Articolul acesta spune că la casa lui TD Jakes (celebrul predicator de culoare) din Forth Worth din Texas a fost o explozie datorată unei scurgeri de gaze.  S-o fi spart… TD?  Just kidding!  Se ştie că predicatorul este supraponderal… ca şi subsemnatul!

Ştiu că unii mă acuză că aceste articole despre Obama şi politică nu-s demne de „perspective creştine”.  Dar sunt!  Deoarece creştinul poate şi trebuie să observe, să comenteze şi să interpreteze evenimentele şi faptele din societatea în care trăieşte şi din lume.   Marcu 13:29 spune: Tot aşa, cînd veţi vedea aceste lucruri împlinindu-se, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi (sublinierea este a mea).  E datoria creştinului să vadă şi să spună lumii ce se întâmplă, mai ales că ceea ce se întâmplă afectează viaţa creştinului şi viitorul lumii.  Ştiu că sunt mulţi susţinători ai lui Obama.  Mai ales în România.  Privesc la el ca la un fel de mesia.  Îi admiră inteligenţa, charisma, spiciurile…  Dar dincolo de ceea ce se vede şi este aparent, eu văd altceva.  Şi aceasta nu este politică, ci este o dimensiune spirituală pe care eu o percep.  Semne sunt destule, numai să fie cine să le vadă!

Vorbind despre discursul lui Obama de la Cairo, un comentator de ştiri de la MSNBC pe nume Evan Thomas a spus despre Obama că el este un fel de… dumnezeu.  Uite pasajul:

EVAN THOMAS: Well, we were the good guys in 1984, it felt that way. It hasn’t felt that way in recent years. So Obama’s had, really, a different task We’re seen too often as the bad guys. And he – he has a very different job from – Reagan was all about America, and you talked about it. Obama is ‘we are above that now.’ We’re not just parochial, we’re not just chauvinistic, we’re not just provincial. We stand for something – I mean in a way Obama’s standing above the country, above – above the world, he’s sort of God. He’s-(sublinierea mea), adică, Obama este desupra ţării, deasupra lumii, el este un fel de dumnezeu.

Poate cineva crede că astea-s glume, sau exagerări nevinovate, făcute de susţinători entuziaşti.  Ei bine, susţinătorii lui Irod nu au fost nici pe jumătate la fel de entuziaşti (Fapte 12:22) şi Dumnezeu a fost gelos pe numele Său!  Astea-s lucruri serioase şi putem sta şi să zâmbim cu condescendenţă, că oamenii nu ştiu despre ce vorbesc.  Dar ei ştiu!  Adularea religioasă cu care Obama este întâmpinat pretutindeni trebuie să dea de gândit.  Mai ales că în timp ce Obama este făcut „dumnezeu” cu nevinovăţie, creştinismul este ridiculizat că se încrede în (adevăratul) Dumnezeu, este minimalizat, persecutarea creştinilor este trecută sub tăcere, şi lumea se scufundă în tot mai multă deznădejde şi întuneric.

Uite câteva citate despre Obama, cum au apărut ele dealungul ultimilor ani:

• Eu cred că Obama, alegerea sa în senat a fost dispusă de divinitate… Eu ştiu că acesta a fost planul lui Dumnezeu (Bill Rush, NYT Sept 9, 2007)
• (Obama) … este reprezentarea colectivă a celor mai curate nădejdi ale noastre, a celor mai înalte viziuni, a celor mai adânci cunoaşteri (Eve Konstantine)
• O să adun pahare de hârtie de pe jos, pentru a-i curăţa drumul (Halle Berry)
• El este autentic şi adevărat, radiază adevăr şi bunătate (Gerald Campbell)
• El are o ureche formată pentru elocvenţă şi o limbă înmuiată în adevărul inalterabil (Oprah Winfrey)
• Asta (alegerea lui Obama) este mai mare decât Kennedy, asta este Noul testament (Chris Matthews)

Sunt oare întâmplătoare?  Nu cred.  Departe de mine să cred că Obama este Anticrist.  Dar cred că este un om plin de sine, mândru, cu potenţial de a face mult rău.  Dar rămâne să vedem, nu-i aşa?

Ieri a fost comemorarea zilei D-day.  Acum 65 de ani, trupele aliate invadau Normandia pentru ca să se întoarcă soarta celui de-al doilea război mondial.  Balanţa s-a întors în defavoarea hitleriştilor cu preţul a 6603 vieţi de tineri americani.  Acestea-s câteva gânduri:

La 6 iunie 1944 America făcea un pas decis pe drumul ce îi va duce trupele pe mai toate meridianele în tentativa de a aduce libertate diferitelor popoare.

Pe pagina 1 a ziarului New York Times din 7 iunie 1944 scria „ţara întreagă se uneşte în rugăciune”.  Apoi apărea rugăciunea preşedintelui Roosevelt: „Atotputernice Dumnezeu: fii noştri au depus un efort mare.  Primeşte-i la Tine, Tată, în împărăţia Ta, pe slujitorii Tăi eroi.”

Un alt editorial din aceeaşi zi, scrie: „Ne rugăm pentru fiii noştri, ne rugăm pentru ţara noastră, şi cauza se roagă pentru ea însăşi, deoarece este cauza lui lui Dumnezeu care a creat pe toţi oamenii liberi şi egali”.

Acum 8 ani, la 11 septembrie, America se întorcea iarăşi la rugăciune şi către Dumnezeul iudeo-creştinilor.  Că de câte ori era nevoie, nu Alah, nu Buddha, şi nu Dalai Lama era acolo, ca o stâncă, ci Stânca Veacurilor, cel veşnic şi Atotputernic.  Bisericile se umplu, oamenii se roagă şi se umplu de pioşenie.  Oamenii se întorc la Dumnezeu.

Iată aici textul rugăciunii lui FDR:
Last night when I spoke with you about the fall of Rome, I knew at that moment troops of the United States and our allies were crossing the channel in another and greater operation. It has come to pass with success thus far. And so in this poignant hour I ask you to join with me in prayer.

Thy will be done, almighty God. Amen.

FDR, un democrat, folosea expresia „faith in our united crusade”, adică, încredere în cruciada noastră unită.  Cum ar suna azi aceste cuvinte?  Că Bush a folosit termenul de cruciadă după 9/11 şi era să fie răstignit pentru aceasta!  Ei, alte vremuri!  De atunci şi până astăzi, multe s-au schimbat în America!  Democraţii au ajuns să fie susţinătorii avorturilor, inamicii rugăciunii, a lui Dumnezeu, a bisericilor, a credinţei, a moralei.  Iar presa scrisă şi vorbită?  Să nu mai vorbim despre ei!  Săptămâna trecută, un convertit la islam a ucis un soldat şi a rănit un altul la un centru de recrutare al amatei din Arkansas.  Tot cam atunci a fost ucis şi dr. Tiller, ucigaşul de copii, care a dus la capăt peste 60 de mii de avorturi, multe dintre ele în trimestrul al treilea.  Pe care dintre istorii credeţi că le-a menţionat presa?  Desigur, moartea lui Tiller!  Ce contează un musulman care mai ia o viaţă de soldat american?  Dar un ucigaş de copii… Da, asta contează!  Pentru că ne îndreptăm tot mai mult către o cultură a morţii, a necredinţei, a imoralităţii, în care Dumnezeul iudeo-creştin nu mai are loc.  Şi democraţii ajutaţi de presă, ne cântă imnul în ritmul căruia mărşăluim înainte spre distrugere.

Eu unul încă mai sper.  Ştiu precis că majoritatea americanilor NU sunt de acord nici cu presa, nici cu direcţia în care o ia ţara.  Şi faptul că vreo 69 de milioane au votat cu Obama, nu trebuie citit decât ca o reacţie la ultimii ani ai lui Bush şi la situaţia economică.  Nu a fost un vot „pentru” ci contra.  Credeţi că dacă Obama ar fi candidat pe ideile ce le implementează acum ar fi fost ales?  Nici vorbă!

Apoi de asemenea ştiu că sunt mulţi care se roagă pentru ţara aceasta.  Cu toate defectele ei, este cea mai bună ţară de pe pământ. Mă rog ca numărul celor ce se roagă să crească, şi fervoarea rugilor noastre să crească de asemenea.  Şi mă rog ca poporul acesta să se întoarcă la Dumnezeu, până încă nu-i prea târziu.

Patrick Acton este un artist american care construieşte obiecte din chibrite.  Aveţi mai jos Minas Tirith, castelul din The Lord of the Rings.  Frumos!

Trei musulmani slujesc în guvernul Obama, ajutând la realizarea afirmaţiei lui Obama, cum că America ar fi una dintre cele mai mari ţări musulmane din lume.  Iată dovada:

Priveam un show care-i destul de popular pe meleagurile astea, „Kitchen Nightmares”.  Gordon Ramsey, un celebru proprietar de restaurante este invitat în restaurante în pragul dezastrului.  După ce Ramsey analizează afacerea, dă sfaturi şi pune mâna la reabilitarea restaurantului.

În episodul cu pricina, Ramsey este la un restaurant italian din Londra.  Pentru a testa piaţa, pregăteşte nişte pizza vegetariană.  Din greşeală, unul dintre bucătari pune ceva carne într-una dintre pizza.  Toţi vegetarienii care gustă feliile de pizza apreciază pizza cu carne ca cea mai gustoasă.  Niciunul dintre ei nu ştia că pizza aceea conţinea carne.  Când li se spunea despre conţinutul pizzei, şi dacă ar abandona vegetarianismul, ei spuneau cu toţii că nu, nici gând.

Vegetarienii sunt fanatici pentru stilul de viaţă însuşit.  Convinşi că vegetarianismul este singurul fel de viaţă acceptabil, numărul vegetarienilor a crescut într-atât încât companiile producătoare de mâncare au variante vegetariene pentru burgeri, pizza, şi alte mâncăruri.  Personal am fost servit cu sarmale vegetariene (umplute cu orez, porumb, morcovi, şi alte elemente neidentificate).  Fără să cochetez cu stilul de viaţă vegetarian, din curiozitate am cumpărat şi hamburgeri vegetarieni.  În locul cărnii, umpluţi cu ceva alge marine, şi alte vegetale…  Brr!  Nu a fost bun deloc!

Cum poate cinneva să renunţe la carne?  Nu ştiu.  Ieri am mers la Walmartul local pentru a cumpăra ceva baterii.  În faţa magazinului erau mai multe mese la care diverşi oameni promovau fie produse de-ale lor, fie credinţe.  Erau doi care vindeau cărţile lui L. Ron Hubbard (Dianetics) şi testau nivelul de stress al subiecţilor.  Desigur, ei promovau religia stabilită de Hubbard – Scientologia.  La o altă masă, alţi doi indivizi promovau vegetarianismul, oferind mostre de mâncăruri vegetariene….

Este vegetarianismul sănătos?  Nu ştiu, nu-s de profesie.  Am citit doar că corpul uman are nevoie de proteine pentru a produce celule.  În timp ce proteinele animale (din lapte, ouă şi carne) sunt asimilate în proporţie de 75-100%, cele de provenienţă vegetală contribuie în proporţie de sub 60%.  E adevărat că vegetalele şi fructele conţin vitamine şi minerale, dar proteinele sunt absolut necesare organismului uman, şi dintre acestea, proteinele animale sunt mai bine asimilate.

Ştiu că aflat cu cancer la ficat, un prieten de-al meu a renunţat temporar la carne de orice fel, asigurându-şi proteinele necesare din soia, fasole şi alte vegetale.  Dar asta, spunea el, doar pentru a uşura sarcina ficatului, carnea solicitând mai mult ficatul decât vegetalele.  După tratament şi după ce i s-a refăcut, prietenul meu a revenit la consumul cărnii.  La peste 15 ani de la boală, el este încă sănătos.

Poate mă lămureşte cineva ce-i cu vegetarianismul?

„Este semnul unei minţi educate de a fi în stare să considere un gând, fără a-l accepta” – Aristotel

Îi vezi pretutindeni.  Băieţii de peste 19 ani, care participă regulat la templu, care se roagă, citesc regulile bisericii, care dau zeciuială, care sunt capabili şi sănătoşi, sunt încurajaţi să participe ca voluntari pentru o perioadă de doi ani de misionarism.  Doi câte doi, cum şi-a trimis Isus ucenicii, îmbrăcaţi fără excepţie în costume negre, cu cămăşi albe şi cravate negre, pe jos sau pe biciclete, cu sacoşe în spate sau pe umăr, mergând de la uşă la uşă, îşi duc credinţa înainte.

Mă uimeşte rigoarea lor şi a religiei ce-o reprezintă.  Oamenii au găsit întotdeauna mai uşor de respectat un cod de legi precise şi s-au încadrat mai bine într-o rutină.  De aici probabil şi puterea de ţinere a tradiţiilor în viaţa noastră.  Harul este greu de înţeles, pentru că eliberează şi omul se găseşte dintr-o dată străin într-o lume în care nu înţelege constrângerile iubirii după ce a fost limitat de cele ale legilor, obiceiurilor şi tradiţiilor.  Din acest punct de vedere, în timp ce apreciez la maxim harul, mi-ar place să văd şi-n bisericile evanghelice o mai multă rigurozitate în ceea ce priveşte aspectul acesta al mărturisirii credinţei.

Dar, am divagat!  Cum zilele trecute a fost vreme frumoasă, m-am întâlnit pe stradă cu cel puţin 4 grupuri de câte doi misionari.  M-am întrebat, oare ce au ei în sacoşe?  Le-am văzut ecusoanele pe reverele hainelor, bibliie în mână, dar ce-or fi având în sacoşe?  De unde sunt?  Din localitatea în care misionează, sau din altă parte?  Dacă-s din altă parte, unde dorm?  Cine le plăteşte cheltuielile?  Poate mă lămureşte şi pe mine cineva

Deci, Barack Hussein Obama a fost în Egipt.  Acum nu mai trebuie să ne reţinem de la a folosi numele mijlociu al preşedintelui.  În alegeri, am fost mustraţi aspru de către acoliţii lui Obama că cei ce folosim acest nume vrem să-i speriem pe alegători.  Acum nu se mai sperie nimeni, deoarece ceea ce-şi face omul cu mâna lui, lucru manual se numeşte!  Şi, noi ne-am făcut-o!

Iată că putem să-i zicem „alesului” Hussein, şi de asemenea nu mai este nici un pericol să amintim faptul că a fost crescut în casa unor musulmani în ţări musulmane.  Pe vremea alegerilor, asemenea menţionări erau şi ele tabu.

Ce se poate citi în rândurile şi printre rândurile mesajului lui Obama de la Cairo?

1. Eu citesc că lui Obama îi place să spună adevărul.  Asta m-a surprin destul de tare, deoarece sunt deja obişnuit că Obama NU spune adevărul.  Îl spune ciuntit, parţial, de convenienţă, după cum cere ocazia sau este cazul.  Nu ne-a spus adevărul despre unde s-a născut, unde a studiat,cine-i sunt colegii (dar nici aceştia nu iasă la suprafaţă!), care-i sunt lucrările de diplomă (deşi-i place să promoveze alte scrieri de-a sale, cum a făcut-o recent la Universitatea Notre Dame), care i-au fost relaţiile cu comuniştii, socialiştii, teroriştii, şi JeremiahWright, cine i-a finanţat studiile pentru că e clar că el nu a avut mijloace financiare.  Ca să amintim doar câteva domenii în care preşedintele Obama nu a spus (încă) adevărul.

2. Apoi citesc că preşedintele vrea să aibă parte de un nou început.  Dar cum?  Vorbind mereu America de rău?  Cerând mereu scuze?  Început cu cine?  Deoarece lumea musulmană (deşi el o priveşte ca un tot unitar), este foarte fragmentată.  Şi chiar cei cărora li s-a adresat Obama, adică reprezentanţi ai Arabiei Saudite, Egiptului, universităţilor şi clerici musulmani, chiar ei ţin aprinsă flacăra extremismului (cum în repetate rânduri l-a numit Obama, evitând să folosească cuvântul mai potrivit „terorişti”).  Discursuri ideologice, strângere de fonduri, instigare la ură şi violenţă, sunt modurile de operare a celor cărora Obama le vorbeşte de un nou început.  Domnule Obama, aceştia vor accepta un singur nou început: când Israel nu va mai fi, şi de SUA nu va mai fi nevoie, atunci musulmanii vor avea parte de începutul pentru care se luptă de secole.

Noul început spunea Obama, trebuie să fie bazat pe respect reciproc.  Care dintre musulmani respectă SUA?

3. Un termen frecvent folosit de Obama este „pace”.  Despre „pace, pace” citesc din copilărie!  Să fi venit oare vremea aceea?  Că sincer să fiu, eu o aştept!  Numai că acea „pace” despre care vorbeşte Obama şi nu doar el, ci şi chiar unii din lumea evanghelică, NU SE POATE REALIZA cu mijloace omeneşti.  Nu cu discursuri, nu prin conferinţe, nu în Absenţa Prinţului Păcii.   Pacea adevărată şi reală apare numai când unul dintre duşmani va fi înfrânt pentru totdeauna.  În timp ce Obama VORBEŞTE despre pace, consens şi diplomaţie, Coreea de Nord se joacă cu armament nuclear, la fel şi Iranul.

Obama a amintit Dialogul Inter-religios promovat de Arabia Saudită şi Alianţa Civilizaţiilor promovată de Turcia.  Nu spun că nu au fost încercări în găsirea unui teren comun între creştinism şi islam.  Anii recenţi au fost presăraţi cu întâlniri în cadrul Dialogului Creştino-Musulman.  S-au schimbat declaraţii.  Una dintre acestea, semnată de câţiva evanghelici a făcut să curgă multă cerneală pro şi contra.  Toate aceste iniţiative caută să definească punctele comune, care pot deveni bazele unui dialog civilizat care să ducă la înţelegere.  Puncte comune există, aşa cum s-a arătat adesea şi din abundenţă: monoteismul ambelor religii, credinţa într-un dumnezeu personal, care a creat lumea şi pe om, promovarea unei atitudini de compasiune pentru cel lipsit, şi alte câteva.  Nu punctele comune ne fac probleme, ci diferenţele!  Şi acestea vor fi insurmontabile, cât vor ţinea vremurile.  Printre acestea, avem deosebiri teologice (la care evanghelicii ţin mai puternic decât reprezentanţii bisericilor tradiţionale şi emergente) şi avem atitudinea faţă de Israel.  Mare parte din creştini susţin dreptul la existenţă al Israelului, mare parte dintre musulmani susţin dreptul la… inexistenţă al Israelului.  În domeniul acesta, Obama vrea şi să aibă prăjitura, şi s-o mănânce.  De aceea, „pace” nu va fi.

4. Obama a vorbit despre democraţie.  Conceptul de democraţie trebuie că este străin societăţilor islamice.  ISLAM înseamnă supunere, şi supunerea este importantă şi pentru cei ce supun, şi pentru supuşi.  Ancorat adânc în perioada formării islamului, ţările musulmane nu îmbrăţişează democraţia şi fie dictatura, fie haosul.  Acuzarea de către Obama a colonialismului şi a interzicerii musulmanilor la progres şi oportunităţi a dat apă la moara multora.  Doar că, Obama a uitat că America nu a avut nici o colonie în nici o ţară musulmană.  Dar pentru Obama, asta puţin contează.  Democraţia este o temă utilă, deoarece chiar şi vizita aceasta şi spiciul de la Cairo are în vedere nu realizarea unor lucruri concrete (spiciul a fost îmbibat în generalităţi) ci promovarea unei personalităţi: a lui Obama.  Interesele Americii sunt susţinute de Obama doar atâta vreme cât acestea coincid cu ale sale.  Şi deocamdată, SUA i-a oferit platforma de a ieşi la scena internaţională.

De ce a învăţat Isus pe ucenici să se adreseze lui Dumnezeu în felul acesta: Tatăl nostru?  Doar rugăciunea este o „afacere intimă”, personală.  De aceea Domnul Isus a vorbit despre rugăciunea în cămăruţă, în odăiţă.  Solitudinea este necesară adesea în rugăciune.  Liniştea, o poziţie fără stres, calmul sunt necesare.  De ce atunci recomandă Domnul Isus să începem prin a ne ruga Tatăl nostru?

De ce nu Tatăl meu.   Dar dacă rugăciunea e o chestiune personală, de ce aduce Domnul Isus aici în imagine întreg corpul de fraţi şi surori?  De ce trebuie să zic ”Tatăl nostru”, şi nu este suficient ”Tatăl meu”!?  De ce să mă rog la plural?

Mie personal nu-mi prea place când ne rugăm în felul acesta.  Ştii, dacă eu am păcătuit, e mai uşor să cer iertare zicând „te rog iartă-NE”!  Dacă cer ceva, e mai uşor să zic „te rog dă-NE”!  E mai uşor să zic „ajută-NE să ne pocăim” decât „ajută-MĂ să MĂ pocăiesc”.

Dar aici, pluralul are alt scop.  Eu aparţin la un trup mai mare decât mine, cu nevoi mai mari decât ale mele, cu interese mai importante decât ale mele însumi.  Nu, Dumnezeu nu vrea ca eu să mă topesc în plural şi astfel să-mi pierd personalitatea!  Nici gând!  Dumnezeu vrea ca eu să nu uit niciodată când mă rog, că mai sunt şi alţi fii ai lui Dumnezeu.

În timp ce eu trebuie să mă întorc la Domnul SINGUR, şi să răspund despre mine PERSONAL, eu nu exist în afara TRUPULUI.  Domnul mă vede şi SINGUR şi în TRUP.  Chemarea mea la mântuire are în vedere atât mântuirea mea personală, cât şi un loc pentru mine în trup.  Pentru Domnul trupul e la fel de important ca şi mine.  Şi-n timp ce eu am un rol în trup, de a îmi da aportul prin tot ce sunt şi ce am la creşterea trupului, rolul trupului este de a mă feri de egoism, de mândrie şi de individualism.

Să nu uităm niciodată când ne rugăm de nevoile celorlalţi.  Domnului nu-i place asta.  El ne-a învăţat să nu uităm.  Aducerea aminte este mereu acolo, în cuvântul „nostru”.

T-shirt popular prin Egiptul zilelor noastre.  El spune, „Obama, noul Tutankhamon al lumii”.

Hugo Chavez a spus recent, într-un show televizat în care discuta cu Fidel Castro, că „tovarăşul Obama” este mai de stânga decât cei doi dictatori comunişti, şi dacă nu au ei grijă, o să se trezească mult la dreapta „tovarăsului Obama”.  Vorbeau despre naţionalizarea companiei GM, unul dintre simbolurile economiei americane.

Începe să-mi pară foarte rău după Bush!  Preferam să fie considerat prost (deşi nu era), decât să am un comunist la conducere, pe care Chavez îl consideră mai de stânga decât el şi Castor!

Un fermier avea ceva căţei de vânzare, aşa că a pus un semn la stradă.  Pe când prindea pancarta în cuie, simţi cum cineva-l trage de pantaloni.  Uitându-se-n jos, fermierul văzu un băieţel.  „Nenea, aş dori să cumpăr un căţeluş”.

„Bine – spuse fermierul – dar căţeii aceşti au părinţi campioni şi costă o groază de bani”.  Copilul păru descurajat o clipă, apoi băgă mâna în buzunar şi scoase un pumn de mărunţiş.  „Am aici 39 de cenţi, credeţi că pot măcar să mă uit la căţei pentru banii aceştia?”

„Desigur” raspunse fermierul.  Apoi fluierând, strigă „Dolly, vino-n coace!”

Dintr-o cuşcă ieşi o căţea având în urma ei patru ghemotoace de blană; erau patru căţeluşi drăgălaşi.  Băiatul îşi sprijini faţa de gardul de sârmă, privimd cu un zâmbet satisfăcut.  Apoi, privi din nou spre cuşcă, de acolo văzându-se mişcare.  Un alt căţel, mult mai mic şi nedezvoltat, târându-şi picioarele din spate după el, încercând să ţină pasul cu frăţiorii lui, dar fără succes.

„Eu îl vreau pe acela!” exclamă băieţelul.  Fermierul îngenunchie lângă băiat, şi-i spuse „Tinere, tu nu ai nevoie de căţelul acela.  El are un defect la picioarele din spate, n-o să poată alerga niciodată, şi nu te vei putea juca cu el cum te-ai juca cu un căţel sănătos!”

Băieţelul se îndepărtă puţin de gardul de sârmă, se aplecă, îşi ridică pantalonaşii şi dezveli o pereche de picioare slăbuţe, atât de slabe încât avea tije de metal de-o parte şi alta a fiecărui picior.  „Vedeţi nenea – zise el – nici eu nu am picioare prea bune iar căţelul acela are nevoie de cineva care-l înţelege”.

Băieţi de 14 şi 15 ani, cântând cu dezinvoltură „O Sole Mio!”

Porţiuni ale postului nu sunt pentru cei sub 18 ani, nici pentru cei slabi de înger!

Acum după uciderea lui Tiller, cel ce a provocat se zice 60 de mii de avorturi în trimestrul al treilea, un prieten de-al lui, dr. Carhart s-a oferit să continue cu avorturile…  Numai că nu are unde, deoarece familia lui Tiller a închis clinica particulară.  Dar durerea de inimă a lui carhart nu-i că nu poate ucide pruncii, ci că este penurie de medici care să ştie cum să provoace avorturile în trimestrul al treilea.

Cât despre aceste avorturi, deoarece fătul este mare, după ce se provoacă dilatarea cervixului femeii însărcinate, se introduc chimicale în trupul fătului pentru a-i înmuia ţesuturile.  Apoi se provoacă travaliul.  Fătul va fi scos cu picioarele înainte, lăsând în uter doar capul lui.  Deoarece majoritatea feţilor sunt încă vii, se face o gaură în craniul lor, la baza capului, se extrage creierul, apoi se scoate cadavrul fătului şi se aruncă.

Mă bucur că nu se găsesc medici şi clinici pentru procedura de mai sus.  Ea pare ruptă din experimentele lui Mengele şi-mi lasă impresia că sămânţa hitleristă nu a pierit.

Când eram copil, fotbalul cu ceilalţi copii din cartier era o preocupare permanentă de primăvara până toamna.  Numai mirajul zăpezii ne întrerupea jocul cu mingea.

Nu am fost un jucător bun…  Ce, se miră cineva?  Că m-aş fi mirat eu!  Dar în apărare, nu trecea jucător de mine.  Dacă nu nimeream mingea, dădeam la cotoane, şi dădeam tare!  Cred că acesta era singurul motiv pentru care, cei ce alegeau echipele, după ce alegeau pe cei doi mai buni din cartier, de o parte şi de cealaltă, mă alegeau pe mine.

Nu alegea nimeni pe cel mai slab jucător.  Acela rămânea la urmă şi nimerea unde apuca.  Nu tot aşa este cu Dumnezeu.  Lucrul acesta este dovedit cu prisosinţă dacă privim la ucenici, şi la afirmaţia lui Pavel din 1 Corinteni 1:26 De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu Sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dumnezeu apără pe cei fără apărare, ajută pe cei fără ajutor, ridică pe cei ce nu au pe nimeni, devine tatăl orfanilor, apărătorul văduvelor, prietenul celor fără prieteni!

Dar pe lângă alegerea unor „nimeni”, Dumnezeu alege de asemenea să lucreze într-un mod ciudat.  Intervine de obicei în ultima clipă!  Când nu mai există nici o nădejde.  Este specialist în chestia asta.  Nu se grăbeşte niciodată.  Vine la un slăbănog după 38 de ani, la sfârşitul aşteptărilor şi răbdării acestuia.  Vine la Lazăr când acesta e mort de 3 zile.  La ucenici când furtuna e mai mare.  Nu spune nimănui nimic despre nevoia de a lua de mâncare, şi când oamenii-s gata să leşine, înmulţeşte pâinile.  Când se gată vinul, chiar când e apropae gata-gata să se facă de ruşine mirele, înmulţeşte vinul

Dar Domnul urăşte ceva.  Urăşte când noi avem şi alte opţiuni pe lângă El.  Când apelăm la El doar ca la una din opţiunile noastre, dar ţinem în mânecă asul cel tare, şi acesta nu este El.  Când noi „îl consultăm” pe Domnul cum am consulta pe oricine, dar vom alege noi ce vom face.  Când nu El e regizorul, ci doar un actor în teatrul nostru de acţiuni.  Atujnci să nu ne aşteptăm la nici o intervenţie spectaculoasă.  Nici la început, nici la urmă, nici în ultima clipă, şi niciodată.  Dacă eşti „sănătos” şi nu ai nevoie de doctor, El nu are ce-ţi oferi!  Dar dacă eşti neajutorat, El este Dumnezeul tău, dacă-L laşi.  Şi va interveni, fie şi-n ultima clipă!

Italienii şi francezii nu prea au reuşit pe piaţa americană de automobile.  De fapt, ce zic eu!  Nici americanii nu au reuşit aici!  Japonezii şi germanii s-au dovedit mai buni!  Şi la maşini, şi la reclame, şi la… mă rog, la toate.  Eu m-am ţinut cu dinţii de Lincolnul meu.  Apoi iarna trecută a fost zăpadă mare şi mi-a fost greu să plec de acasă şi să mă întorc acasă aici pe dealul pe care am casa.  Aşa că mi-am luat un 4wd, un Honda Pilot.  E prima maşină japoneză pe care o am.  Am reuşit să stau departe de japoneze 20 de ani, dar acum am cedat.  Nu e grozavă, dar stă bine pe şosea, şi la 3500 cmc câţi are motorul, are 265 de cai putere!  Este un SUV de 7 locuri (scaunele din rândul al treilea se pot plia în podea) care merge cu benzină normală (spre deosebire de celelalte SUV-uri japoneze sau germane, care merg numai cu premium).  Apoi, mai un un bimer, dar care vreau să-l vând (îmi ajunge o maşină, că doar eu conduc… şi-n condiţiile economice de astăzi, nu are rost să păstrez mai multe maşini).  Deunăzi am vândut Lincolnul.

În sfârşit, azi urmăream ştirile despre industria americană de maşini.  Fordul se mai ţine cât poate pe linia de plutire.  Cred că le pare rău că acum un an interveneau la guvern ca acesta să ajute GM-ul!  Nu ştiu de ce au făcut-o!  Probabil doar pentru că UAW (sindicatul muncitorilor din industria auto) care se întinde în toate companiile producătoare de maşini le-a cerut-o.  Acum însă cred că le va pare rău.  De ce?  Pentru că ieri GM a dat faliment.  Se va restructura, iar Obama va avea majoritatea acţiunilor în companie.  Şi guvernul nu joacă cinstit şi va trage sforile în favoarea GM (pentru ca să-şi poată recupera investiţia!).  Aşa că, pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!  În capitalism, GM trebuia să moară de mult!

Chrysler a fost cumpărat de FIAT.  Producătorul italian restructurează fabrica.  Până atunci, cam în 18 luni, dilerii de maşini Chrysler vor primi primul eşantion de maşini FIAT 500.  Poza e mai jos.  Ne năpădesc maşinile mini!  Cred că Obama nu va mai putea de bucurie.

Litrajul micuţului este de 1400cmc, cu cutie manuală (nu prea va avea clienţi în SUA… unde-s căutate automatele!), cu 99 CP, cu un consum de benzină de peste 35 mile/galon.  Să vedem dacă de data asta FIAT vine să stea, sau va pleca pe unde a venit!  Mie personal, mi-e absolut indiferent!

Am fost weekend-ul trecut la Victoria BC cu soţia mea, şi cu Chris şi Cory Ratiu.  Aveţi mai jos câteva poze, care vor să vă facă şi pe voi să mergeţi, când veţi putea!  E minunat!  Singurul regret a fost că nu am reuşit să redau ce am experimantat cu toate simţurile…

Arteziana

Vedere de ansamblu la Sunken Garden

Cu Dina la Butchart Gardens

Detaliu de floare 1

Detaliu de floare 2

Detaliu de floare 3

Flori la Butchart Gardens

Flori la Butchart Gardens 2

Magnolie

Mac pentru Adamaica http://adamaica.wordpress.com/

Cu Dina la Canada Place

George cu Joseph, Doru, Dina, Corina, Jeremiah, Cory şi Chris la Canada Place

Psalmul 55 este unic printre psalmi.  Citeşte-l.  Poate l-ai citit altă dată, şi te-ai identificat cu psalmistul în multe din ipostazele descrise de el.  Mai citeşte-l încă o dată.  Şi, să inventariem împreună:

1. Cerul este de aramă, Dumnezeu nu răspunde.  Este parcă ascuns în spatele unui palat de fier.
2. Situaţia asta durează deja de un timp, şi psalmistuleste ca un leu într-o cuşcă.  Nu un leu răcnind, nici unul resemnat, ci un leu care a fost bătut, umilit, dezbrăcat de orice urmă de mândrie, de orice pretenţii.
3. Cel rău îl apasă, şi mai face şi o gălăgie insuportabilă.  Psalmistul este înfricat, îngrozit şi abătut.  Urmărit în continuu, nu mai are nici o clipă de linişte.  Nu mai poate gândi clar: se gândeşte la moarte, este gata să dea în primire.
4. Ar vrea să se ducă departe de zarva şi de urmărirea asta constantă.  Nişte aripi ca de porumbel i-ar folosi… dar nu le are!
5. Psalmistul descrie o cetate plină de răutate, de nelegiuire, de viclenie şi înşelătorie.  parcă mai rău de-atât, nu se poate!  Dacă Domnul ar interveni, să-i împrăştie ca la Babel…  Dar Domnul nu intervine
6. Ba se poate şi mai rău: un prieten cu care psalmistul mergea la biseric, cu care ieşea la parc, un prieten de familie în grija căruia şi-ar fi lăsat copiii, unul care-i ştia secretele… îl trădează.  Prietenia s-a transformat nu în indiferenţă, că asta ar fi probabil suportabilă!  Dar ura!  Asta este cu totul altceva!  De ce?  Cum? Ce s-a întâmplat?
7. Împresurat de nelegiuire, abandonat de prieteni, psalmistul se îndreaptă încă o dată spre Dumnezeu.  Domnul e drept, e bun.  Nu, El nu se ascunde… chiar dacă acum, temporar, aşa pare.  Psalmistul STRIGĂ către Domnul…  banu, strigătele nu mai ies din gâtlejul ce-a strigat atât de mult, că nu au mai rămas decât OFTATURI… ba nu, nici oftaturi nu mai sunt ci doar nişte GEMETE, sunete nearticulate, pe care nici psalmistul nu le mai poate nici explica, nici înţelege….  Noi ştim din Noul Testament că cineva cunoaşte gemetele noastre (Rom 8:26, 27).
8. Psalmistul repetă lucruri cunoscute despre Dumnezeu: acum, Dumnezeu nu intervine aşa după cum se aşteaptă psalmistul, dar el ştie că este în caracterul lui Dumnezeu să facă dreptate, să aducă pacea.  Dumnezeu nu se schimbă, El este aşezat pe scaunul Său de stăpânire din veşnicie.
9. Psalmistul încurajează şi pe alţii să se încreadă în Domnul.  El nu va lăsa pe cel neprihănit să se clatine.
10. Psalmistul sfârşeşte scrierea sa cu o declaraţie fără echivoc: EU ÎNSĂ MĂ ÎNCRED ÎN TINE!

Despre asta vorbesc!  Aceasta este concluzia!

Încrederea nu este o rugăciune frumoasă într-o zi însorită de duminică, când totul e frumos, când ciocârlia cântă pe câmpie, iar tu stai la umbră pe deck, într-o briză lină a mării.  Când sorbi liniştit din limonadă, când toţi te iubesc, când contul din bancă este plin, ând soţia şi copiii sunt sănătoşi, când nu adie nici o supărare, nici o nenorocire.  Nu.  Atunci oricine poate să se încreadă…  Încrederea este zdruncinată puternică când toate sunt împotriva ta!  Majoritatea părăsesc barca când e-atâta furtună pe mare încât călătoreşti într-un cerc, gata-gata să se fărâme coaja de lemn care te mai ţine de la moarte sigură, iar ţie ţi-atât de rău că nu mai există nimic în stomacul tău…

Dacă nu am cunoaşte sfârşitul lui David….  Dar îl cunoaştem!  Ştim că încrederea în Domnul nu i-a fost zadarnică!  Până la urmă, Domnul a intervenit iar David a biruit.  Ba mai mult, biruinţa lui a fost de aşa natură, încât David ajunge unul dintre cei mai iubiţi oameni, nu doar de Domnul ci şi de către noi!

Încrede-te în Domnul!

Nu știu de unde a apărut expresia “a-ți sări muștarul”.  Descrie o pierdere a cumpătului, a calmului, o enervare.  Sunt o mulțime de situații ce ne pot provoca enervarea.  Tipul care m-a depășit ca apoi să se instaleze în fața mea, unde conduce cu 10km sub viteza normală mă enervează.  Azi stăteam la coadă la un wc public.  Eram vreo 3-4 persoane, când o doamnă a venit, fără să întrebe pe nimeni s-a dus direct la ușa wc-ului, a încercat-o (ca și când noi am fi stat acolo din prostie sau din neavând ce face), apoi s-a instalat fără rușine în fața celui căruia îi venea rândul, și la deschiderea ușii a intrat înăuntru fără nici un pardon.  M-am enervat, dar nu am zis nimic (ceea ce este extrem de lăudabil, deoarece de obicei, comentez astfel încât cel ce mă enervează să primească o bucățică de gândire de-a mea).  Mă enervez când nu-mi reușește ceva deși mi-am dat silința.  Când explic ceva cuiva și celălalt nu înțelege, deși am explicat de cîteva ori același lucru.  Mă enervez când staboilim ceva, dar când în realitate face mereu altfel decât am stabilit.

Sunt un pachet de nervi gata să izbucnească la fiecare clipă.  Hai, recunoaște că și tu te enervezi!  Că de-aia m-am pus pe mine într-o lumină… proastă, ca să capeți și tu curaj să recunoști!  Enervarea nu este doar o expresie a temperamentului nostru, nu doar un aspect al omului vechi… nu doar o supapă emoțională pentru ieșirea de sub presiunea frustrărilor…  Este o lipsă de răbdare, de considerație pentru celălalt.  Presiunile asupra noastră ne arată mereu din ce fel de material suntem făcuți.

Se spune că un antrenor s-a adresat odată sportivilor săi înainte de un meci, ținând în mână o lămâie, cu întrebarea, “dacă storci o lămâie, ce iese din ea?”  “Suc de lămâie” au strigat cu toții.  “Greșit!” a răspuns antrenorul, strângând lămâia din care a ieșit… suc de roșii!  “Dacă storci o lămâie, iese din ea ceea ce este în ea!”

Deci, ce am în mine?  Cu ce sunt umplut?  Domnul ne propune să fim plini de pacea Lui!

O duminică faină tuturor!