câştig, dar acesta trebuie să fie sub anumite limite. Programul este oferit de state şi nu de guvernul federal. Cam 20% din bugetul statelor se duce pe oferirea acestui serviciu. Între 45 şi 50 de milioane de cetăţeni americani primesc anual îngrijire sub acest program. Cu toate acestea, banii sunt insuficienţi şi programul creează un sistem birocratic care are menirea de a descuraja apelarea la sistem.
- USPS, poşta americană este falimentară. Asta a spus-o chiar Obama, la un spici recent, comparând poşta cu UPS şi FedEx (care sunt companii private şi merg de zbârnăie!). În curând câteva mii de oficii poştale se vor închide din lipsă de bani. Anii recenţi poşta a ridicat preţul unui timbru clasa I de la 37 cenţi (cât era când am sosit eu în SUA) la 44 cenţi. Creşterea a fost de 1 cent anual, dar tot nu sunt destui bani.
- Amtrak, corporaţia pentru transportul persoanelor pe calea ferată este falimentar. Guvernul nu ştie şi nu poate conduce afacerea, care este supra-numită „o maşină de ars banii”.
- Social Security, un serviciu asemănător unui fond de pensii, prin care se oferă bani celor ce nu au suficientă pensie. Unii au calculat că banii vor fi suficienţi până prin 2039, dar alţii spun să ne gândim la 2016. Cu creşterea vâstei de bătrâneţe şi implicit cu creşterea numărului de pensionari, este improbabil ca fondurile să fie suficiente până la 2040. E un alt sistem supus fraudei şi folosit la maxim de către escroci! Unii economişti îl consideră un fel de „caritas” prin care se iau banii de la cei ce lucrează astăzi şi se dau la cei ce-s la pensie, cu nădejdea că pe când vor ajunge pensionari muncitorii de azi, alţii vor munci şi aproviziona fondul.
Acum guvernul vrea să preia sistemul de asigurări medicale! Să fim serioşi! Pe tema asta voi scrie mai amănunţit în viitor. Până atunci însă, postez această „flegmă” într-o categorie specială, dedicată domnului Dănuţ Mănăstireanu, care a categorisit într-un comentariu la articolul linkat, astfel de materiale drept „flegme”.
Sâmbătă începe Ramadanul, sărbătoarea musulmană în timpul căreia, pentru a cinsti primirea Coranului de către Mahomed, musulmanii postesc, se abţin de la băutură, sex, fumat şi alte lucruri de felul acesta pe un termen de 30 de zile.
Frumos! Dacă s-ar abţine şi de la terorism, dacă apropierea de dumnezeul lor i-ar inspira la pace şi nu la lupte şi ucideri, atunci ar fi o sărbătoare meritoasă. Şi probabil că pentru unii, este! Dar nu şi pentru radicali. Asta se vede clar din recentele atacuri menite să destabilizeze alegerile din Afganistan, să terorizeze Irakul după retragerea (parţială) a trupelor americane. Radicalii, chiar dacă sunt o minoritate, prin teroare pot determina pe moderaţi la inactivitate şi nepăsare. Nu degeaba la 65% din populaţia Pakistanului îi e teamă că ar fi o posibilitate ca minoritatea radicală să preia conducerea ţării lor.
Cei 7 americani convertiţi la islam şi prinşi zilele trecute în Carolina de Nord discutau despre jihad. Care este oare fascinaţia acestei religii cu moartea şi cu sinuciderea!? Dacă tot se grăbeşte careva la cele 70 de fecioare ce-l aşteaptă „dincolo”, de ce nu se duce singuri? De ce ia cu el copiii, femei şi bătrâni, cetăţeni nevinovaţi? Şi ce-i face pe mulţi convertiţi la islam să se convertească? Mă uit la femei, americance convertite. Nu văd umilinţa la care sunt supuse femeile în islam? Zilele trecute se vorbea prin media despre un proces prin care un bărbat musulman cu mai multe neveste, avea dreptul legal de a interzice bani şi mâncare acelei soţii care nu voia să se culce cu el. Da de când a ajuns soţia unui musulman un obiect de satisfacere a plăcerii bărbatului?
În Egipt un mare procentaj de femei au fost mutilate prin „tăierea împrejur” cum se mai numeşte extirparea clitorisului. Practica aceasta este răspândită în majoritatea ţărilor musulmane. De ce? Pnetru că femeia e un „obiect” de satisfacere a plăcerii bărbatului, ea însăşi neavând dreptul la nici o plăcere!
Şi nu se vede clar condiţiile în care se trăieşte în majoritatea acestor ţări? Sărăcie, analfabetism, despotism, şi în general limitare din toate punctele de vedere?
Un creştin real e un om ciudat. El iubeşte pe Unul pe care nu L-a văzut niciodată, vorbeşte cu familiaritate cu Unul pe care nu-L poate vedea, se aşteaptă să meargă în ceruri pe meritele Altcuiva, se goleşte pentru a fi plin, se coboară pentru a fi ridicat, admite că e greşit pentru a fi declarat drept, este cel mai tare atunci când este cel mai slab, este cel mai bogat atunci când este cel mai sărac, este cel mai fericit atunci când plânge. El moare pentru ca să trăiască, dăruieşte pentru a păstra, vede invizibilul, aude ceea ce nu poate fi auzit, şi cunoaşte ceea ce depăşeşte orice pricepere. – Adrian Dieleman
Liderii ELCA (Evangelical Lutheran Church in America) se întâlnesc săptămâna aceasta în Minneapolis pentru a decide mai multe chestiuni de politică internă a denominației. Printre discuțiile propuse, este și aceea de a îngădui ca pastori homosexuali, care trăiesc de mai multă vreme cu partenerul lor, să slujească ca pastori ai bisericilor luterane.
Mâine se va vota asupra unui document care să stabilească noua poziție a luteranilor asupra sexualității umane și asupra homosexualității. Votul final cu privire la pastorii homosexuali va avea loc vineri.
Acum 6 ani Biserica Episcopală făcea primii pași pe drumul acesta. ELCA are peste 4,5 milioane de membri și este una dintre cele mai mari denominații evanghelice din SUA. Iată deci, că a fi “evanghelic“ de acum înainte poate să nu mai însemne mare lucru. Poate evanghelicii care țin de învățăturile Scripturii ar trebui să folosească un nou termen pentru a se defini; propun termenul de … fundamentaliști!
on 
on 
