PERSPECTIVE CRESTINE

Nu de mult (la 1 August 2006) canalul de televiziune MTV (Music Television) a sărbătorit 25 de ani de existenţă. Programul prezintă vidouri muzicale cu piesele cele mai populare, şi este adresat adolescenţilor şi tinerilor (vârsta 12-25 ani). Câteodată când fac chanel-surfing şi dau peste MTV, văd transmisii de prin Cabo San Lucas-Mexico şi alte puncte de vacanţă populare printre tineri, în care sunt redate imagini de fete îmbracate în costume de baie foarte sumare, tineri şi tinere îmbrăţişându-se şi sărutându-se, consumând bere şi alte produse alcoolice, şi chiar participând în dezmăţ. Trec rapid peste canalul respectiv şi nu ştiu dacă am stat în total pe el mai mult de 10 minute în ultimii 20 de ani. O să mă întrebaţi dacă în timpul acesta scurt mi-am făcut o părere educată cu privire la „toate” programele: păi, o să vă întreb, de câte ori trebuie să muşcaţi dintr-un măr putred ca să vă daţi seama că-i… putred?

Tinerii noştri petrec într-o săptămână mai multe ore în faţa televizorului decât la şcoală! Plătim bani grei să ne trimitem copiii la şcoli de pe lângă biserici, sau parohiale, ca să dobândească o educaţie solidă, dar ei ne sunt educaţi de programe de televiziune ca MTV, de jocuri jucate pe Play Station, de desene animate de o lipsă de gust crasă. Am urmărit unele desene animate destinate tinerilor (Beavis and Butt-Head), cu limbaj mizerabil, cu aluzii frecvente la sex, cu porecle de „slot” şi „whore” (curvă), „pimp” (proxenet) etc. Nici nu-i de mirare că tinerele noastre de prin şcoli, la vârsta de 12-13 ani au avut deja experienţe sexuale.

Îmi amintesc de o glumă (tristă, dar cu un mare adevăr în substart) în care tatăl s-a gândit că ar fi timpul să-i vorbească băiatului său de 14 ani despre sex, aşa că l-a chemat la el în dormitor, a închis uşa, şi i-a zis: fiule, trebuie să vorbim despre ceva foarte serios! Despre ce vrei să vorbim, tată? a zis băiatul. Despre sex! a răspuns tatăl. Şi ce vrei să ştii despre sex? a continuat puştiul.

Generaţia de tineri care creşte sub ochii noştri a crescut sub influenţa electronicii ca nici o altă generaţie de până acum: casetofoane, MP3 playere, i-PODuri, jocuri electronice, etc. 80% din tinerii noştri urmăresc programele MTV. A fost canalul în care s-a investit cea mai multă cercetare pentru a alcătui programe care să „prindă” tineretul. A devenit astfel o forţă economică şi culturală în viaţa tinerilor. Cultura aceasta (pop culture) este contrară învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu şi principiilor sănătoase în care am crescut noi!

Nu-i de mirare că pe lângă promiscuitatea de care dau dovadă, tinerii cresc violenţi, fără respect, fără responsabilitate, fără educaţie, fără morală.

Ce-i de făcut? Vina este şi a noastră, a părinţilor: i-am scăpat din mână. Nu le-am cenzurat (ştiu că e un cuvânt neplăcut, dar până dau de mâncare, şi adăpost, şi plătesc şcoala copiilor mei, ei sunt datori să asculte de mine şi de regulile mele!) timpul petrecut în faţa televizorului, nu i-am îndrumat spre activităţi care dezvoltă imaginaţia (cum este cititul, de exemplu; se ştie că urmăritul programelor de TV este cel mai puternic ucigaş al imaginaţiei, al gândirii creiatoare!), nu i-am încurajat să asculte muzică care înalţă şi nu degradează, nu i-am încurajat să înveţe să cânte la un instrument, să facă un sport!

Poate că începutul recâştigării pentru Dumnezeu al acestei generaţii nu-i ratat. Propun să începem noi înşine, părinţii, cu un mai mare respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune. Să înfiinţăm în casele noastre altare sfinte, la care copiii noştri să fie aduşi în rugăciune şi pentru a se ruga. Apoi să-i încurajăm la a-şi ocupa timpul cu ceva constructiv. Şi nu în ultimul rând, să cenzurăm la ce privesc, ce ascultă, cu cine discută şi ce vorbesc.

Cred că nu-i prea mult, pentru viitorul lor, şi liniştea noastră!

2 Corinteni 10:4 Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci Sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.

Asistăm zilele acestea la răzbiul dintre Israel şi Hezbollah. Ambele armate folosesc tot felul de armament. Hebollah a luat prin surprindere pe Israel prin nişte rachete de lungă bătaie despre care nu se ştia că sunt în arsenalul lor. De asemenea, în ultimele zile s-au tras zilnic peste 150 de rachete în Israel. Au murit mulţi de ambele părţi. Israel a folosit rachete trase din avioane şi helicoptere de luptă.

Apoi cursa înarmărilor este mai aprigă decât oricând! Iranul se străduieşte să dobândească arma nucleară. Se pare că cei din Coreea de Nord o au deja. Aşa că lumea se împânzeşte cu tot mai multe arme care vor putea distruge civilizaţia şi omenirea, aşa cum le cunoaştem noi astăzi! Arsenalele acestea vor contribui probabil la exploziile care vor aduce decimarea populaţiei după cum ne sunt redate evenimentele în cartea Apocalipsei.

Dar de fapt şi noi creştinii avem armamentul nostru! Noi suntem la rândul nostru angajaţi într-un război. Nu-i nuclear ci spiritual, nu-i pentru pământ ci pentru suflete! Problema noastră, a celor mai mulţi, este că ne-am băgat de mult săbiile în teacă (poate că au şi ruginit acolo!) şi trăim o viaţă fără griji în Sion, în timp ce inamicul nu are nici o reţinere sau lene în a folosi armele la dispoziţia lui pentru a cuceri importante redute spirituale şi culturale.

Culturale, deoarece după părerea mea cultura reprezintă credinţe religioase aflate la confluenţa trăirii cotidiene; mai direct spus, cultura este credinţa aplicată în toate domeniile de existenţă. Eu fac alegeri de fiecare zi sau ceas, care reflectă setul meu de valori religioase: ce fel de abţibild îmi cumpăr să pun pe bara de protecţie a maşinii mele, ce fel de haine port, ce citesc, cum vorbesc, ce filme urmăresc, ce fel de muzică ascult, ce mă interesează, pentru cine votez, etc. Astfel, faptele mele devin materialul din care se formează cultura în care trăiesc. Faptele vorbesc mai puternic decât ideile şi cuvintele noastre!

Noi care am trăit o perioadă sub comunismul românesc, ştim că cei de la guvernare limitau exprimarea religioasă la anumite standarde care se potriveau cu obiectivul lor de a duce ţara spre ateism. Cu toate acestea, Biserica lui Christos a înaintat şi s-a dezvoltat parcă în ciuda opreliştilor şi piedicilor impuse. Noi vorbeam despre Christos cumva cu mândrie! Credinţa în El ne dăduse o libertate care nu era oprită de nici o oprelişte de dinafară. Forţele celui rău nu ne puteau cuceri în felul acesta!

Dar am plecat din ţară, şi ne-am împrăştiat prin lume, care-ncotro! Găsind o nouă libertate, cu care nu eram obişnuiţi anterior, ne-am lăsat jos garda şi, nu că am început să acceptăm compromisul, dar am început să trăim viaţa creştină mai cu nonşalanţă! Corectitudinea politică ne-a făcut să nu mai vorbim despre Christos şi despre credinţa în El cu acelaşi entuziasm cu care o făceam când ni se impunea tăcerea! Aici în America, musulmanii şi New Age pot să-şi predice fără probleme crezurile… dar noi, creştinii ne ferim să „obligăm” pe cineva să îmbrăţişeze credinţa în Christos. Am uitat de „smulgerea din foc” despre care vorbea apostolul Iuda (Iuda 1:23 căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc). Smulgerea e un act de o anumită violenţă menită să învingă inerţia celui cuprins de flăcări! Nu numai că nu mai atacăm cu armele noastre, dar abia de ne mai apărăm redutele cucerite odinioară! Ne-am retras în turnul nostru de fildeş, cu crezul că dacă noi nu atacăm pe alţii, ne lasă şi ei în pace! Ce greşeală! Între timp, pata de pământ pe care stătea împlântat turnul nostru de fildeş a devenit tot mai mică, şi acum duşmanul stă chiar la porţile noastre şi bate cu furie. Ne-a apucat pe unii dintre copiii noştri, a pătruns prin adunările noastre, este la el acasă în casele noastre, în obiceiurile noastre. Ne cucereşte la serviciu şi în vacanţă, când suntem ocupaţi sau în timpul nostru liber!

Între timp, armele cele mai puternice, cu cea mai lungă bataie posibilă, arme care străpung inima omului, care despică gândurile de sentimente, arme care pătrund cerul şi se împlântă cu putere în Locul Preasfânt din Templul lui Dumnezeu, stau ruginite în tolbele lor… Avem cu noi rugăciunea, dar n-o mai folosim decât să ne însoţească până la serviciu şi înapoi acasă (celebrul cântec englezesc care spunea you’ve got to pray just to make it today…). Avem Cuvântul lui Dumnezeu pe care când deschidem gura să-l rostim, trebuie să ne dregem cu atenţie glasul, pentru că vocea ne e răguşită ca şi când ne-am fi trezit dintr-un somn lung. Apoi îl pronunţăm cu sfială, ca nu cumva să deranjăm vreun alt adormit.

Propun să trecem la o reformă a vieţii noastre creştine. Noi avem nişte ordine, avem o misiune! Suntem ostaşi în Armata Domnului Isus Christos şi El a spus: Mergeţi în toată lumea (asta am făcut deja într-un fel sau altul) şi predicaţi Evanghelia la orice făptură! (Marcu 16:15). Pavel spunea lui Timotei: 2 Timotei 4:2 propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. În Apocalipsa 19 Domnul Isus ne este ilustrat ca un luptător viteaz, având o sabie ÎN GURĂ! Sabia aceasta este şi în gura noastră: la magazin, acasă, la biserică, în parc şi pe metrou, sabia e la noi! Să o folosim cu încredere. Rezultatul încleştării noastre în lupta cu Diavolul este la latitudinea lui Dumnezeu. Noi doar trebuie să putem spune la sfârşit, alături de Pavel: 2 Timotei 4:7 M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.

Doamne ajută-ne!

Am inversat intenţionat titlul carţii lui Irving Stone, ca să mă refer în cele ce urmează la cazul lui Mel Gibson. Celebrul actor şi producător al filmului „the Passion of the Christ” a fost oprit acum câteva zile pe un bulevard din California, conducând cu viteză excesivă, beat criţă şi având o sticlă de alcool deschisă în maşina sa. Când a fost oprit de poliţie, Gibson a început să înjure pe evrei că ei ar fi de vină pentru tot ce e rău şi a început să facă declaraţii anti-semite şi acuzaţii la adresa poliţistului, întrebându-l dacă şi el este evreu.

Gibson este pasibil la o pedeapsă de până la 6 luni în închisoare (din care va face probabil 2-3 şi ceva servicu comunitar, adică va aduna gunoiul de pe marginea unor şosele americane… pentru că este o celebritate!). Când s-a trezit la realitate, Gibson şi-a cerut scuze pentru referirile anti-semite şi a afirmat că el nu este un anti-semit. Asta a fost agonia lui Gibson.

Acum despre extaz! Cei mai mulţi dintre noi am fost plăcut surprinşi de vizionarea filmului the Passion of the Christ, film care redă ultimele 12 ore din viaţa Mântuitorului. A fost mult sânge şi multă durere pe ecran… dar aşa a fost suferinţa Domnului Isus. Eu nu cred că prea mult sânge filmat ar fi depăşit sângele vărsat! Cred că suferinţa Domnului a fost imposibil de descris în cuvinte sau imagini, aşa că pentru mine, nu a fost nimic prea mult! Producţia lui Gibson a fost bine primită de creştinii de pretutindeni, care s-au dus în număr record să vadă filmul. Astfel, filmul ocupă un loc printre primele zece cele mai vizionate filme din lume, aducând un venit de peste 370 milioane de dolari. Mii de creştini (şi necreştini) au fost inspiraţi şi binecuvântaţi de film.

Apropierea lui Gibson de Sfânta Scriptură şi încercarea lui de a înţelege drama sacrificiului Mântuitorului l-a ridicat pe culmile cele mai înalte ale succesului şi aprecierii. Numai doi ani mai târziu, îndepărtarea de Scripturi şi apropierea de alcool i-a „luat minţile”. Extaz şi agonie!

Ştii, Sfânta Scriptură are puterea de a face şi cu noi exact acelaşi lucru. Dacă stăm aproape de ea şi îi urmăm sfatul, dacă studiem viaţa lui Christos şi o trăim, vom fi duşi din extaz în extaz (din slavă în slavă, cum zice Biblia). Dacă ne îndepărtăm de Scriptură şi ne apropiem de alte lucruri, vom experimenta agonia pe propria noastră piele şi în suflet. Alegerea este a fiecăruia dintre noi: ce vrei să trăieşti? Agonie sau extaz?

Dragii mei cititori,

Imi cer scuze că nu am mai scris nimic nou de un timp încoace… Mama mea care a fost aici în SUA pentru trei luni petrece ultima săptămână cu noi înainte de plecarea ei în Romania, plecare ce se va întâmpla Miercurea viitoare. Până atunci voi dedica ei timpul meu. După plecarea ei, voi reveni cu 5 postări săptămânale!

Mulţumesc pentru înţelegere.

2 Timotei 4:13 Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa la Carp, şi cărţile, mai ales pe cele de piele.

Nu ştiu când ai intrat ultima dată într-o bibliotecă. Eu cred că am peste trei mii de cărţi, din care cam 500 stau pe pereţii biroului meu de acasă, câteva sute în biblioteca fratelui meu din ţară, câteva în pivniţă la mama iar restul stau prin depozite… Şi aşa, stau câteodată şi privesc cărţile de acasă: încă nu le-am citit pe toate (deoarece apar mereu noutăţi care, chiar dacă nu consider că merită să fie cumpărate, consider că merită să fie citite, şi atunci le împrumut de la biblioteca locală), dar mă străduiesc să citesc cît mai multe dintre ele, deşi îmi dau seama că nu voi ajunge la capăt niciodată, deoarece numărul lor creşte săptămânal!

Mă simt atât de mic când intru într-o bibliotecă! Văd acolo zeci de mii de cărţi, scrise pe o atât de mare varietate de subiecte, pe cât de deosebiţi suntem noi, cele peste 90 de miliarde de oameni care au trăit pe Terra de la creaţie. Cărţi despre jocuri de cărţi, despre ghicirea viitorului, despre sporturi, despre alimente şi gătit, despre ştiinţe, biografii, închipuiri şi imaginaţii, cărţi cu sutele de mii! Cine va citi toate cărţile acelea? Cine citeşte cărţile despre speciile de pinguini existenţi? Dar despre vulpea deşertului? Nu ştiu! De trei ani merg la aceeaşi bibliotecă, şi astea două-s tovarăşe de raft… şi-s nedespărţite! Încă nu au fost divorţate de niciun cititor! Poate cunoscându-mi curiozitatea, le ia cineva pe furiş, noaptea, şi le aduce înapoi a doua zi de dimineaţă, ca nu cumva să prind eu de veste că ar lipsi vreuna dintre ele!

Aici în Seattle nu prea există o bibliotecă creştină bună. În Portalnd m-am delectat ani de zile la biblioteca Seminarului Teologic Multnomah! Se laudă şi ei cu sute de mii de cărţi! Când am intrat acolo prima dată, eram ca flămândul care nu a mâncat de-o viaţă parcă, şi acum l-ai lăsat liber într-un restaurant „all you can eat”. Alergam de la raft la raft, de la stal la stal şi luam cărţile în mână. Le admiram, le miroseam, le pipăiam coperţile şi, pe furiş poate chiar le-am strâns la piept pe vreo două dintre ele!

Am stat şi m-am gândit la valoarea acestor cărţi. Fiecare dintre ele priveşte subiectul dintr-o altă perspectivă, cu o altă perspicacitate, folosind un limbaj divers.

Pavel preţuia foarte mult citirea cărţilor. Ca şi Domnul Isus, şi Pavel a fost un atent observator al lucrurilor dimprejur: era „expert” cu privire la mucile agricole, la sport, construcţii şi militărie. A dat exemple din toate acestea când ne-a scris epistolele sale. Dar mai presus de toate Pavel preţuia învăţarea şi citirea. În textul de mai sus îi scrie lui Timotei să-i aducă două categorii de lucruri: o manta şi cărţile! Cred că Pavel era un avid cititor şi student al unor cărţi: ceea ce citea el odinioară, este probabil cuprins în Veciul nostru Testament.

Când mergeam la Multnomah mă uimeam la mulţimea de cărţi ce s-au scris despre o singură carte: Biblia! Şi mă gândeam că dacă atâţia scriitori au scris despre ea, şi dacă Pavel preţuia cărţile ei atâta, atunci de ce noi o preţuim atât de puţin, şi de ce ea este ultimul lucru pe care-l citim, înainte de culcare, când deja visăm pe jumătate, doar aşa, ca să ne mântuim urechea!?

Hmm… Poate ar trebui să începem să citim mai regulat, să medităm şi să aprofundăm în gândirea noastră Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l punem şi în practică! Căci aşa scriem şi noi cartea noastră, despre cartea Bibliei, trăind-o!

Apoc 3:14-16 Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.

Azi a fost caniculă la noi în Seattle. După ce ne-am mutat aici acum aproape trei ani, nu ne-am mai interesat să avem aer condiţionat deoarece a fost suportabil în casă. Azi însă nu am mai rezistat! Aveam de ales între a instala aerul condiţionat portabil sau a pleca de-acasă. Şi când ne-am gândit unde am putea pleca şi am amintit că dacă mergem la un mall (complex uriaş de magazine aflate sub acelaşi acoperiş, uneori acoperind suprafaţe de hectare întregi) acolo ar fi aer condiţionat, soţia mea a percutat imediat şi a exclamat bucuroasă: da! Să mergem la mall! De ce-i place femeii să meargă la magazin, chiar dacă nu are nimic de cumpărat, chiar dacă nu are nevoie de nimic, nu pricep! Dar ştiu că-i place să se uite la toate rochiţele, să le pipăie, chiar să le încerce (ştii, pofta vine mâncând…) că poate-poate…

Şi aşa ne-am petrecut dupamiaza plimbându-ne prin magazine, servind cafea, băuturi răcoritoare, citind, uitându-ne la oameni şi în cele din urmă mâncând cina la un restaurant de-acolo. Un restaurant chinezesc, de altfel! Ne place atât soţiei cât şi mie mâncarea chinezească. E condimentată şi porţiile sunt suficient de îndestulătoare.

Tânăra care servea mâncarea ne-a întrebat cât de iute preferăm să fie mâncarea: în engleză, a întrebat dacă vrem hot, medium or mild, adică foarte iute, potrivit sau de loc. Eu mănânc condimentat (nu atât sărat cât cu alte condimente) şi iute. Ardeii iuţi sunt un produs care-l găsiţi zilnic la noi. Am comandat iute, soţia de loc iute, şi când ne-a venit mâncarea, am început să mâncăm în tăcere.

Eu nu am putut să nu mă gândesc la întrebare tinerei… şi mi-a venit în minte o situaţie asemănătoare, aceea descrisă sus în textul citat. Domnul „gusta” o biserică, pe cea din Laodicea, aceasta nu era nici fierbinte, nici rece, ci era în căldicică. Unora le place „potrivit”-ul; nici prea-prea, nici foarte-foarte! Aşa, calea de mijloc! Domnului Isus nu-i place calea de mijloc! Când l-aţi citit voi pe Domnul prin Scripturi alegând calea de mijloc! El vorbeşte mereu de extreme, de absolut. Dacă-i dai lui inima, nu i-o dai 99% păstrând pentru tine 1% pentru orice eventualitate! Nu vii la Domnul să te târguieşti cu El, zicându-i: Let’s make it 50-50! Adică, hai să facem totul pe din două. Cine-şi va păstra viaţa, şi-o va pierde, zicea Domnul. Nu este nici un echivoc în afirmaţia Sa. El vrea ori totul, ori nimic! De fapt, 99% al Domnului înseamnă 100% al altcuiva

Deci, ce fel de creştin sunt eu? Dar tu? În clocot, căldicel, sau rece? Domnul ne-a luat în „gura” Sa, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi ne cercetează. Dacă suntem rece, e ok! E mai uşor să faci fierbinte pe unul ce e rece! Dar unul care e căldicel, tare greu îl mai mişti de pe spuza sa! Aşa că Domnul va scuipa, va vomita din gura Sa pe toţi cei căldicei. Pe cei reci îi va înfierbânta, şi pe cei fierbinţi îi va consuma în dragostea şi harul Său! Doamne, ajută-ne pe toţi să ardem pentru Tine! Amin!

Ieremia 16:15 Ci se va zice: „Viu este Domnul, care a scos pe copiii lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor pe care o dădusem părinţilor lor.”
Ieremia 23:3 „Şi Eu însumi voi strânge rămăşiţa oilor Mele din toate ţările, în care le-am izgonit; le voi aduce înapoi în păşunea lor, şi vor creşte şi se vor înmulţi.

Poate nu ştim, dar anul acesta trei mii de evrei americani se vor muta în Israel. Acum, SUA este ţara în care visează probabil 10-20% din populaţia pământului să ajungă. Avem aici, se zice că peste 12 milioane de emigranţi ilegali şi în fiecare an numărul acestora creşte. Economia americană care a rezultat în prosperitatea secolului trecut, ajutată de popularizarea acestora prin filme, mass-media şi alte mijloace a făcut ca tot mai mulţi oameni să-şi închipuie că aici e raiul pe pământ.

Cu greu se despart de-aici oamenii. Deunăzi am privit la ştiri cum se încărca un avion cu emigranţi ilegali pentru a fi duşi înapoi în ţara lor, în Columbia. Un mare număr dintre ei jurau că vor veni înapoi. Atunci, de ce se duc annual mii de evrei de bună voie şi nesiliţi de nimeni înapoi în ţara lor? Ieri a aterizat un avion cu 250 de evrei americani care se „repatriau” (unii dintre ei s-au născut aici în SUA şi nu au văzut niciodată Israelul) în ţara lor. Şi culmea mirării este că se vor duce să populeze oraşe din nordul Israelului, Haifa şi Ashkelon printre altele, care sunt în prezent sub un puternic atac cu bombe şi rachete din partea Hizbollah-ului.

Ce-i face să plece? Poate n-ar fi rău ca să acordăm o mai mare atenţie la împlinirea profeţiilor. În timp ce noi ne trăim vieţile meschine, la o scară istorică mondială, Dumnezeu îşi împlineşte cele spuse acum 2,700 de ani şi redate succint mai sus prin câteva versete din proorocul Ieremia.

Fostul prim-ministru Netanyahu i-a întâmpinat cu cuvintele ”voi faceţi ca Israel să fie mai puternic”. Consulul israelian le-a spus la plecarea lor de pe aeroportul JFK că plecarea lor în aceste clipe e un vot de încredere acordat Israelului şi o garanţie a victoriei împotriva terorismului. Un emigrant, Sammy Capuano care a plecat cu soţia sa şi copilul lor în vârstă de 6 luni a afirmat la sosire că au un sentiment de eliberare acum că au ajuns „acasă”. El a continuat spunând că Dumnezeu putea plasa Israelul în Texas sau în Bahamas, dar l-a plasat între duşmani, tocmai pentru ca evreii să înveţe că protecţia lor vine de la Dumnezeu, atunci când ei vor asculta de Legile Lui.

Un alt evreu sosit în Israel spunea că el a primit de la Dumnezeu mesajul de a se muta în Septembrie 2001. Atunci a înţeles că e vremea să se întoarcă „acasă”. Iar un alt evreu spune că dacă Israel ar fi Disneyland, atunci ar fi venit aici pentru distracţie. Dar pentru că acuma este atacat, el a înţeles aici e ţara şi „mama” lor, şi acum mama lor are nevoie de ajutor şi ei au venit să i-l acorde. El a continuat spunând că Israelul este locul cel mai sigur pentru evrei!

Cine ar fi crezut! Evreii pornesc emigrarea spre ţara lor, şi asta în ebraică se numeşte Alyiah, adică urcare! Ei nu coboară de la ceea ce au fost, ei nu coboară de la ceea ce au avut, ei nu au renunţat, ci abia acum au urcat! Ceea ce au făcut până acum, în risipirea lor printre neamuri, era coborâre! Acum când i-a cercetat Dumnezeu, în sfârşit se urcă către destinul lor, către chemarea lor de mii de ani!

Cuvântul Domnului dragii mei este infailibil! Cerul şi pământul vor trece, dar nu va rămâne neîmplinit nici un punct din Cuvântul lui Dumnezeu! Credem noi proorociile? Credem noi Biblia? Sunt învăţăturile ei piatra de căpătâi a vieţii noastre? Ne bazăm noi 100% pe Cuvântul Domnului?

Să fim atenţi, Biblia se împlineşte acum, sub ochii noştri. Zilele sunt rele şi grele. Este vremea să ne trezim din somn, cum spunea apostolul Pavel, că se apropie ziua! Noaptea păcatului se apropie de sfârşit, răsar zorile neprihănirii veşnice! Vin zilele Fiului lui Dumnezeu!

2 Corinteni 8:1- 5 Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor. Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor. Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi. Şi au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu.

Viaţa ne cere atât de mult! Mintea ne este într-o continuă nelinişte, şi munceşte mereu, chiar şi în clipele când nu ar trebui să se concentreze la altceva sau la altcineva, decât asupra lui Dumnezeu: la rugăciune. Nu te-ai „prins” niciodată asupra faptului? Adică, începi să te rogi plăcut Domnului, şi-n câteva minute, eşti tot pe genunchi, gura-ţi rosteşte rugăciunea, dar mintea ta este în altă parte. Te-ai gândit la ceva, poate ceva chiar necesar rugăciunii, cum ar fi de exemplu pentru unul dintre copiii tăi… Apoi ai început să călătoreşti cu mintea… la ceilalţi copii, la cât de diferiţi sunt ei, la oare ce-o fi făcut la şcoală, oare ce-o fi în viaţă, oare… oare… Îţi dai seama de ceea ce se întâmplă, că gura se roagă Domnului dar mintea nu mai e acolo, îţi ceri iertare şi-ţi aduci înapoi mintea la Domnul. Psalmistul spune aşa: Psalmi 118:27 Legaţi cu funii vita pentru jertfă, şi aduceţi-o până la coarnele altarului! Adică, ceea ce trebuie jertfit nu vine de bună-voie la altar, dar câteodată trebuie adus chiar şi cu forţa!

Apoi suntem atât de solicitaţi, chiar şi pentru lucrarea lui Dumnezeu: luni seara adunarea grupei de rugăciune la care aparţinem, marţi seara studiu biblic cu bărbaţii, miercuri seara repetiţie de orchestră, joi seara repetiţie de cor, vineri seara e pentru familie (mergem la cumpărături cu căţel şi purcel!), sâmbătă dimineaţa e micul dejun al bărbaţilor la adunare, sâmbătă seara este sfat frăţesc…. Duminica de dimineaţa pâne seara suntem ocupaţi „în via Domnului”. Modifică după caz programul de mai sus, şi vei constata că nu-i departe de adevăr.

Pe deasupra, trebuie să muncim ca să avem ce mânca, şi să ne putem plăti ratele. Şi să mai dăm bani şi la biserică! Unii dintre noi slujesc Domnului şi-n alte capacităţi: lideri de celule, de grupe de rugăciune, de lucrare cu tineretul, membrii în comitet sau comiţii, etc. Trebuie să ne pregărim să dăm îndemnuri la timpul de rugăciune, sau să luăm cuvântul la şcoala duminicală. Viaţa noastră este „stoarsă” mereu de când ne-am predat Domnului, nu-i aşa? Suntem de două ori mai ocupaţi decât înainte de a ne pocăi! Şi tot 24 de ore avem pe zi! Oare cât va mai dura? Oare cât mai putem rezista?

Vreau să propun gândirii noastre în aceste rânduri că toate acestea sunt necesare, probabil, dar că noi ne avântăm în a ne îngriji de multe lucruri, şi uităm de unicul lucru care trebuieşte (Luca 10:40-42 Marta era împărţită cu multă slujire, a venit repede la El, şi I-a zis: „Doamne, nu-Ţi pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i, deci, să-mi ajute.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”). E atâta efort şi zvârcolire din partea noastră, dar suntem NOI cei care ne chinuim, NOI cei care ne sacrificăm, NOI! În puterea noastră, în firea noastră pământească. Ce propun în schimb? Să nu mai facem nimic, să ne retragem din toate activităţile? Şi atunci, cine le va mai face?

Nu, nicidecum nu propun asta! Propun ca să începem chair mâine să punem deoparte un timp cu Domnul. Un timp de cercetare, de curăţire lăuntrică, de predare A NOASTRĂ MAI ÎNTÂI DOMNULUI! Asta au făcut macedonienii, ne spune Pavel. S-au dat ei înşişi mai întâi Domnului. Din aceasta predare, va reieşi o slujire NUMAI acolo unde ne vrea Domnul, şi nu în toate acetivităţile în care sunte implicaţi azi cu firea pământească. Viaţa noastră nu va fi împovorată de ceea ce ne cere Domnul (aminteşte-ţi că „jugul Lui este uşor”!) ci va fi cheltuită în mod folositor, la maxim, şi însuşi Domnul va revărsa prin noi puterea Sa, lucrarea Sa, aşa cum vrea El, unde vrea El. O astfel de predare nu este ceva ce vom face o dată pentru totdeauna, ci vom începe fiecare zi astfel: Doamne, mă predau Ţie azi… condu-mi Tu paşii, călăuzeşte-mă Tu, trăieşte Tu prin mine. Arată-mi Tu ce trebuie să fac, ce e important, unde să mă duc, ce să spun. Vei fi mult mai eficient în ceea ce faci, pentru că Domnul va face prin tine, şi El va face mereu chiar şi ceea ce este imposibil, ca la macedonieni: dintr-o sărăcie „strălucitoare” au dat extraordinar de mult.

Dar activităţile înainte de predarea totală sunt echivalentul punerii carului înaintea cailor… şi asta ne va termina energiile şi ne va aduce frustrare fizică, psihică şi spirituală. Să învăţăm deci puterea acestor cuvinte şi să nu ne fie frică să le folosim: mai întâi!

Ioan 6:53-57 Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi el prin Mine.

Ioan 6:60-67 Mulţi din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” Isus, care ştia în Sine că ucenicii Săi cîrteau împotriva vorbirii acesteia, le-a zis: „Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu, Sunt duh şi viaţă. Dar Sunt unii din voi care nu cred.” Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred, şi cine era cel ce avea să-L vândă. Şi a adăogat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El. Atunci Isus a zis celor doisprezece: „Voi nu vreţi să vă duceţi?”

Cred că-ţi dai seama din citirea celor de mai sus că Isus Christos nu este aşa cum ni-l închipuim mulţi dintre noi. De fapt, nici nu ştiu cum ni-l închipuim! Poate că am fost marcaţi de „vederea” Sa pe ecranul cinematografelor, în producţii americane în care Isus era blond, cu ochi albaştri… Sau în mai recenta producţie „the Passion of the Christ” a lui Mel Gibson unde era brunet şi cu tenul închis. Oricum, dacă îţi vin în minte „imagini” din cărţile cu poze din copilărie (eu îs prea bătrân, nu am avut parte de aşa ceva, dar poate că mulţi dintre cititorii mei ştiu despre ce e vorba! Pe vremea mea, erau versete de aur OBLIGATORII, erau RUGĂCIUNI OBLIGATORII atunci când îmi venea rândul, erau PARTICIPARE OBLIGATORIE la serviciul de cântări, poezii, etc. Regret că tânară generaţie de azi are cărţi cu poze şi le lipseşte OBLIGATIVITATEA de a face ceva cu adevărat!), poate îl vezi pe Isus zâmbitor, invitând drăgălaş pe copii să vină la El. Sau poate îl vezi stând la fântâna Samariei, discutând răbdător cu femeia samariteancă. Sau poate îl vezi întârcându-şi capul cu duioşie către tâlharul pocăit, aducându-i vestea bună că „astăzi vei fi cu Mine în Paradis”.

Isus a avut un fel duios, gingaş, blând şi răbdător cu păcătoşii. Chiar şi cu Petru, după ce acesta s-a lepădat de Domnul, Isus tratează cu gingăşie. Câteodată însă, Isus acţionează de ne-nţeles. Cu Femeia Canaaneancă, de exemplu! Sigur că noi putem justifica azi acţiunea Domnului prin a spune că de-aia a refuzat-o iniţial, pentru a-i încerca credinţa! Dar aş vrea să te pui tu în situaţia femeii: ce ai zice dacă Domnul te-ar trata astfel, şi te-ar asemăna căţeilor!? Dacă ţi-ar refuza cererea imediat după ce ai rostit-o! HA! Dar hai să te-ntreb altceva: ai putea tu trata asemenea lui Isus pe o femeia ca aceasta? Nu cred! Te-ai gândi că îi răneşti sentimentele. Chiar dacă ai vrea s-o refuzi, ai căuta un mod elegant de a o face.

Dar în cele mai multe cazuri, când are de-a face cu animte categorii, Isus este deosebit de dur: El face o selectare supranaturală a oamenilor. Cu alte cuvinte, oferta lui Isus nu rămâne valabilă pentru totdeauna.

Tânărul bogat, de exemplu. Isus i-a spus ce are de făcut, şi dacă acesta n-a vrut, Isus s-a uitat după el cu tristeţe, dar nu a zis nimic. Un om „bun” care putea ajunge „perfect” a refuzat singura cerinţă care l-ar fi ajutat să ajungă la ţintă, şi a plecat în drumul său. Eu aş fi procedat (probabil) altfel în locul Domnului. L-aş fi strigat pe tânărul bogat să vină înapoi! I-aş fi zis: hai, că am o soluţie de compromis pentru tine! Numai să nu mai spui la nimeni! De ce? Pentru că avea bani, şi ce importanţi sunt banii în bisericile noastre! Câţi dintre cei bogaţi, membri ai bisericilor sunt lăsaţi să facă tot felul de măgării, doar de dragul banilor lor! Isus însă, nu! Tânărul a hotărât şi dacă nu se va întoarce el de la sine, Isus nu va alerga după el.

Fariseii, un alt exemplu. Isus i-a numit făţarnici, aşa fără nici un fel de pardon! Anii mulţi de cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu şi încălcarea voită şi neruşinată a acestuia în picioare, i-a tăbăcit pe farisei într-o nesimţire spirituală totală. Aşa că Isus nu mai are nici o nădejde de la ei: ei vor insista în nepocăinţa lor! Isus îi curăţă şi pe ei, ca şi clasă, dintre ai Lui.

Apoi, în exemplul dat de noi în textul de mai sus, ucenicii care nu au suportat vorbirea Domnului. Să mergi cu Domnul 3 ani de zile, şi dintr-o dată să te supere ceva la El! Să-i mănânci pâinile, să-i vezi minunile, să-i asculţi cuvintele, să-L cunoşti îndeaproape, şi totuşi să te poticneşti în El! Isus răspunde cu o întrebare: asta e prea dur pentru voi? Dar dacă aţi vedea lucruri şi mai şi, cum ar fi înălţarea la cer a Domnului! Ce aţi zice atunci? Acum vă cer să mâncaţi trupul Meu, şi voi sunteţi jigniţi? Dar ce veţi zice când veţi fi la Cina Domnului (de exemplu) şi trupul Domnului nu va fi de găsit, deoarece s-a dus la cer în trup, atunci ce veţi face? Adică, dacă vă vine greu să credeţi că Eu m-am coborât din cer în formă trupescă, şi voi trebuie să-Mi mâncaţi trupul şi să-mi beţi sângele, cât de jigniţi aţi fi şi cât de imposibil v-ar fi să credeţi că Eu, cu trupul acesta de carne, am plecat la cer!

Mulţi dintre ucenici se întorc din drumul urmării lui Isus şi-şi văd de treabă. Isus nu-i cheamă înapoi. Nu explică! Nu le spune: am glumit doar! Am vorbit la figurat, nu la propriu! Ba dimpotrivă, Isus se întoarce la ceilalţi ucenici care au mai rămas cu El, şi-i confruntă direct: voi nu vreţi să plecţi de la Mine? Ce tupeu! Ce curaj mai degrabă!

Isus selectează mereu „turma” Sa. Pe de o parte, El e păstorul cel bun care-şi dă viaţa pentru oi, şi care depune maxim de effort ca să caute pe cel pierdut… Pe de altă parte, lui Isus nu-i pasă de mine dacă eu mă îndepărtez cu necredinţă de El şi mă duc în treaba mea.

Eu cred că Domnul face selecţie şi azi printre noi. De aceea să luăm aminte la cuvintele acestea de avertizare: Evrei 3:12 Luaţi seama, deci, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu.

În anumite cercuri, se vorbeşte despre „al 3-lea război mondial”. Dacă stai să te gândeşti, în Bombay au explodat 8 bombe şi au murit sute de oameni, iar alţi probabil o mie au fost răniţi. În Canada zilele trecute au fost prinşi cred că 18 terorişti, care plănuiau să destabilizeze Parlamentul, să ucidă pe unii dintre membrii acestuia iar premierului Stephan Harper să-i taie capul! În Afganistan e război. În Irak e război. Coreea de Nord a lansat un test al unor rachete de 4 Iulie, ziua Americii. Siria şi Iranul promit exterminarea Israelului. Acesta se află în război în Gaza şi în Liban. Sute de oameni morţi şi mii de răniţi. Puteţi numi alte zece puncte de confruntare cu uşurinţă.

Ce fel de „război” este acesta? Este mondial în aparenţă, sau este mondial în adevăratul sens al cuvântului? Deocamdată, cred că e în aparenţă… şi sper din inimă să nu devină şi în realitate, că acesta ar fi ultimul! Cum Biblia are predilecţie pentru numerologie, şi 3 este un număr „perfect” din punct de vedere biblic, acesta ar fi un război „perfect”; nu ar mai rămâne după el piatră pe piatră din nimic din ceea ce am cunoscut noi.

Şi aşa viaţa noastră este destul de bulversată: „occidentalizarea” noastră ne-a lăsat pe mulţi cu răni, goluri lăuntrice, dorinţe neîmplinite (în ciuda aparentelor noastre „reuşite”). Cu copii nu ne mai înţelegem bine, în biserici nu mai găsim satisfacţia de odinioară, prietenii devin şi ei de neînţeles, sau devenim noi de neînţeles pentru ei! Ce mai! Trăim vremuri grele şi serioase din toate punctele de vedere.

Când se întâmplă ceea ce se întâmplă în lume, avem tendinţa să ne abatem gândurile de la ceea ce se întâmplă acasă la noi: liberalismul cucereşte noi piscuri, creştinismul adevărat, nu de formă, pierde importante bătălii pe plan moral şi cultural. Unele biserici cresc, altele scad şi se închid, dar cele ce cresc, o fac doar pentru că membrii celor ce se închid li s-au alăturat, nu pentru că s-au pocăit oameni noi.

Cel mai tare mă îngrijorează viitorul copiilor noştri: facem noi totul pentru ca ei să fie cel puţin ca noi, dacă nu mai buni? Îi pregătim noi serios pentru timpurile pe care le vor trăi, după ce nu vom mai fi noi?

Psalmistul spune: Ps 78:1-7 Ascultă, poporul meu, învăţăturile mele! Luaţi aminte la cuvintele gurii mele! Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi. Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui, şi minunile pe care le-a făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte, şi cari, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu, şi să păzească poruncile Lui.

Spunem noi copiilor noştri, plantăm noi în ei,
- TOT ce am auzit,
- TOT ce ştim,
- TOT ce ne-au povestit părinţii noştri,,
- TOATE laudele lui Dumnezeu,
- TOATĂ puterea lui Dumnezeu (pe care am cunoscut-o desigur),
- TOATE minunile lui Dumnezeu?

Pentru că noi am experimentat şi experimentăm zilnic (fiecare zi este în ea însăşi o minune de la Dumnezeu!) mărturia lui Dumnezeu în viaţa noastră; am primit poruncile Lui. Şi este de datoria noastră, să facem tot ce stă în putinţa noastră ca părinţi, să lăsăm copiilor noştri această moştenire, pentru că, vin vremuri serioase, dragii mei! Vremuri serioase!