Unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, Warren Buffett a fost întrebat recent ce crede despre economia americană.  El a răspuns că anul acesta şi „well beyond” (adică mult în urma lui) vom avea o economie slabă, în ruine.  Păi, dacă aşa zice el… ce să mai zicem noi?

Nu de mult, Newt Gingrich, cel ce a stabilit şi pus în practică „Contractul cu America” la a993 când era Speaker-ul Camerei reprezentanţilor din Congresul SUA a afirmat într-unspici ţinut într-o biserică evanghelică americană că SUA este asediată de păgânism şi că adevărata luptă în America este o luptă spirituală, cu forţe care doresc să-L scoată pe Dumnezeu din America.  iată mai jos clipul video:

Mai întâi, o glumă.  Se zice că era odată un căpitan de vas de piraţi foarte curajos.  Venea aghiotantul la el şi-i zicea, „căpitane, suntem atacaţi de un alt vas de piraţi!” şi curajosul căpitan cerea cămaşa roşie.  După câteva ocazii, aghiotantul îl întrebă curios, de ce cere mereu o cămaşă roşie de câte ori sunt în faţa luptei cu un alt vas de piraţi?  La care căpitanul răspunse că, dacă va fi rănit în luptă, roşul va ascunde vederea culorii sângelui şi astfel va evita să-i descurajeze pe marinarii săi aflaţi în luptă.

Într-o zi, aghiotantul veni repede şi spuse „căpitane, suntem atacaţi de zece nave cu piraţi!” La care căpitanul ceru: „adu-mi pantalonii maro!”

Lăsând gluma la o parte, Coreea de Nord tocmai a anunţat că va şterge America de pe faţa pământului!  Serios?  Cu ce?  Acum, nu neg că s-au mai văzut buturugi miculuţe răsturnând ditamai căruţe!  Dar rachetele lansate de Coreea de N în probele nucleare de până acum au făcu „plici” în balta din faţa casei lor la câteva secunde de la lansare.  Ameninţarea asta sună a „luaţi-l de pe  mine că-l omor!”

Nu, nu neg posibilitatea unei confruntări armate cu Coreea de Nord.  SUA are în Coreea de Sud peste 28 de mii de soldaţi.  Dar tocmai existenţa lor îi împiedică pe cei din nord să invadeze sudul.  În timp ce fiecare dintre părţi (mai mult coreenii din nord) flutură securea războiului, eu cred că Kim Jong-il ar trebui să-şi pregătească pantalonii maro!

De-acum, se ştie.   Guvernatorul statului Carolina de Sud a dispărut timp de vreo 7 zile, fără ca cineva sî ştie unde este.  Unii au zis că este prin munţi, la căţărat.  Soţia a zis că probabil s-a retras la vreun hotel, pentru a scrie.  Alţii au zis că se reface undeva.  Dar precis, nu a ştiut nimeni unde este Mark Sanford.

Cert este doar faptul că Sanford era privit de către mulţi republicani ca un potenţial candidat la alegerile prezidenţiale din 2012.  Acum, de când Sanford a reapărut, şi a spus că în timpul lipsei sale a făcut o călătorie să îşi vadă o concubină din Argentina, misterul a fost elucidat, dar s-a mai dus la canal încă o luminoasă carieră politică, a mai rămas o soţie rănită şi patru fii bulversaţi.  Păcat.

Ce m-a frapat însă a fost că, un comentator politic a afirmat că-n secolul acesta în care, datoriă scrutinului mediei totul se află şi se desopere cu viteza luminii, oamenii ar trebui să aibă standarde morale mai înalte.  Serios?  Adică, cei ce trăiau pe vremea când încă nu era radiou şi televiziune, celulare şi maşini de fax nu erau obligaţi la asemenea standarde morale ca cei din zilele noastre?  Adică, sfinţii de odinioară, să se răsucească în morminte că au trăit prea… sfinţi, când ar fi putut lăsa-o mai moale cu morala, că şi aşa nu avea cum afla poporul?

Lipsa de morală asociată cu trăirea după statistici, după ce zice sau nu zice, ce ştie sau nu ştie presa e o boală degenerativă a societăţii zilelor noastre.  Plus, acoperirea urmelor pentru câştigarea de timp, minţirea până-n ultima clipă, apoi recunoaşterea cu lacrimi de crocodil, dezlănţuirea de argumente semantice de genul „depinde ce înseamnă este” (vezi cazul Clinton care susţinea că suxul oral nu este sex, şi că totul depinde de „what the word IS means).

Trist este că procedura aceasta nu este străină bisericilor, unde adesea de la vlădică până la opincă, păcătuim ca apoi să negăm vehement, iar când negarea nu mai are rost că totul e prea evident, plângem şi recunoaştem formal o „greşeală” doar pentru a dori să o mcomitem din nou cu prima ocazie.  Astea nu-s standarde morale vrednice de Dumnezeu!  Vorbesc pentru noi, creştinii!  Că lumea va avea parte de judecata ei!  Doar că judecata va începe de la noi!

Două mame vorbeau despre fii lor.  Prima mamă zice, „Băiatul meu e foarte cuminte!  Lucrează din greu, merge şi la şcoală şi şi-o plăteşte singur, nu fumează, nu bea, şi nici nu cred că s-a uitat către vreo femeie în ultimii doi ani!”

Cealaltă mamă, spune şi ea, Ce să mai spun despre băiatul meu: el este ca un sfânt!  Nici el nu bea, nici măcar un picur de alcool, şi nici el nu s-a uitat la vreo femeie în ultimii trei ani!  E foarte cuminte şi se abţine de la orice excese!”

Prima mamă se uită cu admiraţie la a doua mamă şi spune, „cred că eşti foarte mândră şi mulţumită de fiul tău!”

„Da zice mama a doua, atât de mulţumită încât luna viitoare când scapă de la închisoare o să facem o petrecere în cinstea lui!”

Numeri 14:26-30 Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis:  „Până când voi lăsa această rea adunare să cîrtească împotriva Mea? Am auzit cîrtirile copiilor lui Israel, care cîrteau împotriva Mea.   Spune-le: „Pe viaţa Mea!” zice Domnul „că vă voi face întocmai cum aţi vorbit în auzul urechilor Mele.  Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi, a căror numărătoare s-a făcut, numărându-vă de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi care aţi cîrtit împotriva Mea,  nu veţi intra în ţara pe care jurasem că vă voi da-o s-o locuiţi, în afară de Caleb, fiul lui Iefune, şi Iosua, fiul lui Nun.

Iosua şi Caleb au făcut tot ce trebuia să se facă: au adus un raport corect, au privit lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu.  Ţara spionată era exact aşa cum li se spusese, şi chiar mai mult decât se aşteptau.  Curgea „lapte şi miere”.  Dar, ca orice binecuvântare în viaţă, venea cu obstacole … uriaşe!  Giganţii ţării erau de speriat.  Numai din cuvintele spionilor şi iudeii s-au speriat total.  Au început să se vaiete, să acuze pe Moise şi pe Aron, să fie nemulţumiţi de Dumnezeu şi de drumul pe care Domnul i-a călăuzit, să fie nemulţumiţi de ţara făgăduită.  Degeaba au încercat Iosua şi Caleb să-i îmbuneze, să le amintească de minunile lui Dumnezeu.  Nu demult trecuseră Marea Roşie!  Au avut de mâncare şi apă în pustie, ei, un popor de peste un milion de suflete.

Erau aproape de ţintă.  Se vor sfârşi în curând împachetarea zilnică a corturilor, căratul bagajelor, căutarea unui loc de adăpost în fiecare seară şi întinderea din nou a corturilor.  Vor putea să-şi construiască case, să aibă grădini cu legume şi zarzavaturi proaspete.  Să intre într-o rutină posibilă şi acceptabilă… Dar nu!  Ei nu mai vor!  Şi tot poporul dă înapoi.  Iosua şi Caleb încearcă cu disperare să împiedice dezastrul ce mijeşte la orizont.  Dar nu au nici un succes.  Şi vine verdictul lui Dumnezeu: toată naţiunea de necredincioşi se vor învârti în jurul unui munte timp de 40 de ani… până când vor pieri toţi cei ce nu au crezut.

Iosua şi Caleb nu vor pieri cu necredincioşii, ci vor trăi pentru a intra în ţara promisiunii.  Dar de ce să călătorească cu necredincioşii ei, care au fost credincioşi?  De ce să fie pedepsiţi alături de neascultători cei ce au ascultat?  De ce să sufere alături de păcătoşi cei neprihăniţi?

Istoria aceasta se repetă de atâtea ori!  faci parte dintr-o adunare, te sileşti să fii „sfânt pe mai departe” în timp ce altora nici nu le pasă de sfinţenie… şi vine verdictul Domnului: adunarea va trece printr-o perioadă de secetă spirituală, va fi dezolare, lipsă de viziune, va fi învârtirea într-un cerc vicios.  Se vor pierde ocazii, va fi stress, oboseală, nervozitate.  Oamenii se vor preocupa de nimicuri, se vor mânca unii pe alţii, unii vor cade victeme.  Şi tu, care te-ai străduit să fii diferit, să fii alături de Domnul, aparţii aici şi suferi alături de cei ce au adus asupra lor această pedeapsă, această stare!

De ce nu pleci?  De ce nu iei o pauză?  De ce nu renunţi?  Pentru că aparţii.  Aceast este adunarea ta!  Aici sunt prietenii tăi!  Şi deşi mântuirea este individuală, nu vrei să ajungi în cer singur!  Ar fi mare plictiseală!  Aşa că aştepţi, suferi, aştepţi, te rogi, aştepţi, te lupţi, aştepţi…  Ciudată asociere!  Aparţii şi iubeşti mai mult decât ai prefera să-ţi salvezi pielea!

Se spune că un băieţel a fost întrebat dacă e mândru de tatăl său.  El a răspuns că da.  Apoi a fost întrebat că de ce anime este mândru, care-a fost cel mai bun, mai eroic lucru pe care l-a făcut tatăl său.  Băieţelul a răspuns fără să clipească: „s-a căsătorit cu mama!”

Iarăşi o fetiţă a fost întrebată dacă sărbătoreste ziua taţilor.  E a răspuns că da.  Şi apoi, a urmat întrebarea, cum este ziua taţilor?  E a răspuns, „asemănătoare zilei mamelor, doar cu cadouri mai ieftine!”

Sunt o mulţime de avantaje în a fi bărbat.  Dintre acestea, amintim azi numai câteva:

1. Ştii amănunte despre tancuri

2. Poţi merge la baie fără prieteni

3. Dacă uită cineva să te invite la vreo onomastică, încă mai puteţi rămâne prieteni

4. Poţi să te opreşti neanunţat la un prieten, şi poţi s-o faci fără a aduce un cadou

5. Dacă la aceeaşi petrecere vine un alt bărbat, îmbracat exact ca tine, nu vă urâţi ci dimpotrivă, puteţi deveni cei mai buni prieteni

6. Nu ai nevoie decât de un portmoneu, o pereche de pantofi şi o curea de pantaloni, într-o singură culoare, pentru orice anotimp

7. Ai şi tu acasă o încăpere întregă pentru tine, în care nu se bagă nimeni: garajul

8. Prietenii tăi n-o să te întrebe niciodată: „spune-mi, ai observat ceva diferit la mine?”

9. Dacă ceva nu mai funcţionează, îi poţi da una cu ciocanul şi să-l arunci apoi de perete

10. Îţi poţi face unghiile cu briceagul

11. Termini de vorbit la telefon în 1 minut

12. Ţi-ajunge o valiză mică pentru un concediu de 2 săptămâni

13. Îţi poţi deschide propriile tale borcane

14. Cu $6.95 cumperi trei schimburi de lenjerie

15. Tot ce-i pe faţa ta, rămâne în culoarea originală cât timp trăieşti

Da, pare că sunt unele avantaje în a fi bărbat.  Dar cel mai mare avantaj este că bărbaţii pot deveni taţi!  Ştiu că în lumea de azi a fi tată nu reprezintă mare lucru!  Ba locul lui, zice lumea, poate fi înlocuit de un tată vitreg, sau de un prieten al mamei (boyfriend) sau de încă o mamă (în cazul a două lesbiene).  Dacă lumea merge la fel, în încă 30 de ani de-acum se va vorbi despre „tata” ca despre un donator de spermă, cel mult.  Figura lui va fi perimată ca ceva arhaic şi rău şi se va abandona până şi amintirea lui!

Noi creştinii avem de la cine învăţa cum să fim şi să rămânem taţi buni: de la Tatăl Nostru!  Datoria noastră este nu doar să fim taţi buni, ci şi să menţinem exemplul unor taţi aşa cum se cere de la un tată în lumea noastră.  În familia creştină, tatăl are ca model şi rol pe Tatăl Ceresc.  Isus ne-a învăţat să ne rugăm, „Tatăl Nostru”.  Dumnezeu este un Tată şi El poate fi şi trebuie copiat de către toţi taţii noştri.

Aşa că, având în vedere treaba serioasă şi monumentală ce stă în faţa noastră, spunem un scurt şi din inimă „Happy Father’s Day!” tuturor taţilor din familia creştină şi,… la lucru!

Ar fi fost bine ca Obama să fi zis măcar un cuvânt de încurajare în favoarea protestatarilor din Iran.  Nu că oponentul lui Ahmadinejad ar fi mai bun, deoarece nu este!  Dar el a oferit o speranţă mulţimilor: speranţa că se poate schimba ceva.  Când eşti închis într-o cutie şi apare o breşă, o gaură undeva, prin care se strecoară o rază de lumină, se aprind dintr-o dată visele şi imaginaţia!  Începi să-ţi închipui că ai putea scăpa, că breşa s-ar putea lărgi pentu a te strecura afară.

Poate să se fi copt vremea pentru reforme în Iran.  Sau poate s-au inspirat de la vecinii irakieni… Cine ştie?  SUA mai este încă o apărătoare a celor ce se luptă pentru libertate, şi un semn de aprobare ar fi contat mult.  Dar acesta nu a venit, şi azi aiatolahul Khamenei a vorbit şi le-a spus protestatarilor să înceteze cu prostiile şi să-şi vadă de treabă, nu au fost fraude electorale!  Şi ca de obicei, a încheiat cu un discurs împotriva Americii, ca să le ofere un ţap ispăşitor celor ce au prea multă ură.

Vom vedea ce va aduce ziua de mâine, dar părerea mea este că s-a irosit o ocazie de schimbare.

Secretarul Apărării Gates a dat dispoziţie ca unităţi portabile antibalistice să se îndrepte către insulele Hawaii.  Conform unui cotidian japonez, Coreea de Nord a ameninţat că în jur de 4 Iulie (ziua naţională a Americii) va lansa o rachetă de tip Taepodong 2 peste Japonia şi peste Oceanul Pacific.  Racheta cu pricina are o rază de acţiune de până la 4 mii de mile.  Deşi nu este sigur că racheta va ajunge la destinaţie (alte încercări de lansare au eşuat) e bine să fii pregătit pentru orice eventualitate.  Coreea s-a ţinut de cuvânt cu alte ocazii, aşa că nu are de ce să dezamăgească acum.  Guvernul de la Pyongyang este în corzi din cauza atâtor sancţiuni economice şi consideră sancţiunile ca un act de război împotriva ţării lor, de aceea vor răspunde cu agresiune la agresiune.

E probabil ca tensiunile din zonă să escaladeze în următorii ani şi nu ar fi exclus ca nordul să atace sudul (e mult mai uşor, deoarece nu are nevoie de rachete balistice intercontinentale, ci doar de … o armată numeroasă şi flămândă, lucru de care nordul dispune berechet).  Rămâne de văzut cum va reacţiona restul lumii la un asemenea atac, ţi în special ce va face America, având la conducere un preşedinte care speră să rezolve prin cuvântări promiţătoare conflictele lumii.

Oricum, noi trebuie să ne rugăm pentru Coreea de Nord.   Nu doar pentru apce ci şi pentru creştinii de acolo, ei fiind unii dintre cei mai persecutaţi creştini din lume.

- greşeala nu este imposibilitatea de a atinge visurile tale, ci lipsa totală a visurilor
- greşeala nu este stabilirea unui scop şi neatingerea lui, ci lipsa unui scop.
- greşeala nu este căderea, ci ne-ridicarea dintr-o cădere.

Greşeala este refuzul de a încerca din nou, de a merge mai departe.  Cum am învăţat noi să mergem cu bicicleta?  Păi, am căzut zdravăn de câteva ori; dar ne-am ridicat, am scuturat praful de pe noi şi am încercat iarăşi.  Unii copii au genunchii plini de cicatrice şi de răni uscate… dar nu-i nimic, atâta timp cât se ridică şi o iau de la început!  Ei vor reuşi!

Domnul adună şi înmulţeşte, diavolul împarte şi scade – necunoscut

Efeseni 4:12 …pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire...  „Nu mi-ar place să fiu păstor!” îmi spunea cineva nu de mult.  Afirmaţii de-astea vor să spună că dacă nu eşti păstor, atunci nu eşti nimic!  Ca şi când a fi păstor este apogeul a ceea ce poate face cineva pentru Domnul!

Textul de mai sus spune că noi suntem implicaţi cu toţii în lucrarea de slujire.  Şi suntem puşi într-un proces de echipare (termenul „desăvârşire” se poate traduce astfel) în vederea acesrei lucrări de slujire.  Echiparea nu-i uşoară: ne sunt purificate dorinţele, gândurile, voinţa, ambiţiile şi practicile.  În timpul procesului ni se descopere la ce suntem chemaţi.  De obicei, devenim utili într-un fel sau altul în trup, dar faţă de lume devenim ambasadorii lui Isus, agenţii ce aduc vindecare şi transformare.

De chestia asta de la urmă nu scăpăm niciunul.  Şi asta e mai mult decât a fi păstor.  asta, venind de la un… păstor!

Mulţumesc lui Ion T. pentru link

http://www.muralmosaic.com/Cochrane.html

Avem acum posibilitatea de a transfera pe Hard Drive informaţii de pe iPoduri, de pe memoria aparatelor de foto, de pe tot felul de chestii, apoi avem posibilitatea de a şterge memoria respectivă pentru a o refolosi.  Minunat!  cardul aparatelor mele de foto sunt mereu golite şi nu trebuie să-mi fie frică că nu mai pot fotografia!  Mă satur de cântecele de pe MP3 player, le şterg pe cele vechi şi înregistrez altele noi!  Mare minune!

Dacă ar fi şi mintea ca memoria unui card (compact flas, xd, sd, sau altceva), ce ai prefera să ştergi din ea?  Şi dacă ai şterge ceva, unde ai tranfera informaţia?  Sau nu ţi-ar mai păsa să păstrezi nimci din cele vechi?  Ai şterge probabil amintirea răului pe care ţi l-a făcut persoana aceea.  Cel divorţat, ar şterge amintirea certurilor şi a violenţei din trecut.  Unii copii ar şterge amintirea unui părinte rece şi nepreitenos.  Alţii ar şterge ruşinea unei nereuşite.  Când te-ai făcut de râs în public, de-ai spus lucrurile acelea, sau ai făcut pe nebunul.

Am şterge păcatele de odinioară, care ne mai urmăresc, deşi am fost iertaţi!  Ele mai sunt pe hardul minţii noastre, şi din când în când apar la suprafaţă!  De aceea, chiar dacă ai fost iertat de Tata, nu te poţi ierta pe tine însuţi.  Am şterge dezamăgirile de odinioară, experimentate din cauza noastră sau a altora.  Am şterge nereuşitele….

Dar e oare necesar să ştergem trecutul?  Nu am şterge oare împreună cu ceea ce a fost rău şi dureros, şi ceea ce a fost bine şi util?  Doară răul nu există (în cazul acesta vorbind) decât în tandem cu binele.  Adică, doar cunoscând adevărul recunoaştem răul!  Doar pentru că ştim ce a fost bine, etichetăm unele lucruri ca fiind „rele”.  Deoarece atunci când am fost rănit de „prietenul” acela de odinioară, am descoperit un alt prieten, care a fost şi este minunat!  Atunci când am dat-o în bară am învăţat să fiu mai atent.  Când am căzut la examen, am învăţat să… învăt mai bine şi să mă pregătesc pentru data viitoare.  Pentru că după un 4 a urmat un 10, după o cădere cu bicicleta au umat ani de zile de ne-cădere…  Oare nu aş şterge reuşitele împreună cu nereuşitele, bucuriile împreună cu durerile?

Noi suntem ceea ce suntem astăzi ca un rezultat al tuturor lucrurilor ce ni s-au întâmplat, bune sau rele.  Ba mai mult, când m-a durut rana provocată de cineva, am învăţat să nu rănesc pe altcineva.  Când am fost lovit, am învăţat să nu lovesc.  Când am căzut, am descoperit că e ruşinos să cazi, şi am învăţat să am mai mult har pentru alţii care cad.  Atunci când cazi, eşti singur!  Aşa că, dacă mă gândesc bine, nu aş şterge din memorie nici lucrurile rele.  ba poate că avem ocazia ca să învăţăm mai multe din ele, decât din cele bune!

Unii sunt indiferenţi la mai toate lucrurile. Sau cel puţin, aşa par.  Alţii au opinii.  La de toate.  Zilele astea, poţi să pui o întrebare despre orice, şi sigur vor sări unii să-ţi dea răspuns sau să comenteze.  Întreabă despre Bush sau Obama, despre avorturi sau homosexuali, despre căsătoria homosexualilor, despre tehnici de interogare a teroriştilor, despre Gitmo, despre Benny Hinn sau Dalai lama, despre sport şi sportivi…  Majoritatea celor întrebaţi au o opinie.

Jay Leno nu mai este la The Tonight Show, dar pe când era, avea un segment foarte popular, numit Jay Walking.  Oprea tot felul de tipi şi tipe, şi le punea tot felul de întrebări.  Mi-amintesc că pe vremea lui Clinton întreba pe unele dame cine este preşedinte.  Ele răspundeau… „tipul acela cu trabucul… cum îl cheamă…?”  Şi Clinton era iubit (de dame) şi popular!  La fel cu Bush: cine este preşedinte?  Şi lumea nu ştia.

Majoritatea americanilor de rând (şi nu numai) sunt cel puţin neinformaţi, ca să nu zic proşti.  Deşi proşti se potriveşte mai bine.  Dar opinii, au cu toţii!  Şi, cu cât mai neinformaţi (proşti) sunt, cu atât mai puternice le sunt opiniile!  Adică, de la indiferenţă, se trece prin opinii către convingeri.  Acum, dacă vociferăm cu privire la opinii, când e vorba despre convingeri, facem scandal deabinelea: vrem să convingem şi pe alţii să adopte convingerile noastre, că dacă noi le-am adoptat, trebe să fie bune, nu-i aşa?

E bine să fii indiferent cu privire la lucrurile ne-esenţiale, şi să ai convingeri cu privire la cele esenţiale.  Opiniile cad undeva la mijloc, între cele două extreme.  A te bate pentru lucuri cu privire la care eşti indiferent, sau şi chiar pentru opinii, e zadarnic.  E o pierdere de timp.  Dar dacă e vorba de lucruri esenţiale, unde TREBUIE să ai convingeri (indiferent cum ar fi acestea) trebuie să te lupţi.  Dar ce faci dacă cineva vine cu un argument logic sau raţional, şi-ţi demonstrează că convingerea ta e greşită?  Cât de repede ţi-o schimbi?  Sau, ţi-o schimbi?  Adică, dacă toată lumea vede alb unde tu vezi roşu şi dacă spectrometrul dovedeşte că acolo e alb, continui să susţii că este roşu?  Aici intervine standardul.  Ai de-a face cu dovezi, cu experienţe, cu absolutul.

Când e vorba despre avort, să zicem, 50% dintre americani (statistica este din capul meu, nu am nici o dovadă şi nu-s… convins!  E doar o… opinie!) sunt contra.  Ei cred că produsul fecundării ovulului de către un spermatozoid este un individ şi că acolo este vorba de o viaţă.  A lua viaţa este omucidere, şi asta este înfierată în Legea Supremă, în absolut.  Putem spune că aceşti oameni au convingeri.  Dar, vine unul la facultate, şi le spune studenţilor că da, avortul este omucidere, dar există circumstanţe atenuante, sau împrejurări în care ceea ce este absolut, devine subiectiv.  De exemplu, dacă viaţa mamei este periclitată, avortul este justificat.  Dacă sarcina este produsul unui viol, şi mama nu doreşte să aibă acest copil ce-i va aminti toată viaţa de groaza acelor clipe în care a fost violată, avortulk este scuzabil.  Ş.a.m.d.  Circumstanţe.

Îmi amintesc că parcă Wurmbrandt spunea undeva (s-ar putea să greşesc) că minciuna este scuzabilă în cazul în care printr-o minciună scapi o viaţă (era vorba de a spune un neadevăr despre cineva pentru a-l salva de la închisoare sau execuţie, pe vremea comuniştilor).  Omuciderea şi minciuna sunt ambele păcate.  Tragi o minciună pentru a salva o viaţă, omori (un prunc) pentru a salva o viaţă (a mamei).  Sunt aceste două păcate echivalente?  Sunt justificate în egală măsură?  Se strâmbă absolutul din cauza împrejurărilor, închide ochii, devine indiferent sau va judeca?

Îmi schimb convingerile din cauza împrejurărilor?  Devin ele mai laxe?  Vezi, împrejurările anilor ce vin se vor schimba după o dinamică accelerată şi într-un mod dramatic.  Din cauza aceasta, atacurile asupra absolutelor se va înteţi.  Anticristul nu va ataca probleme de periferie, unde pot fi indiferent, sau unde-mi sunt atacate opiniile, ci-mi va ataca convingerile.  Dar până atunci, acestea-mi sunt atacate zilnic.  Deoarece spiritul lui Anticrist lucrează de la Christos încoace.

Creştinii „emergent” şi „progressive” au schimbat macazul demult.  Ei zic că viitorul e-al lor.  „Bisericile” lor sunt pline.  Se adună prin baruri, cofetării, biblioteci.  Unii beau bere, alţii au un suc în faţă, alţii cafea.  Două fete-s îmbrăcate mai sumar, tatuate din greu.  Vreo trei băieţi au cercei în urechi, câţiva indivizi au un cui în limbă, la alţii le e străpunsă buza.  Doi bărbaţi stau pe tabureţi, ţinându-se de mână.  Se „iubesc”.  Dar e ok, deoarece bisericile „emergente” nu au problemă cu asta; doar este vorba despre dragoste şi Dumnezeu este dragoste…  Biblia este la îndemână, că se va citi şi comenta şi din ea.  Dar nu doar în lumina teologiei clasice, ci se vor aduce argumente de către unii care cochetează cu yoga, altul care-l cunoaşte pe allah, altul care citeşte-n cărţi (tarot).  Astea-s experienţe „spirituale” ce îmbogăţesc umanitatea!  Nu le putem arunca la gunoi, ca şi cum ar fi nişte tâmpenii sau erezii!  Cine spune că experienţele şi convingerile altuia sunt mai rele decât ale mele…?

Eh…  M-am luat cu vorba.  Câteodată îmi pipăi convingerile şi le compar cu standardul să văd dacă se mai potrivesc…

Apucă, foloseşte, culege ziua.  Trăieşte prezentul.

Dacă socotesc bine, am trăit deja peste 20 de mii de zile!  Puţin?  Mult?  Şi una şi alta, depinde de cine se uită.  Când eram de 20 de ani, mă uitam la unul de 40 şi gândeam, ce multă minte are!  Ce aşezat este!  Apoi, am ajuns de 40 şi mă simţeam ca la 20.  Doar parcă zilele au trecut… Câte oare le-am cules în coşul veşniciei?  Câte au contat cu adevărat?  Cu siguranţă, ziua de 12 August, 1966.  Era vineri.  Atunci m-a mântuit Domnul Isus şi mi-a dat o viaţă nouă.  Nu voi uita niciodată.  Şi cred că este cea dintâi zi din calendarul meu real.  În seara aceea un bătrânel de vreo 60 de ani a primit şi el mântuirea.  Zicea către mine, cu un zâmbet şugubeţ, că noi doi suntem deodată!

Ziua mântuirii este cea mai importantă zi.  Atunci începe viaţa veşnică, atunci e întreruptă moartea.  Zilele acestea mă sună cineva din ţară.  Mă întreabă dacă-l cunosc după nume: Nelu L.  Nu-l cunoşteam.  Îmi zice dacă-mi amintesc de 17 ianuarie, 1987.  Nu-mi aminteam.  A fost sâmbăta, zice el.  Şi am predicat la Elim, Timişoara.  Şi el era în audienţă.  Şi când am chemat oameni la mântuire, zice el, a fost unul din cei 65 veniţi în faţă.  Era din Caransebeş şi venise la Timişoara să mă asculte.  Săptămâna aceea era de evanghelizare, şi am fost invitat pentru miercuri, 14 ianuarie 1987.  Atunci s-au întors la Domnul fratele său cu soţia.  Sâmbătă trebuia să predice Dugulescu.  Dar nu a mai putut merge, şi de joi am primit un telefon dacă vreau să merg şi sâmbătă.  Pastor era Tudorică Codreanu.  Am mers, iar Nelu a venit să vadă cine „i-a pocăit fratele”.  Şi Domnul l-a pocăit şi pe el.

Astfel de zile, în car facem ceea ce am fost chemaţi să facem în Împârâţie, sunt zile culese.  Trăite la nivelul aşteptării lui Dumnezeu.  Nu că am fost „perfecţi”; nu, nici pe departe!  Ci doar pentru că am muncit împreună cu Dumnezeu!  Ziua în care ai oferit unui însetat un pahar cu apă rece, unei văduve un ban, unui orfan o haină, unui trist o îmbrăţişare, ziua aceea ai cules-o!  Ai folosit-o!  Ziua în care te-ai educat ca mai bine să-l poţi reprezenta pe Domnul, ziua petrecută pe genunchi în rugăciune, sau cu Biblia în poală, citind pe nerăsuflate, ai cules-o.  Când te-ai aplecat lângă unul căzut între tâlhari, ziua aceea ai folosit-o!

Câte zile ai folosit?  E mai bine să întreb aşa, deoarece dacă eşti ca mine, atunci am pierdut mai multe zile decât am folosit…. Carpe diem!  Foloseşte ziua de astăzi!

No, asta da!  Cunoscutul cântăreţ şi umanitar Bono, alături de Carly Fiorina (fost şefă de la HP), David Gergen (un comentator politic de la un post de TV), Tony Blair (fost premier britanic) şi alţii, alături de Tim Keller şi Billy Hybels vor fi printre vorbitorii la conferinţa pentru lideri a bisericii Willow Creek din Illinois.  Ce caută nişte oameni neregeneraţi să înveţe Biserica lui Christos?  Ştiu că e un summit pentru lideri, şi nu spun că liderii bisericii nu ar avea de învăţat un lucru sau două de la liderii lumii.  Dar au pierit liderii din Biblie?  Nu mai are Dumnezeu oamenii Săi printre noi de trebuie să învăţăm de la oamenii lumii?

Hmm.  Poate am îmbătrânit, sau sunt demodat.  Înţeleg Tim Keller, care este un om al lui Dumnezeu.  Dar ceilalţi amintiţi?

Ce au comun cele trei lucruri de mai sus?  În aparenţă, nimic.  Şi totuşi!  O căprioară căzută în gaura din suprafaţa unui râu îngheţat, este ajutată de un helicopter să scape.  Cum?  Păi, iată cum:

Dacă Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, atunci timpul este o creaţie a lui Dumnezeu şi El trebuie că există în afara timpului.  Din perspectiva lui Dumnezeu, totul se petrece în acum.  La El trecutul şi viitorul nu au nici o relevanţă.  Ca şi Creator al tuturor lucrurilor, fiind în afara de timp şi de spaţiu, El este Suveran peste lucrurile care le face în timp.  Nu se grăbeşte niciodată, nu întârzie niciodată.  El ştie cu precizie când este momentul să facă un anume lucru.

Noi trăim sub imperiul urgenţei.  Trecerea timpului şi apropierea sfârşitului vieţii ne fac să ne grăbim neîncetat.  De aceea tindem să trecem cu superficialitate peste lucruri esenţiale.  Cum ar fi de exemplu, pentru ce anume am fost creaţi!  Presaţi de nevoia de a dobândi o educaţie, un statut social, o familie, avere şi alte lucruri de genul acesta, ne trezim cu mare parte din viaţă trecută, cu dobândirea lucrurilor pe care le-am căutat, dar tot frustraţi şi cu un sentiment de nerealizare.

Sentimentul că faci ceea ce ai fost creat să faci este imposibil de descris.  Am vrut să spun că câştigarea loteriei ar putea produce un asemenea sentiment, dar aş fi greşit mult.  Pentru că, câştigarea loteriei ar fi un accident, dar a facee ceea ce eşti făcut să faci, nu trebuie şi nu poate fi accident.  Este rezultatul unei alegeri conştiente şi a unei munci titanice, a unei discipline de fier, a unei voinţe neabătute de nimic şi către nimic.  Dar plăcerea şi bucuria realizării acelor lucruri care te identifică cu planul lui Dumnezeu pentru tine face să merite biruirea oricăror obstacole şi greutăţi.

Un om ajunse la porţile cerului.  Sfântul Petru îl privi cu compătimire, apoi îi spuse:
- aici nu poţi intra… ai spus prea multe minciuni!
- Hai, sfinte Petre, zise omul, tu ştii cum este în viaţă!  Doar ai fost şi tu pescar!