PERSPECTIVE CRESTINE

Sâmbătă am avut Men’s Breakfast la biserică.  După un mic dejun excelent şi o învăţătură despre ce înseamnă să fim bărbaţi, dacă tot am vorbit despre faptul că bărbatul este puternic, luptător, că îi place vânătoarea, pescuitul, sporturile cu luptători, filmele de război, că bărbaţii aleg meserii ca aceea de şofer de camion, poliţist, pompier, că bărbatul are un spirit aventurier, competitiv şi combativ, că bărbatului îi place să lupte, se bucură de victorie şi admite greu înfrângerea, ne-am gândit să punem în practică ce am învăţat.

Avem în biserică un grup de bărbaţi cărora le place vânătoarea, pescuitul şi în general tot ce ţine de spaţiile libere, sălbatice, la munte, ocean sau râuri, lucruri de care statul nostru nu duce lipsă deloc!  Aşa că, tot vorbind cu unul şi altul despre vânătoare, câţiva băieţi care au arme ne-au invitat pe cei ce vrem să mergem la munte în sălbăticie şi să tragem cu puşca.  Nu am mai tras cu puşca… de o groază de ani!  Şi oricum, am tras cu nişte puşti vechi şi amărâte.  Nu-i vorbă că îşi făceau treaba.

Eram cel puţin intrigat de chstia asta.  Aşa că, am plecat.  Băieţii ce aveau armele ne-au făcut instructajul, apoi ne-au arătat cum se folosesc armele aduse de ei şi ne-au lăsat să tragem în voie cât am vrut.  Ultima poză de mai jos am făcut-o seara când deja nu mai era multă lumină.  A fost interesant.

Desigur că am ajuns spre casă prin maşini să povestim dacă am fi în stare să tragem într-o altă fiinţă umană.  Eu, cât aş fi de bărbat, nu cred că aş putea face aşa ceva, nici dacă ar fi război!  Dar, desigur că despre astfel de lucruri vorbeşti ipotetic, deoarece situaţiile extreme îndeamnă la măsuri extreme şi te transformă într-un mod în care nu te-ai aştepta.

Închei spunând că, sunt mulţumit de cât de bine ştiu să trag la ţintă, şi că evenimentul acesta, m-a făcut să vin acasă şi să încep să caut nişte puşti.  O să mă pregătesc de vânătoare!  Dacă în toamna asta împuşc vreun cerb sau urs, o să vă spun şi vouă!  Şi o să vă dau şi nişte reţete de pregătire a cărnii vânatului.

Cei 13 ... muşchetari!

Trăgând după... păsări

* **

Acum când am intrat şi io pe facebook, şi am început să fiu „pretin” cu mai mulţi, având relaţii „semnificative” cu unii şi alţii, am aflat cu stuppoare şi adânc regret că, pe vremea în care descopeream şi eu „social media” şi„social networking” şi mă înscriam pe facebook şi twitter, Bill Gates părăsea Facebook-ul.  De ce?  Pentru că, zice el, peste 10,000 de oameni aşteptau să fie aprobaţi ca „pretini” ai lui!  Şi el se uita ca mâţa-n călindar la ei, şi nu-şi amintea de-i cunoaşte ssau ba.  Aşa că, în loc să treacă prin tot necazul de a judeca atâţia amatori de prietenie s-a decis să abandoneze facebook-ul!

Gates a anunţat asta la sfârşitul lui Iulie, când era în India să primească ceva premiu, din acelea din care nu avea!  Am o întrebare: unul care are atâţea bani, mai are nevoie şi de premii?  Şi dacă da, ce face cu ele?  Sau să fie oare adevărat că puterea şi importanţa unei persoane sunt mai importante decât banii ce-i are?  Cu aceeaşi ocazie, Gates a anunţat că nu este o persoană care foloseşte prea mult „texting”-ul şi nici prea dedată tehnicii!  Wow!  Cine ar fi crezut!?  Că un băiat de la adunare care a muncit la casa lui Gates din Medina şi nişte românaşi de pe la Microsoft ce-or fost pe la el acasă (pentru că are bunul obicei de a-şi invita angajaţii la petreceri) mi-au spus că are prin casă tot felul de alarme şi automatizări de vis.

Cert este că acum, Bill Gates nu mai este prietenul meu!  Articolul complet, AICI.

* **

“(Canadians) have to understand that the system that we have right now – if it keeps on going without change – is not sustainable,” said Doig.  Canadienii trebuie să înţeleagă că sistemul pe care-l avem acum, nu mai poate fi susţinut fără modificări.  Cuvintele aparţin Dr. Anne Doig, viitoarea preşedintă a organizaţiei Canadian Medical Association.  Articolul întreg îl găsiţi aici.

* **

Cultură americană

- Cum ţia plăcut Veneţia?
- A fost teribil: au avut străzile inundate cu apă tot timpul cât am stat acolo!

* **

* **

Bob Dylan împreună cuWillie Nelson şi John Mellecamp susţineau împreună un concert în Long Beach, NY.  Înainte de concert, Dylan s-a decis să meargă la o plimbare prin cartierul în care crescuse.  Cineva l-a raportat la poliţie, spunând că un bătrân, îmbrăcat mai prost, pare confuz şi pierdut în cartier.  O poliţistă de 24 de ani a venit să verifice.  L-a întrebat pe Dylan cum îl cheamă, acesta şi-a spus numele, dar poliţista nu a reacţionat!  L-a întrebat de ce e prin zonă şi Dylan a spus că ţine un concert deseară.  Poliţista nu a reacţionat.  I-a cerut un act de identitate, dar Dylan nu avea.

A sosit al doilea poliţist tânăr.  Nici acesta habar n-avea cine este Dylan.  Dar împreuă, poliţiştii au aflat că Dylan stătea la un hotel, Ocean Place Resort and Spa.  L-au pus în maşină şi l-au dus la hotel, unde totul s-a rezolvat cu bine.  Poliţiştii i-au mulţumit pentru cooperare.

Mă întreb dacă Dylan ar fi fost un rapper, l-ar fi recunoscut poliţiştii?  Sunt sigur că nu îl ştiau nici dacă era cântăreţ de operă, sau un alt „clasic”.  Poate de era Britney Spears, sau Paris Hilton, sau Brad Pitt…  Dar Dylan!?

Vorba lui Eminescu:

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val, ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama’
Tu ramii la toate rece.

Sau, pe engleză:

Time goes by, time comes along,
All is old and all is new;
What is right and what is wrong,
You must think and ask of you;
Have no hope and have no fear,
Waves that rise can never hold;
If they urge or if they cheer,
You remain aloof and cold.

* **

Un om bun nu este un om perfect; un om bun este un om cinstit, credincios şi care răspunde fără ezitare vocii lui Dumnezeu pentru viaţa lui.  John Fisher.

* **

un dolar vagabong

L-am primit rest de la un magazin.  Amestecat cu alte bancnote.  Am simţit nevoie de a-l fotografia, de a-l imortaliza.  Îmi imaginez un dialog cu el, sau mai degarbă un monolog iniţiat de o întrebare a mea, de genul: „spune-mi amice, pe unde-ai umblat tu de-ai ajuns atât de ferfeniţă?”

Păi, să-ţi spun: nou-nouţ din tipografie (io ştiu unde suntem tipăriţi dar nu-ţi spun!  Să nu cumva să te ispitească… nevoie de a tipări bani fără acoperire!  Asta o face guvernul, şi nu are nevoie de nici o încurajare, de nici un ajutor!) am plecat la o bancă.  Acolo nu am stat multă vreme, că m-a dat o fată de la ghişeu la un tip.  Ăsta m-a luat şi m-a băgat în buzunarul de la pantaloni, fără nici o consideraţie pentru aspectul meu scrobit şi fără nici o cută.  Acolo în buzunar am stat câteva ore, până mai spre seară, în tovărăşia unor monede metalice, a unei agrafe, a unei batiste mototolite şi mirosind a transpiraţie şi a altor nimicuri cu care nu am intrat în contact.  Cred că era şi ceva gumă de mestecat, că de undeva de sub mormanul de lucruri venea din când în când câte un miros plăcut de mentă.  Spre seară am fost pus bacşiş în borcanul de la Starbucks.  Acolo am căzut la împărţeala de la sfârşitul schimbului în posesia unei fete.  Asta avea unghiile vopsite cu negru.  Când m-am uitat la faţa ei, m-am speriat şi era să mă fac şi mai verde.  Avea faţa vopsită cu o culoare albă, cadaverică.  Nasul îi era străpuns cu un inel.  Vorbea rău, am auzit-o la talefon…  am înţeles că abea şi limba străpunsă de ceva metalic.  Urechile-i erau pline de cercei, şi părul îi era vopsit în negru şi roşu.

M-a băgat într-o poşetă.  Acolo era o siringă, nu ştiu dacă fata era bolnavă sau siringa era pentru altceva.  Mie mi se face rău la doctor şi am încercat să nu mă uit la siringă prea intens.  M-am tras într-o cută, şi m-am pliat în patru… era mai linişte acolo.  M-am lovit de alte nimicuri; câte lucruri inutile pot avea fetele astea prin poşete!  Cum mai găsesc ele ceea ce caută?  Nu-mi imaginez!  Seara aceea am dormit acolo la fata aceea.  Dar a doua zi, mi-am schimbat iarăşi stăpînul.  Fata m-a dat împreună cu alte bancnote unui tip în schimbul la nişte pliculeţe cu ceva pulbere albă în ele.  Când m-a transferat, am observat un tremur aproape imperceptibil în mâinile fetei.  Dar, acum era timpul să-mi văd de noul stăpân.  Acesta m-a ţinut printre pliculeţe de-acelea şi pot sfpune că a venit peste mine aşa, o stare euforică de înălţare!  Ce bine m-am simţit acolo!  Aş fi vrut ca starea asta să continue, dar seara tipul m-a aruncat pe o masă cu alte bancnote.  Cel ce stătea în capul mesei era un mexican gras şi bărbos.  Era în maieu şi bea bere.  Ştiu că şi-a înmuiat degetul în gură şi m-a mânjit cu salivă ce mirosea a bere.  M-a numărat şi m-a împachetat cu un elastic.  Nici acolo nu am stat multă vreme: am fost dat ca rest unui alt băiat.

Acesta a simţit nevoia să se ducă la biserică.  Catolică.  Am simţit din buzunarul apntalonului cum s-a plecat în faţa unei statui, şi şi-a înmuiat degetele în ceva apă.  Şi-a băgat mâna în buzunar să se şteargă pe batistă dar m-a nimerit pe mine.  Mirosea a busuioc apa aceea… o fi fost sfinţită!?  După ce s-a rugat un timp, băiatul acela şi-a făcut cruce din nou şi m-a strecurat printr-o crepătură într-o cutie.  Mamăăă!  Ce de bancnote de un dolar erau acolo!  Am stat preţ de o săptămână acolo.  Apoi am fost dusă din nou la bancă.  Aspectul mi s-a schimbat mult în timpul periplului meu: am dobândit o mulţime de cute, mototoleli, mici franjuri, dar eram în sfârşit de unde am pornit.

N-a durat mult: un domn m-a luat şi am ajuns în posesia copiilor lui.  Aceştia m-au disputat şi am mai pus nişte rupturi pe margini.  Împreună cu ceva urme de unsoare, şi una de gem.  Ce mia conta acum?  Unul dintre băieţi m-a câştigat.  Pentru un scurt timp, deoarece în după masa acelei zile am fost bschimbat pe o îngheţată.  Vânzătorul m-a dus din nou la biserică, şi am ajuns de data asta într-o pungă de material catifelat.  Dar, tot alături de alte bancnote, tot de un dolar, ca şi data trecută!  Am început să mă obişnuiesc: dacă voi mai fi dus vreodată la vreo biserică, tot acolo voi ajunge: împreună cu alte bancnote de un dolar, între banii daţi bisericii.  Acum, am stat prin portmonee şi buzunare şi poşete alături de tot felul de bancnote: de la 5 dolari la 100.  Dar io am fost singura bancnotă ce rămânea la biserică!  Restul se duceau cu stăpânii lor şi rămâneau prin alte locuri.  Unele mi-or povestit despre restaurante de lux, despre jocuri de poker în cazinouri, magazine Gucci şi Armani, croaziere pe oceane, dezmăţ, şi alte lucruri de genul acesta.  Oraşe precum Las Vegas, Atlantic City, Los Angeles şi New York, Paris şi Londra, Tokyo şi Dubai, locuri ca Disneyland şi Six Flags.

Eu pe la biserici.  De câteva ori am fost dat de milă la nişte tipi care stăteau la colţul străzii şi cerşeau.  Am umblat…  Câţi ani crezi că am?  Ştiu, după aspect, poate zici că-s bătrân… dar nu am decât un an.  Încă nici nu l-am împlinit!  Dar tu?  Cu ce te ocupi?  O să mă duci şi tu la biserică?  Sau o să mă dai de pomană?  Aşa cum arăt nu cred că voi mai trăi mult.  Dar ştii ce?  Indiferent cum arăt, indiferent unde mă duc unii şi alţii, eu nu-mi pierd valoarea!

* **

* **

* **

Fascinat de personalitatea şi lucrarea lui Rick Warren (deşi nu-s 100% de acord cu el într-o mulţime de domenii) m-am înscris să primesc email updates de la el acum vreo 5-6 ani.  Majoritatea corespondenţei o scanez doar din ochi şi o arunc la trash.  De vreo două săptămâni însă, am remarcat parcă un design nou în newsletterul lui care m-a făcut să-l citesc.  Rick anunţa webcast-ul live de la conferinţa sa anuală „Recovery” care a început săptămâna aceasta la el la biserică.  De asemenea anunţa că în sfârşit, Rick a cedat presiunii colegilor săi de a începe să folosească twitterul şi desigur, era acolo o invitaţie de a îi urmări mesajele postate acolo.

Am făcut asta, apoi mi-am adus aminte că nu mi-am instalat twitterul pe celular (am facebook acolo) şi m-am dus să caut aplicaţia să mi-o downloadez.  Dar unde s-o găsesc?  La ce categorie?  A!  „Social Media!”  Mi-am instalat programul şi acum, I’m good to go!

Social Media!  Ce fel de relaţii poţi închega online?  Sunt aceste relaţii semnificative, adânci, consistente, reale?  Primeşti o invitaţie de a adăuga pe nuşcine ca „prieten” la facebook.  Nu l-ai văzut nicioddată, nu i-ai ascultat intonaţiile vocii, nu i-ai simţit strângerea de mână, nu „l-ai mirosit”, nu l-ai privit în ochi.  Dar îl cunoşti… de pe internet!  Aşa că nu ai nimic împotrivă să-ţi devină „prieten” de „social media”.  Te uiţi la pozele lui, el la ale tale.  Persoane pe care de asemenea nu le cunoşti.  După câteva poze, îţi zici „asta-i soţia lui, astea-s fetiţele, cine-or fi ăştia?”.  No, acuma ştim că nu prea avem timp de astea prea mult!  Cât putem sta contemplând poze?  Cât timp avem de citit bloguri?  De comentat?  E clar că nu prea mult.  Totul devine chair şi mai superficial decât „prietenie” de pe social media.

Când vorbim despre biserica noastră, folosim adesea termenul de „comunitate.”  Asta presupune că ne întâlnim împreună în lumea reală, nu-n cea virtuală.  Că participăm la acţiuni comune, că ne cunoaştem, că vorbim adesea, mâncăm împreună sau bem o cafea din când în când, ne vizită, ne ştim familiile, copiii, contactul este nemijlocit.  Pe parcusul interacţiunii îndelungate, ne-am format credinţe oarecum asemănătoare, sau dacă sunt diferite pe alocuri, am învăţat să ne acceptăm diferenţele de dragul comunităţii.  Ne împletim vieţile în dezamăgiri şi bucurii comune.  Plângem cu cei ce plâng, ne bucurăm cu cei ce se bucură.  Ne rugăm unii pentru alţii, ne lipsim unii altora.  Abia aşteptăm să ne întâlnim.

Social Media?  Numiţi-mă „old fashined”, dar pentru mine nu este acelaşi lucru!  Acum, pot respecta lucrarea cuiva, pot admira personalitatea altcuiva, şi putem avea o comunicaţie cât de cât pe social media.  Putem fi civilizaţi, respectuoşi,dar pentru mine relaţia aceasta nu are multă adâncime.  Poate greşesc, dar asta este!  Tu cum vezi problema?

* **

Jim conducea cu viteză pe o autostradă când fu oprit de un poliţiest din localitate, prieten de-a lui Jim.

- Eric, îmi pare bine să te văd!  Care-i problema?
- Jim, nu ţi-ai dat seama că atunci când ai luat curba aceea periculoasă pentru a intra din cartier în autostradă acum vreo 5 mile, soţia ta a căzut din maşină?
- Oh, Doamne-ţi mulţam!  Deci asta era!?  Şi eu care credeam că mi-am pierdut auzul!

* **

* **

Charles era nerăbdător, aşa că alergă la capătul scărilor, şi strigă către soţia sa, care se îmbrăca în dormitorul de la etaj:

„Grăbeşte-te!  Întârziem!”

„Termină!” strigă către el soţia sa.  „De-o oră îţi tot spun că-s gata într-un minut!  Nu înţelegi?”

* **

Alan Kreider, profesor la Mennonite Biblical Seminary a vorbit la una din întâlnirile la care a participat despre evanghelism şi despre biserica primară.  El a afirmat că biserica primară nu făcea evanghelizare în felul în care înţelegem noi evanghelizarea.  Literatura părinţilor bisericeşti nu prea accentuează Marea Însărcinare.  Se pare că nu au existat multe din formele de evanghelism pe care le avem azi (asociaţii misionare, trimiterea de misionari suportaţi de biserică, scrieri care să convingă pe păcătoşi să se pocăiască, rugăciuni pentru mântuirea celor pierduţi, etc.).

Kreider susţine că biserica totuşi a crescut fenomenal.  Cum?  Prin a fi o comunitate foarte atractivă.  Adoptau copiii abandonaţi şi-i creşteau ei, înmormântau cu cinste pe oricine a murit, indiferent cine ar fi fost, iar pe vremea unor plăgi şi molime, ei nu abandonau aşezările, deşi asta a însemnat moartea multora dintre ei, ci rămâneau cu cei bolnavi şi-i îngrijeau.

Kreider mai susţine că numai după ce împăratul Constantin a transformat creştinismul în religie de stat, acesta a devenit o chestiune de avantaj politico-social şi şi-a pierdut atracţia.  Astfel, oamenii au respins creştinismul pe baza ipocriziei creştinilor care au devenit creştini pentru avantaje dar nu trăiau ca atare.  până atunci, creştinii au fost o comunitate a compasiunii, iubirii şi păcii.

Trebuie să admitem că Kreider are dreptate în multe dintre punctele susţinute de el.

* **

Ce este un pesimist?  Un pesimist este un optimist care între timp s-a informat.

* **

Un englez îşi aşteaptă mâncarea la un restaurant.  Chelnerul i-o aduce, englezul începe să mănânce.  După un minut, strigă disperat:

- Chelnerule, chelnerule!
- Ce e? – întreabă chelnerul fugind către englez.
- În mâncarea mea este o muscă! strigă englezul.
- Ssssst! spuse chelnerul.  Vorbeşte mai încet că dacă nu, toţi or să vrea o muscă în mâncarea lor!

* **

C. S. Lewis said: “When first things are put first, second things do not become less, but more.”

* **

Poate ar trbui să spun la mai puţin de 10% de normă!  De ce?  Pentru că-l trăim numai duminică dimineaţa pentru câteva ore, dacă avem slujbă şi seara, atunci şi seara câteva ore, dacă avem slujbă în timpul săptămânii, mai adăugăm câteva ore…  Am un amic; nu l-a surprins citind Biblia niciodată!  Până într-o zi când o citea cu interes şi-şi făcea ceva notiţe pe o bucăţică de hârtie.  L-am întrebat ce face.  Mi-a spus că păstorul l-a rugat să dea nişte îndemnuri duminică dimineaţa la rugăciune, şi se pregăteşte.  L-am întebat cât de des citeşte Biblia pe săptămână.  Mi-a zis că nu destul… că de fapt o citeşte destul de rar, că nu are timp, afacerile, copiii, familia, oboseala…

Creştinismul nu e o religieîn felul altor religii: este o CALE.  Fapte 9:2 şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Fapte 24:22 Felix, care ştia destul de bine despre „Calea” aceasta, i-a amânat zicând: „Am să cercetez pricina voastră când ca veni căpitanul Lisias.” Un fel de viaţă care pătrunde tot ce suntem şi ce facem, întreaga existenţă.  Christos este Domnul şi restul cade sub influenţa acestui fapt.  Relaţia cu Christos absoarbe totul şi influenţează totul.  Noi nu facem lucruri extraordinare pentru că suntem creştini, ci trăim o viaţă întreagă în mod extraordinar.  Astfel, creştinismul de sanctuar devine creştinismul de toate zilele, şi asta nu-l trivializează ci el înobilează viaţa.

Dacă creştinismul de sanctuar nu pătrunde în viaţa de celelalte zile, devine un idol la care ne închinăm din când în când.  E un chip pe care noi l-am făurit ca să semene cu Dumnezeu, dar este o reprezentare de Dumnezeu pe care Domnul n-o aprobă nici confirmă.

* **

Prietenul meu Chris pune aici un clip despre unitate.  Asta mi-a amintit de o altă explicaţie practică dată subiectului unităţii de către Juan Carlos Ortiz.

Cartofii pireu.  Iei nişte cartofi, îi cureţi de coajă, apoi îi speli şi-i pui într-o oală.  Cartofii sunt fericiţi!  Curaţi, albi, laolaltă într-o dulce părtăşie.  Apoi, tai cartofii, îi pui în apă şi-i fierbi.  După fierbere, îi faci pireu.  Acum nici un cartof nu mai poate spune „eu sunt un cartof!” deoarece acum viaţa cartofului este împletită cu a altor cartofi, şi asta este unitatea, dragoste.

* **