Ei şi…. noi!

Marcu 8:27-29 Isus a plecat cu ucenicii Săi în satele Cezareii lui Filip. Pe drum le-a pus următoarea întrebare: „Cine zic oamenii că Sunt Eu?” Ei I-au răspuns: „Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Unul din prooroci.” „Dar voi” i-a întrebat El „cine ziceţi că Sunt Eu?” „Tu eşti Hristosul!” I-a răspuns Petru.

Noi nu prea ştim ce cred ”ei„! Că nu prea ne întâlnim cu ei, şi când ne întâlnim, nu stăm de vorbă cu „ei”! Cine sunt ei? O, ei sunt toţi ceilalţi: cei ce nu merg la biserica „noastră”, cei ce nu merg la biserici, şi de-aia-s păcătoşi! Cei ce merg la alte biserici, şi de-aia-s greşiţi. Cei care aparţin unor alte grupări religioase, şi de-aia-s idolatri sau falşi. Cei care beau prea mult, cei care fumează, cei care curvesc, cei care destrăbălează… Lumea! Noi nu ştim ce zic ei, pentru că noi nu-i ascultăm pe ei, noi nu vrem să avem nimic de-a face cu ei!

Oamenii! Lui Isus nu i-a fost frică de oameni, nu i-a fost scârbă de ei, nu s-a ferit ca să nu fie contaminat de curve şi de vameşi. Isus ştia precis ce zic ei, ce părere au ei că avea timp să-i asculte. Ştii, oamenii nu au doar păcate! Din acelea, avem şi noi, nu-i aşa? Ei au probleme, dureri, necazuri, întrebări şi păreri. Cine-i va asculta? Cine-şi va pleca urechea spre ei? Cine îşi va rupe din timpul preţios ca să le acorde măcar cinci minute ici-colo ca să aibă şi ei cui spune problemele lor!?

Asta mi-aduce aminte de o întâmplare de mult. Cu vreo 14 -15 ani în urmă locuiam la o fermă, undeva la ţară (ei na! la vreo 10 mile de oraş). Într-o zi am auzit câiini cum lătrau de se rupeau. Am ieşit să vedem despre ce e vorba, şi iată că în faţa garajului meu era parcată o maşină, din care încercau să iasă afară doi bărbaţi. Am liniştit câinii şi astfel ei au ieşit din maşină. I-am întrebat ce vor, şi mi-au spus că eu sunt martori ai lui Iehova şi că vor să vină să stea de vorbă cu mine.

Am avut o luptă mintală de 10 secunde! Măi, ce multe-ţi pot trece prin minet în 10 secunde! Am auzit de la unii care ar fi experimentat moartea clinică ca apoi să-şi revină cum povesteau că-ntr-o fracţiune de secundă după moarte îţi trece prin faţa „ochilor” tot filmul vieţii! Ce să fac cu cei doi indivizi? Să-i las în casă? Să le spun că nu mă interesează, că io-s creştin şi că nu am nevoie de „evanghelia” lor, că oricum e falsă….

În cele din urmă i-am poftit în casă. Nu le-am spus că-s creştin, că-s chiat păstor, nu le-am spus nimic. I-am invitat să ia loc, ei au preferat să stăm la o masă. I-am servit cu apă şi cafea, apoi i-am invitat să-mi spună motivul pentru care au venit la mine. Până atunci ştiam despre martorii lui Iehova din ceea ce am citi în alte părţi, sau din… auzite! Acum îi vedeam şi vorbeam prima oară cu ei personal. Acum aveam pentru prima oară în mână biblia lor. Aceea modificată, care în Ioan 1:1 zice că la început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era UN dumnezeu.

Am început de la textul acestai să vorbesc cu ei, să le spun despre dumnezeirea lui Isus… În două fraze, s-au prins că-s creştin şi chiar unul educat în Sfânta Scriptură. Dar am discutat mai departe, şi i-am ascultat şi m-au ascultat. Apoi când s-au gătat de plecare, le-am spus că mă voi ruga pentru ei, şi că îi invit înapoi la mine.

Când au plecat, mă îndoiam că vor mai veni vreodată… dar m-am înşelat! Peste cam două săptămâni, câinii mei lătru din nou disperaţi. Erau cei doi. Vizitele lor au durat cam două-trei luni, până ne-am mutat de acolo! Aveau oare speranţe că mă voi converti? Nu cred! Cred că găsiseră pe cineva care să-i asculte şi să le vorbească aşa, de la om la om, nu mecanic, automat. Poate chiar să fi semănat o sămânţă de credinţă în inima lor… sau măcar una de omenie creştină.

Dacă nu-i primeam, plecau mai departe în drumul lor. Poate ar fi „necăjit” un alt vecin cu mesajul lor! (Cel puţin am făcut atâta bine că am cruţat un alt vecin!). Dar am avut ocazia să-L împărtăşesc pe Christos unor oameni, pe care nu a trebuit să-i caut, care au venit ei singuri la mine! Ştii cât PEŞTE este în baltă, care ar veni singur la tine, dacă ai avea timp să-l pescuieşti? Păi, nu asta era lecţia dată de Isus ucenicilor, când cu pescuirea minunată? Că te poţi trudi o noapte întreagă fără să prinzi nimica, ca apoi peştele să vină singur la tine (ce ironie!).

Să fim mai sensibili la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Să fim mai atenţi, că probabil că Domnul va aduce lângă noi pe cineva pe care trebuie să-l ascultăm, să-l lăsăm să ne spună problemele, necazuriel. Data viitoare când ne va întreba Isus ce zic oamenii despre El, să-i putem spune: Doamne, am vorbit azi cu Vasile despre tine, şi a zis că Tu eşti nedrept…. Nu Te supăra pe El Doamne, că nu Te cunoaşte! Doamne, arată-ţi bunătatea faţă de Vasile! Stau în spărtură pentru el şi familia lui, ajută-l Doamne şi mai ales, descopere-Te lui Vasile!

Pace pentru Israel

Mă gândeam azi la toate cele ce se întâmplă în Orientul Mijlociu. Acolo situaţia stă pe un butoi cu praf de puşcă de 60 de ani! În toată istoria modernă nu mai există un caz ca acesta. Cei ce au câştigat sau pierdut într-al doilea război mondial au uitat deja despre conflagraţie; peste ţările lor au trecut de-acum aproape două generaţii noi. Dar Israel este într-o luptă continuă!

De câte ori a avut Israel aşii în mânecă, restul lumii i-au derut să renunţe. ONU, Crucea Roşie, UE şi alţii, mânuitori ai cuvintelor mari, dar laşi când e vorba de fapte mari! Şi acum ce-i de făcut?

În spatele problemei Liban acum stau Iranul şi Siria. Ambele state ar vrea să vadă Israelul ras de pe faţa pământului. Ambele state sunt supărate pe democraţia ce s-a infiripat în Liban şi o vor distrusă, cu atât mai mult cu cât SUA au fost în spatele noului guvern de la Beirut. Siriei îi convine de minune instabilitatea din Liban şi ar vrea să facă tot ce poate ca să reia controlul acestei ţări. De aceea a susţinut şi continuă să instige Hezbollah-ul. Atacurile teroriştilor Hezbollah asupra Israelului sunt provocări.

Eu însă privesc dintr-o altă perspectivă asupra problemei. În cartea Apocalipsei capitolul 12 ni se spune despre copilul de parte bărbătească născut de femeie. Un balaur mare şi roşu stătea gata să înghită copilul. Dar acesta a fost răpit la Dumnezeu şi atunci balaurul şi-a îndreptat ura spre femeia care a născut copilul.

Copilul este Domnul Isus Christos. Femeia din care s-a născut este Israel. Isus Christos a fost răpit la Dumnezeu şi de atunci încoace, ţinta urei diavolului (căci el este balaurul mare şi roşu din vedenia lui Ioan) a devenit „femeia” care l-a născut pe Isus, adică Israel. Cu cât „vremea se apropie” cu atât mai mare este furia diavolului (Apoc 12:12 Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme). Şi ca orice lupte între puterile supranaturale ale diavolului şi noi, oamenii, luptele se câştigă cu mijloace supranaturale: adică în cazul acesta, cu rugăciune!

Sugerez eu oare o pace ieftină? Sugerez eu oare ca Israel să-şi bage sabia în teacă? Nicidecum! Sugerez însă cu putere ca noi, care avem Scripturile în mână, să facem ceea ce ni se cere în ele: Ps 122:6 Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! Oricât de mult ar dori diavolul şi reprezentanţii lui să şteargă Israelul de pe faţa pământului, nu va reuşi! Israel este poporul ales de Dumnezeu şi planurile Domnului cu privire la poporul acesta nu s-a sfârşit încă. Uite ce vrea să facă Domnul cu ei: Evrei 8:10 Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.

Iată ce spune Biblia în continuare: (Romani 11:25-28 Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, dupăcum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiurile de la Iacov. Acesta va fi legământul, pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei Sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, Sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor). Aşa că, să nu ne lăsăm purtaţi de părerile altora, sau să nu stăm nepăsători ci să ne rugăm pentru Israel!

Despre pierderi şi pierduţi

Luca 15:3-4 Dar El le-a spus pilda aceasta: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte?

Pierdem în fiecare zi câte ceva. Unele lucruri pierdute sunt mai importante, altele nu prea contează. Unele dintre lucrurile pierdute nu ni se par însemnate decât numai când nu le mai avem. Unele lucruri sunt mai importante decât altele; avem astfel grijă de cheile casei, de portmonee, acte de identitate. Dar dacă pierdem ziarul, îl mai găsim la chioşcul de vizavi. A-ţi pierde însă cheile, nu se compară cu a-ţi pierde de exemplu un copil. O dată pe an se comemorează aici în SUA ziua copiilor pierduţi. Anual se pierd un număr impresionant de copii numai în America. Mulţi dintre ei nu vor mai fi găsiţi niciodată şi vor lăsa un gol imens în inima părinţilor sau a celor dragi. Durerea pierderii a ceva este comensurabilă cu valoarea obiectului pentru proprietar.

Vorbeam mai sus despre copiii pierduţi. Nu-mi pot rupe gândurile de la cei ce-şi pierd pe cei iubiţi ai lor, în special în condiţii tragice: război, accidente, crime. Aceste pierderi sunt „înainte de vreme”. Mii de părinţi americani şi-au pierdut fii în Irak. Ei sunt o pierdere şi pentru familiile lor, şi pentru armata care a investit în ei, şi pentru viitorul acestei ţări. Zilele trecute alţi apropae 200 de oameni s-au „pierdut” în Bombay. Cei rămaşi caută răspunsuri şi întreabă în zadar „de ce”?!

În Israel un soldat s-a „pierdut” pentru că l-au furat palestinenii, alţi doi s-au „pierdut” doar ieri pentru că i-au furat Hibollah-ul Libanez. Părinţii băieţilor americani care au murit în Irak nu pot să-şi mai caute fii. Familiile indiene a căror iubiţi au murit nu-i mai pot căuta. Dar israelienii mai au speranţe, şi au pornit acţiuni de căutare în Gaza şi Liban. Mai sunt speranţe că-i vor găsi în viaţă pe cei „pierduţi” astfel. Au angajat armata, tancuri, helicoptere şi avioane. Nici un efort nu-i prea mare, nici o cheltuială exagerată pentru a aduce înapoi unul pierdut la inamic.

Un alt israelit, acum două mii de ani, ne învăţa aceeaşi lecţie la care asistăm astăzi! Nici un efort nu-i prea mare, nimic nu-i cheltuit degeaba, pentru aducerea înapoi a unei oi pierdute. Acum 40 de ani, eu eram oaia aceea! El m-a căutat şi m-a găsit şi pe mine. Poate te-a găsit şi pe tine, iubitul meu cititor. Sau poate, tu care citeşti acum, nu ai fost încă găsit! Dar să ştii că El încă te caută cu pasiune, cu interes şi chiar şi-a dat viaţa pentru tine! El este şi vrea să fie „Păstorul tău cel bun”.

În altă ordine de idei, noi cei ce am fost găsiţi de Domnul Isus suntem chemaţi la rândul nostru, cu ajutorul Lui şi prin El să-i căutăm pe cei pierduţi. Facem noi asta? Nu ar fi rău! Este chiar necesar.

Teroare, Moarte, Spaimă şi Lacrimi

Luca 21:9-11 Când veţi auzi de războaie şi de răscoale, să nu vă înspăimântaţi; pentru că întâi trebuie să se întâmple aceste lucruri. Dar sfârşitul nu va fi îndată. „Apoi” le-a zis El „un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii.
Pe alocurea vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciumi; vor fi arătări înspăimântătoare, şi semne mari în cer
.

În timp ce oamenii se duceau obosiţi spre casele lor în trenul cu care călătoreau în fiecare zi după munca cotidiană, opt bombe a căror explozie a fost coordonată cu precizie militară au explodat în diferite zone în Mumbai (Bombay, cum îi zicea pe vremuri!). Peste 190 şi-au pierdut viaţa şi peste 500 de oameni sunt mai mult sau mai puţin grav răniţi. Oamenii au sărit terorizaţi din trenuri în plină viteză. Cum majoritatea răniţilor sunt la cap şi-n partea de sus a busturilor lor se pare că bombele au fost plasate în bagaje aşezate în suportul de bagaje de deasupra capetelor lor.

Se pare că o grupare teroristă pe nume „Lashkar e Taiba” (Armata celor curaţi în traducere) cu legături cu Al-Qaida, este responsabilă pentru atac. Ei au mai atacat trrenuri în India în 2002 şi 2003. Oricum, de un timp încoace, mai exact după toamna lui 2001 teroriştii şi-au îndreptat atenţia către trenuri. În Madrid Spania, 191 de oameni şi-au pierdut viaţa într-un atentat din 2004, şi 52 şi-au pierdut viaţa într-un atentat împotriva sistemului de tranzit londonez.

Trenurile sunt o ţintă mai uşoară decât avioanele: e prea mare securitatea la aeroport! Aşa că acum sunt atacate trenurile. Ce-i de făcut? Vor fi angajate forţe de securitate pentru trenuri? Va trebui să ne descălţăm şi să ne dăm la control sacoşele când ne vom duce la gară pentru a lua trenul? Apoi, vom începe să facem la fel la autobuz? Apoi, la folosirea taxiului, şi-n cele din urmă, când ne vom sui pe bicicletele noastre?

Îmi cer iertare, dar nu m-am putut abţine să nu fiu puţin pesimist, poate chiar cinic. Este clar că-n lume se întâmplă lucruri care nu se întâmplau cu două decenii în urmă. Conformaţia alianţelor s-a schimbat radical. India, care din anii ´90 a continuat să crească economic cu cca. 6% în fiecare an, este curtată de SUA ca partener strategic. Numai că India depinde de petrolul din Iran şi de schimburile economice cu China, aşa că nu cred că va intra în cine-ştie-ce parteneriat cu SUA. Ţările din Asia sunt în mare creştere economică şi de aceea joacă un rol politic tot mai proeminent. Acum recent, după testele nucleare ale Coreeii de Nord, China care a purtat dicuţiile anterioare cu Coreea de Nord şi a aranjat compromisul în vederea neproliferării armelor nucleare pe vremea lui Clinton, a stagnat din nou discuţiile din Consiliul de Securitate al ONU şi a aranjat din nou documentul de „condamnare” al Coreeii. China şi India, vor deveni din ce în ce mai mult puncte de putere în jurul cărora se învârt destinele lumii. Şi, vrem nu vrem, la fel va fi Coreea de Nord, Iran şi Palestina. Lumea devine ciudată, cel puţin faţă de ceea ce am cunoscut noi până acum

Dar ceea ce mă doare cel mai tare este apariţia acestor convulsii la care asistăm, acum de la distanţă; dar poate mâine să fim implicaţi în ele! Cine ar fi crezut că în secolul al XXI-lea lupta cea mai acerbă se va da pe tarâm religios, şi asta nu cu idei, cuvinte sau argumente decisive, ci cu puşcă, tun şi bombe! Cine ar fi crezut că omul, care poate zbura în spaţiu şi poate umbla pe Lună să fie prada valurilor uriaşe, a vânturilor şi cutremurelor de pământ! Pradă bolilor icurabile care se datorează unor vicii nestăpânite sau trăire imorală! Pradă mâniei şi urii aproapelui în asemenea măsură!

Este oare aproape sfârşitul? Domnul Isus spunea în proorocia Sa cu privire la aceste timpuri că încă nu va fi sfârşitul. Aceste lucruri trebuie să se întâmple, spunea Domnul. Un neam este răsculat împotriva altui neam… se vor intensifica cutremurele de pământ şi vor începe să se arate semne în atmosferă sau poate în spaţiu!

Ce-i de făcut? Ce putem face noi? Ioan scria cuvintele Domnului Isus: Apocalipsa 1:3 Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape! Desigur că Ioan vorbea despre citirea şi păzirea proorociei sale, Apocalipsa, dar noi ştim că întreaga Scriptură conţine învăţături care ne pot ajuta cu privire la viaţă. Această viaţă şi viaţa care vine, viaţa veşnică. Care ar fi soarta ta, soarta veşncă, dacă ai fi fost într-unul din acele vagoane din Mumbai şi te-ai fi numărat printre cei morţi? Ce te face să crezi că tu nu ai putea păţi aşa ceva?

Aşa că, nu am pentru tine cititorule, decât întrebarea: eşti gata pentru ceea ce urmează? Eşti gata pentru veşnicie?

Ţinând sus Cuvântul Vieţii!

Filipeni 2:16 ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zădar.

S-a terminat şi campionatul mondial de fotbal. Eu nu sunt mare microbist; adică, nu-s microbist aproape de loc! Nu e o fală chestia asta… este doar un fapt. Nu eram pasionat nici pe vremea când locuiam în România, iar după ce am sosit în SUA, ţară în care „soccer”-ul abia îşi scoate capul printre tradiţionalele sporturi americane (baseball, basketball, football, etc) nu m-am mai uitat la vreun meci decât aşa, ca acum, la câte un campionat mondial. Şi atunci doar la meciuri în care jucau echipe despre care ştiam din citirea altor articole din presă că ar fi „bune”.

Aşa că cu ocazia acestui campionat, mi-am înoit cunoştinţele de cultură generală sportivă, privind unele meciuri în care au jucat SUA, Germania, Brazilia, Peru, Franţa şi Italia. În meciul final, am „ţinut” cu Italia. Cumva gestul meu pornea din subconştient: Franţa a fost un adversar politic al SUA de când cu războiul în Irak, şi nu numai cu această ocazie. Apoi eu am multe împotriva ateismului şi socialismului care au fost facilitate în Europa precum şi-n lumea întreagă cu începere de la Revoluţia Franceză încoace.

Nu că italienii ar fi curaţi sau mai buni moral… dar asta a fost! Ei bine, Italia a învins până la urmă într-un meci în care s-a apărat bine deşi a jucat mai slab decât francezii, în care mi s-a părut că puţin arbitrul le-a ţinut partea, şi în care au avut şansa de a marca toate cele 5 lovituri de pedeapsă pentru deciderea învingătorului.

Dar nu despre asta vreau eu să scriu. Am privit la exuberanţa jucătorilor italieni după câştigarea finalei. Sărituri, dansuri, strigare, dat peste cap, râset voios, într-un cuvânt o bucurie debordantă şi aproape ieşită din minţi. Cum eu mă gândesc mereu la corelaţia dintre ceea ce observ şi Biblie, nu am putut să nu îmi amintesc cuvintele apostolului Petru: 1 Petru 1:8 pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită. O astfel de bucurie era printre suporterii squadrei azzura în Italia, în Montreal, în New York şi pretutindeni. De bucurie oamenii nu mai ştiau ce să facă! Intrau în fântâni arteziene, călătoreau pe acoperişul automobilelor, fluturau drapele, cântau cântece, râdeau, chiar se prosteau uneori, şi nu era nimic exagerat pentru un suporter fidel!

Şi nu am putut să nu mă întreb, gândindu-mă la creştinii pe care-i cunosc eu: unde ne este bucuria? Acea bucurie pe care Petru o descria sub inspiraţia Duhului Sfânt ca fiind negrăită (adică care nu se poate explica prin cuvinte) şi strălucită? Umblăm cu frunţile încruntate, preocupaţi, istoviţi, cu umerii aduşi, de parcă povoara lumii întregi ne-ar copleşi! Suntem morocănoşi, prost-dispuşi, gata mereu de a ne lua la harţă pentru te-miri-ce, şi prea prea serioşi! După ce am venit la Christos nu ne mai permitem să ne bucurăm nici de lucrurile de care se bucură lumea în general (cum ar fi câştigarea unui trofeu de către echipa favorită), nici de ceea ce ni s-a descoperit în Christos, şi care e muuuuuuult mai scump, mai preţios, mai valoros şi este chiar veşnic decât o cupă, fie ea chiar şi de aur masiv, cum este Cupa Mondială. Ne este frică să zâmbim de parcă ni s-ar rupe scoarţa de religiozitate sub care ne ascundem şi s-ar vedea că dedesubt, suntem şi noi doar oameni care avem sentimente omeneşti! Ne aruncăm unii altora priviri furişe, şi clătinam din cap cu dezaprobare când vreunul îndrăzneşte să facă vreun gest de bucurie! Îl etichetăm imediat ca fiind „carnal” şi „firesc”. O astfel de bucurie, trebuie să izvorască din firea pământească, nu-i aşa?

Noi ne-am bucura şi noi, dacă am avea „chef”. Ba mai dăm vina şi pe Duhul Sânt şi pe Dumnezeu… că ei ar trebui să facă ceva, cumva să ne gâdile pe dinăuntru ca să ne îmbucure! Uităm că psalmistul se scula dis-de-dimineaţa. Poate şi el fără chef să cânte Domnului sau să-L laude… şi-şi „trezea” instrumentele pentru a începe să-l laude pe Domnul (Psalmi 57:8 Trezeşte-te, suflete! Treziţi-vă, alăută şi arfă! Mă voi trezi în zori de zi). Ştii, un proverb românesc spune că pofta vine mâncând. Poate că ar trebui să-l aplicăm şi la alte domenii de viaţă, cum ar fi de exemplu necesitatea de a ne bucura de Christos şi de viaţa nouă pe care am primit-o în El.

Al doilea lucru pe care l-am observat, a fost la componenţii echipei italiene împreună cu antrenorii şi ceilalţi care au contribuit la victorie. Sărutau trofeul, îl strâneau în braţe, îl ridicau fără nici o ruşine sus de tot, şi îl priveau ca pe ceva deosebit de drag şi de valoros. Şi din nou, mi-au venit în minte cuvintele lui Pavel adresate filipenilor, cuvinte pe care le-am citat la începutul acesesi pagini.

Nouă ne lipseşte pasiunea după Cuvântul vieţii! Ar trebui să-l ţinem şi noi sus de tot, să-l îmbrăţişăm cu toată făptura noastră, să-l iubim, să-l sărutăm şi să-l privim cu dragoste, deoarece el este Evanghelia prin care am fost noi mântuiţi, şi prin care vor fi mântuiţi oamenii pe care vrem să-i ducem cu noi în cer, de la membrii ai familiilor noastre, la colegi, prieteni şi alte rudenii, şi chiar până la duşmani! Căci vorbind despre duşmani, eu mă rog adesea pentru cei ce-i am… că mă gândesc că cea mai mare răzbunare a mea pe ei, ar fi să-i văd şi pe ei afectaţi şi transformaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, ca să putem împreună petrece veşnicia în cer! Ha! Îţi dai seama? Să fie „obligat” actualul tău duşman să te iubească şi să stea cu tine o veşnicie în cer! Mare răzbunare!

În sfârşit, e vremea ca noi să ne umplem inimile de o nouă pasiune pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Că numai dacă nu ne va fi ruşine de el, numai dacă vom crede că în el există aceeaşi putere care ne-am mântuit şi pe noi vom putea să-l ţinem cu încredere şi fără ruşine sau îndoială, sus, sus de tot!

Chemati de Dumnezeu

Matei 11:25-30

In 11:5 Isus transmitea lui Ioan Botezătorul că ˝săracilor li se vesteşte Evanghelia˝. Apoi El făcea remarca că este ferice de cel pentru care El, Isus Hristos nu este un prilej de poticnire. Continuarea relatării lui Matei ne spune despre critica aspră făcută de Domnul celor din vremea Sa (16-19). Critica continuă cu amintirea unor localităţi care au experimentat la prima mână minunile Domnului: Horazin, Betsaida, Capernaum. Impreună cu toţi cei ce au auzit vreodată cuvintele lui Isus Hristos şi împreună cu toţi cei ce au experimentat vreodată minunile Sale, cetăţile acestea vor fi judecate. Căci nici o revelare a lui Dumnezeu nu rămâne fără consecinţe!

In vremea acestor critici aspre, Isus are însă şi cuvinte de laudă; lauda Sa este pentru Tatăl din ceruri. Luca 10:21-22 ne precizează că această lăudare a lui Dumnezeu a coincis cu o bucurie în Duhul lui Isus. Bucuria lui Isus este cu privire la componenţa Bisericii Sale, formată nu din înţelepţi şi pricepuţi, ci din prunci.

Completând parcă ideea lui Isus, Pavel scrie Corintenilor: 1 Cor 1:26-29 De pildă fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Este ciudat că Hristosul a cărui slavă şi glorie a fost descrisă atât de maiestuos în Vechiul Testament şi a cărui împărăţie a fost aşteptată cu atâta pompă, şi-a ales supuşii nu dintre cei mai nobili, care din punct de vedere omenesc ar fi putut acorda mai multă splendoare împărăţiei Sale, ci dintre cei mai de jos. Si pentru componenţa Bisericii lui Hristos, slava se cuvine Tatălui, Domn al cerului şi al pământului.

Amintirea acestei înălţări nespuse a lui Dumnezeu în contrast cu aleşii Săi (pruncii) are menirea de a ne spune trei lucruri:

1. Dumnezeu ar fi avut puterea de a aduce la Sine pe toţi oamenii; doar El este Domn al cerului şi al pământului.
2. Venirea unora la credinţă şi rămânerea altora afară este atât datorită alegerii lui Dumnezeu cât şi alegerii individuale a fiecăruia.
3. Revelaţia despre Dumnezeu vine direct de la Dumnezeu.

Prerogativele lui Dumnezeu sunt atât de a ascunde, cât şi de a descoperi! Si ambele lucruri după propria Sa plăcere!

Dacă ar fi ales Dumnezeu pe cei educaţi şi pricepuţi, s-ar fi înţeles de către unii că aceştia au ajus la Hristos prin propria înţelepciune; dar aşa este clar că pruncii au venit pentru că i-a motivat, i-a adus altcineva, căruia i se cuvine slava!

Experienţa ne dovedeşte că nu toţi cei lipsiţi de înţelepciune au venit la Hristos, după cum nu toţi cei înţelepţi au rămas în orbire. Deci, pe cine a chemat Dumnezeu la Sine?

1. Cei care nu se poticnesc în Hristos: Mat 11:6 (confuzia lui Ioan Botezătorul cu privire la Isus, şi cauzele ei)
2. Cei care nu au un spirit critic: Mat 11:16-19
3. Cei care iau aminte la minunile Domnului în viaţa lor: Mat 11:20-24

Despre imposibil

Ne trezim adesea dând înapoi în viaţa noastră spirituală, din cauza obstacolelor ce ne apar în viaţă, şi care ni se par imposibil de învins. Astfel de lucruri nu sunt necunoscute pentru nimeni; şi dacă până astăzi nu ai avut astfel de probleme, aşteaptă încă puţin şi vei avea. Iar dacă astăzi ţi se pare că lucrurile sunt grele, aşteaptă numai şi în curând ele vor deveni imposibile. Cum putem urca munţii înalţi, sau cum putem trece râurile năvalnice? De unde să luăm credinţa necesară pentru a le înfrunta?

Ca să putem avea o perspectivă corectă, voi începe prin a cita câteva texte care se adresează subiectului propus.

Ier 32:17 spune că nimic nu este greu (imposibil) pentru Domnul. Ce spune textul acesta? Priveşte greutatea cu care eşti confruntat; oricât de mare ţi s-ar părea, Domnul o numeşte nimic.

Ier 32:27 întreabă dacă este ceva prea greu pentru Domnul. Dacă primul text afirmă, sau îţi aduce la cunoştinţă situaţia din punctul de vedere al lui Dumnezeu, al doilea text te întreabă pe tine, cum crezi tu sau cum vezi tu problema. Răspunsul pe care-l aşteaptă Domnul de la tine, este NIMIC. Eu nu ştiu care ets situaşia ta, şi poate nici nu voi şti niciodată; dar asta nu contează: Domnul ştie, şi El poate.

Luca 18:27 spune că ceea ce este cu neputinţă la oameni, este posibil la Dumnezeu.

În Ioan 6 vom întâlni o astfel de situaţie imposibilă, şi încă una unică. Mai întâi, este unica întâmplare amintită în toate cele patru Evabghelii. Asta spune despre importanţa ei. Apoi, este unica ocazie în care Isus cere sfatul altcuiva. Apoi, este unica minune înfăptuită de Isus în faţa unei astfel de mulţimi. Şi peste toate acestea, este o minune “absolută” Nu este vorba de ceva care a fost alterat în mod natural.

Ioan 6 începe cu civintele “după aceste lucruri”; care lucruri? După cele întâmplate în capitolele precedente. Deja Isus şi-a ales ucenicii, şi i-a trimis să predice prin satele din vecini. Ei s-au întors obosiţi. Ei se retrag spre munţi pentru a se odihni, când o mare mulţime de oameni flămânzi, vin după ei. Ce vor face? Isus ştia ce are de gând să facă, dar îl întreabă pe Filip. Nu cred că Filip era cel mai “deştept”; cred că Iuda era, deoarec şerpii sunt foarte deştepţi. Isus ştie întotdeauna ce se va întâmpla cu noi şi unde vom ajunge în cele din urmă; dar El nu vrea să ne ducă înspre acolo fără ca noi să fi învăţat ceva din toate acestea.

Oare a învăţat Filip să se încreadă în Domnul? Îl găsim pe Filip mai târziu ca fiind omul care trebuia să vadă totul (Ioan 14).

Urmăreşte ce întreabă Domnul (de unde?) şi ce răspunde Filip (200 de dinari, sau câţi). Pe Domnul nu-l interesează cantitatea ci sursa. Dacă tu eşti un Filip, atunci tu nu vezi decât situaţia, mărimea problemei. Tu nu-ţi aminteşti cât de mare este Dumnezeu. Tu nu vezi decât faptul că nu se poate face.

** A fost un fermier ft. pesimist, care avea un vecin ft. optimist. Când optimistul se bucura de soare, celuilalt îi era frică că acesta va arde recolta; când primul se bucura de ploaie, celui de-al doile îi era frică că dacă ploaia nu se opreşte la timp, va fi potop. Ca să vadă până unde merge pesimismul lui, primul a cumpărat un câine de vânătoare care aducea vânatul de oriunde la picioarele vânătorului… cu această ocazie, a chiar umblat pe apă; dar pesimistul a fost nemulţumit că nu ştie câinele să înoate.

Acum Domnul îl întreabă pe Andrei. El s-a interesat deja care sunt posibilităţile, şi a descoperit un flăcău cu cinci pîini şi doi peşti. Andrei este tipul celui ce lucrează din greu, harnic, dar care se opresc imdiat când totul pare potrivnic (dar ce sunt astea…la atâţia oameni…).

Isus aşează (prin ucenici căci şi ei trebuie să participe la minune; Domnul nu lucrează fără mine) mulţimea pe jos, şi săvârşeşte minunea.

Dacă eşti confruntat azi cu diferite imposibilităţi, adu-le la Domnul Isus şi lasă-L pe El să lucreze!

Contraste Practice

Psalmi 1:1-2 Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!

Ieri am vorbit despre progresia în rău. Cum ne putem ţine departe de căderea într-o stare din ce în ce mai rea? Psalmistul ne dă reţeta în aceste două versete.

Nu-i suficient să nu faci ceva! Unii se feresc mereu de a nu face anumite lucruri. Tactica aceasta este una a apărării continue. Eşti mereu cu ochii-n patru şi eşti atent la tot ce ţi se pare rău. Apoi, frica de a greşi te împiedică să ieşi din cercul tău de comfort. Ridici ziduri în jurul tău, îţi impui obiceiuri, apelezi la tabieturi, devii tipicar. Încet-încet, te cucereşte un fel de tradiţionalism. Tot ce nu se potriveşte perimetrului trasat, devine periculos, rău.

E uşor de trăit astfel? Nu cred! Este viaţa pentru care ne-a creiat Dumnezeu? Nu cred! Când El a plasat pe primii oameni în Eden, le-a dat voie să exploreze sute de mii de pomi şi le-a interzis unul singur! Dacă omul şi-ar fi făcut un plan de explorare a ceea ce era permis, nici nu l-ar mai fi interesat ceea ce era interzis! Concentrarea asupra a ceea ce este interzis este nocivă!

Psalmistul oferă ceva pozitiv: Legea Domnului! În comparaţie cu ceea ce e rău, Legea Domnului (sau cum zicem noi astăzi, Cuvântul Domnului) este ca sutele de mii de pomi permişi vizavi de pomul interzis! Tot el, psalmistul, declară: Psalmi 119:162 Mă bucur de Cuvântul Tău, ca cel ce găseşte o mare pradă. Psalmi 119:97 cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea. Psalmi 119:174 Suspin după mântuirea Ta, Doamne, şi Legea Ta este desfătarea mea.

Explorarea Cuvântului lui Dumnezeu, găsirea satisfacţiei în practicarea lui, şi umplerea minţii, a afecţiunii şi a gândurilor cu Cuvântul va fi un prilej puternic de a păzi pe om de căderea în din ce în ce mai jos, şi dimpotrivă, îl va ajuta să meargă „din slavă în slavă” (2 Corinteni 3:18 Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului).

Ferirea de rău e bună, dar e o apărare, e ceva… negativ! Iubirea Cuvântului lui Dumnezeu este atacul, e ceva pozitiv. E mai bine să ataci şi, dacă trebuie, să te şi aperi!

Progresia Răului

Psalmi 1:1 Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!

Totul începe ca o mică curiozitate: oare cum o fi chestia asta? Oare cum e să trag şi eu din ţigară? Dar oare ce-aş simţi dacă aş bea un pahar de ceva tărie? Aş fi oare la fel de curajos ca vecinul? Aş avea şi eu curajul să strig, eu care-s tăcut, retras şi timid? Aş avea mai mult curaj cu… doamnele? Cum ar fi să încerc şi eu să flirtez? Cum ar fi să încerc…

Ah, curiozitatea! Privim la fructul interzis (părinţii ne-au spus că nu e bine să-l consumăm, poate la biserică am învătat că nu e bine să-l mâncăm, poate am văzut rezultatele fructului în viaţa altora, dar ne-am gândit că noi nu vom cădea atât de repede şi atât de departe, că ne vom stăpâni, că ne vom abţine…) şi-l admirăm: e frumos, este de dorit să-l iei şi să-l mănânci, deoarece vrei să fii şi tu ca ceilalţi! Să nu fii diferit! De ce să ieşi în evidenţă? De ce să nu fii la fel? De ce să atragi privirile celorlalţi? De ce să nu fii aprobat şi acceptat ca „unul de-ai noştri, un tip/o tipă de treabă”!

Nu eşti primul care treci pe-aici. Cu 6 mii de ani în urmă, o strămoaşă de-a noastră, a tuturor oamenilor, pe nume Eva a făcut la fel! Geneza 3:6 Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.

Ştii care e problema? Este cea descrisă de psalmist în versetul citat: mai întâi, doar te duci la sfatul celor răi! Nu, tu nu ai de gând, nici vorbă să rămâi acolo! Doar faci o vizită scurtă! Treci pe-acolo să vezi ce mai este nou, ca să nu rămâi prost! Da, dar sunt atât de multe de descoperit în lumea celor răi! Se inventează mereu lucruri noi, nemaiauzite, care par interesante, poate chiar folositoare, dar cu siguranţă, nu sunt dăunătoare! Şi încet, încet, te opreşti pe calea celor păcătoşi. Devii aici un obişnuit al casei, un fel de piesă de mobilier care nu lipseşte niciodată. Eşti „un tip de treabă, de-al nostru”! Şi-ţi convine asta! Eşti acceptat, aprobat, nu mai râde nimeni de tine…

Te aşezi aici. Îţi stabileşti aici domiciliul. De acum înainte, să se ştie de către toţi că aici locuieşti, aici stai! Pe scaunul celor batjocoritori! Şi tu care odinioară priveai doar prin fereastră înăuntru, şi erai batjocorit de cei dinăuntru, acum ai devenit unul care batjocoreşte pe cei ce-s aşa cum erai tu cândva, diferiţi!

Fii atent la progresia răului! Dacă ai umblat pe la sfatul celor răi, aşa din curiozitate, întoarce-te înapoi imediat! Până nu este prea târziu!

Memoria lui Dumnezeu

Isaia 43:25 Eu, Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.

Aducerea aminte a lui Dumnezeu este un subiect ce apare frecvent in Biblie. Dacă stai să te gândeşti că Domnul îşi aduce aminte de toţi oamenii care trăiesc pe pământ şi că toate firele de păr din capul fiecărui om sunt numărate de Domnul şi nici unul dintre acestea nu se pierde fără ştirea lui Dumnezeu, trebuie să fii de acord că Dumnezeu are o memorie fantastică! El ţine minte toate faptele tuturor oamenilor ce au trăit sau vor trăi vreodată, toate gândurile lor, toate sentimentele şi toate intenţiile.

Într-o bună zi, toţi oamenii care au trăit vreodată pe pământ se vor re-întâlni cu faptele, cu sentimentele, cu gândurile, cu intenţiile lor, şi vor trebui să dea socoteală despre ele înaintea lui Dumnezeu. Şi fiecare om îşi va primi de la Dumnezeu răsplata după binele sau răul pe care l-a făcut pe când trăia pe pământ (2 Corinteni 5:10). Apoi, pentru cei ce au făcut „binele” (şi acesta este unul singur: unicul bine la care va privi Dumnezeu va fi dacă cineva a crezut în Domnul Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu care a murit în locul păcătoşilor, astfel ca ei să nu mai moară ci să aibă viaţă veşnică) vor merge în cer pentru a petrece veşnicia cu Dumnezeu şi Fiul Său, iar cei ce au făcut „răul”, adică cei ce nu au crezut în Domnul Isus Christos, vor merge în iad, unde îşi vor petrece veşnicia despărţiţi de Dumnezeu.

Ştiu, ştiu…. Zici că tu eşti moral, că eşti bun, milostiv, iubitor, că nu ai ucis pe nimeni, că nu ai stricat casa nimănui şi că relele pe care le faci, de fapt nu-s mai… rele decât ale celorlalţi oameni. Dar, asta contează prea puţin: întrebarea ce ţi se va pune este ce ai făcut cu Isus Christos?

Şi, ştii ce vrea Dumnezeu în clipa aceasta mai mult decât orice? Să uite! Da, să uite! Să-ţi uite toate păcatele, tot trecutul, tot ce ai făcut, şi spus, şi simţit, şi… TOT! Absolut TOT! El poate şterge amintirea tuturor acestor lucruri din memoria Sa şi toate acestea vor fi ca şi cum nu au existat niciodată!

Ce zici? Nu vrei să îl satisfaci pe Dumnezeu şi astfel, să-ţi faci cel mai mare bine posibil? Crede în Isus şi crede acum!

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...