Despre Potenţial

Ioan 6:41-42 Iudeii cîrteau împotriva Lui, pentru că zisese: „Eu Sunt pâinea care s-a pogorât din cer.” Şi ziceau: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum, deci, zice El: „Eu M-am pogorât din cer?”

Este atât de uşor să-ţi faci idei preconcepute despre oameni! Să îi pui într-o cutie, sau într-o categorie, împreună cu alţi oameni cu care nu aparţin acolo!

Ideile preconcepute se formează uşor de tot! Pe la 1940, cam când au început să se importe bananele Chiquita în SUA era o reclamă la televizor în care, pe o melodie, se cânta cum că bananele acestea cresc la ecuator şi nu-i voie să le pui în frigider. Termenul „frigider” a fost ales pentru că rima oarecum cu „Ecuator”. Reclama aceasta cu o melodie cantabilă a devenit foarte populară. La fel de popular a devenit şi conceptul că bananele nu se păstrează în frigider (deşi se păstrează foarte bine şi mult mai mult timp!). Pe vremea aceea, gospodinele mergeau la cumpărături zilnic, pentru că multe dintre ele erau casnice şi frigiderele erau mici şi neperformante. Aşa că se cumpărau banane zilnic… şi se consumau zilnic. Peste ani, când femeile au început să muncească în afara căminului lor, şi au început să facă cumpărăturile o dată pe săptămână, cumpărau doar 3-4 banane, pentru că se stricau până săptămâna viitoare. Vânzarea bananelor a scăzut foarte mult. Degeaba încercau comercianţii de banane să convingă pe oameni că nu-i adevărat că bananele nu se pot păstra în frigider… deja oamenilor le intrase asta în cap. Chiar şi noi când am venit în SUA în anii ´80 am auzit de la prietenii români că bananele nu se pun în frigider!

Aşa-i şi cu oamenii. Ne formăm o părere despre ei, îi plasăm într-o categorie, şi de acolo înainte ei aparţin acelui grup în care au fost puşi şi TREBUIE să funcţioneze identic cu restul componenţilor grupului!

Isus Christos nu a fost scutit de a fi categorisit astfel. Crescut într-o localitate mică, cu părinţi cunoscuţi, cu fraţii şi surorile Sale trăind printre ceilalţi oameni, El însuşi probabil în cei 30 de ani pe care i-a trăit înainte de intrarea în slujbă fabricând poate o masă, un scaun, un sicriu pentru vecinii Săi, Isus era atât de cunoscut! Oamenii au avut percepţia despre El că ei ştiu cine este, cum este, ce capacităţi are. E un ţăran, un tâmplar, fără avere, fără şcoală, de aceea fără viitor, fără potenţial. Şi în mintea lor, i-au interzis Domnului Isus să se ridice mai mult decât credeau ei că se poate ridica.

Dar El acum spunea despre Sine lucruri care pentru iudei erau profetice: în Luca 4, după citirea unui pasaj din profetul Isaia, Isus a stat jos şi le-a spus că în clipa aceea, în auzul lor, sub privirile lor, s-a împlinit proorocia lui Isaia, care era despre Mesia. Cu alte cuvinte, El, Isus, fiul tâmplarului şi al Mariei, era Mesia! Te mai miri că în sfârşitul paragrafului, consătenii lui Isus îl iau pe sus şi se duc pe sprânceana muntelui ca să-L arunce jos de acolo ca pe unul care blasfemia?

Aşa ne uităm noi la oameni. Le analizăm culoare pielii, dacă-s graşi sau slabi, dacă-s educaţi sau nu, ne uităm cum se îmbracă, cum mănâncă, cum se poartă, cum vorbesc, şi apoi decidem în ce cutie cu ce categorie de oameni îi punem. Au părul lung, sau scurt, sunt tineri (a! noi ştim că tinerii-s neserioşi, nu-i aşa?) sau bătrâni (şi noi ştim că bătrânii-s rigizi şi conservatori!)…. Totul intră în categorii.

Dacă meseria noastră este de învăţător la şcoală, îi plasăm pe copiii ce-i educăm într-o anume categorie. Dacă suntem poliţişti, când tragem pe dreapta un om de culoare, îl plasăm automat într-o anume categorie (vezi filmul Crash). Dacă angajăm sales-people pentru o companie, şi candidaţii la post au accent puternic, ne gândim imediat că ei nu vor fi buni pentru compania noastră.

Prejudicii! Desigur că noi nu facem asta intenţionat! Dar aşa funcţionează creierul nostru, pentru a conserva energie şi pentru a asocia informaţii. El are compartimente şi acolo punem informaţiile primite. „Tu eşti Isus, fiul Mariei şi a lui Iosif, din Nazret. Eşti tâmplar, deci nu eşti prea deştept. Eşti sărac, că dacă ai fi fost vreun tâmplar de lux, te mutai de mult la Ierusalim să faci mobilă pentru Irod! Nu ai şcoală, deci nu poţi cugeta şi gândi în categorii filozofice, aşa că nu o să-ţi dăm ceva greu de făcut, ceva ce nu pricepi!”

Isus Christos a avut potenţial şi oamenii nu l-au perceput, de aceea au rămas neinfluenţaţi de ceea ce le-a adus Domnul. Potenţialul omului provine din planul lui Dumnezeu pentru viaţa fiecăruia, din felul în care percepem noi planul lui Dumnezeu şi nu ne împotrivim acestuia ci permitem prin disiplină proprie, studiu, dăruire, etc ca Dumnezeu să-şi împlinească lucrarea în noi! ”Eu sunt pâinea ce a venit din cer”! a zis Isus. Oamenii s-au uitat la El. Cei ce au văzut un consătean de-al lor şi L-au judecat ca atare, au neglijat cea mai măreaţă veste ce s-a adus omului vreodată. Ceilalţi, care nu s-au uitat de unde vine, cine i-au fost părinţii, cine-i erau neamurile, ci au primit în inimă ceea ce le spunea El, au dobândit viaţa veşnică.
Tu ce faci cu Isus Christos? Cine este El pentru tine? La-i pus în categoria „învăţătorilor”, sau a „întemeietorilor de religii”, sau este doar un „moralist de seamă”? Isus este într-o categorie unică, doar El singur: El este Mântuitorul lumii. Ca El nu a fost şi nu va mai fi nimenea cât vor fi cerurile şi pământul.

Gluma saptaminii

Frate pastor, este potrivit ca cineva sa beneficieze dupa greseala altcuiva? intreba enoriasul pe pastor.
Nu-i potrivit, Ioane! raspunse pastorul.
Sunteti sigur? intreba Ion.
Absolut sigur! raspunse pastorul.
Atunci va rog sa-mi inapoiati cele 3 milioane de lei cu care v-am platit pentru oficierea nuntii mele, in toamna! zise Ion.

Acum, când toţi suntem terorişti…

Nu-i mai voie să urci în avion cu sticla de apă, nu-i mai voie cu şamponul, nu-i mai voie rujul şi spray-ul de păr, nu-i mai voie apa de gură, nu-i mai voie deodorantul, nu-i mai voi pasta de dinţi, nu-i mai voie nimic! Dacă nu o să ne ucidă vreo bombă fabricată din lichide şi chimicale, atunci o să ne ucidă putoarea emanată de respiraţia noastră, transpiraţia noastră şi alte emanaţii, mai ales după excursiile lungi, trans-oceanice! Aşa că, de un fel de teroare în văzduh, tot ni-e sortit să suferim! Şi dacă nu ştii despre ce vorbesc, vreau aşa, să te întreb cinstit: ai stat vreodată lângă cineva care pute?

Dar ce mă supără mai tare, e politica asta a vestului, în care toţi sunt consideraţi terorişti, numai de dragul de a nu supăra pe cineva! Păi dacă cineva are tenul închis, are barbă, vorbeşte cu accent, îl cheamă Mahomed, sau Rashid, sau Mahmoud, sau Ahmed, şi dacă s-a născut în Arabia Saudită, sau Egipt, sau Libia, sau Siria, sau Irak, sau Iran…. Atunci lui să i se ia apa, şi pasta de dinţi şi restul! El să fie luat la întrebări, să fie controlat, dezbrăcat în pielea goală, căutat prin toate orificiile (J) etc, etc. De fapt, eu nici nu cred că aştia umblă cu pastă de dinţi, cu apă de gură şi cu deodorant! Din câte îmi amintesc eu, de câte ori am stat sau am trecut pe lângă ei, nu foloseau! Păi, cu atât mai uşor! Când îl prinzi pe Mahomed cu deodorant, ştii că pune ceva la cale!

Dar nu, să nu supărăm pe careva, mai bine le luam la toţi chimicalele. Sper ca pacifiştii să fie mulţumiţi! Ei şi aşa vor să facem în aşa fel încât să trăim paşnic cu cei ce vor să ne ucidă. Să-i lăsăm în pace, că poate atunci nu ne ucid, decât pe jumătate din noi! Adică, noi suntem de vină că mahomedanii ne urăsc şi ne atacă! Serios? Păi ce le-am făcut noi, americanii, celor ce ne atacă?
– La 4 Noiembrie 1979 teroriştii au atacat ambasada americană din Teheran şi au ucis 66 de ostatici. 14 au fost eliberaţi, iar alţi 52 au fost eliberaţi după 444 de zile. Îţi închipui ce „fericire” este să trăieşti ostatic al unui terorist timp de 444 de zile?
– Între 1982 – 1991 peste 30 de americani şi alţii au fost luaţi ostatici de către Hezbollah în Liban. Unii au murit în captivitate, alţii au fost omorâţi, alţii au fost eliberaţi. Un american, Terry Anderson a fost eliberat după 2454 de zile.
– La 18 Aprilie 1983, o bombă într-o maşină explodează la Ambasada Americană din Beirut, Liban (drăgălaşii de Hezbollah, luptătorii pentru libertate!): 63 de oameni mor, printre care 17 americani.
– La 23 Octombrie 1983, un camion explodează lângă nişte barăci militare americane: 241 de marinari îşi pierd viaţa. Câteva minute mai târziu, o altă explozie ucide 58 de soldaţi francezi în vestul Beirutului.
– La 12 Decembrie 1983, în Kuwait, 5 americani îşi pierd viaţa şi alţi peste 80 de oameni sunt răniţi când un camion explodează.
– La 20 Septembrie 1984, un camion explodează lângă ambasada americană din Beirut, ucigând 2 americani şi alţi 22 de oameni.
– La 3 Decembrie 1984, zborul 221 din Kuwait spre Pakistan este deturnat de terorişti. Doi americani îşi pierd viaţa.
– La 12 Aprilie 1985, în Madrid, un restaurant frecventat de americani este aruncat în aer. Mor 18 spanioli şi 82 de persoane sunt rănite.
– La 14 Iunie 1985, zborul TWA 847 dinspre Atena spre Roma este deturnat şi pasagerii sunt reţinuţi timp de 17 zile. Un marinar american este executat.
– La 7 Octombrie 1985 vasul italian Achille Lauro este atacat de terorişti. Un turist american este omorât.
– La 18 Decembrie 1985, aeroporturile din Roma şi Vienna sunt atacate cu bombe, 20 de oameni mor, din care 5 americani.
– La 2 Aprilie 1986, zborul TWA 840 dinspre Roma spre Atena este atacat cu bombe: 4 americani mor, 9 sunt răniţi.
– La 5 Aprilie 1986 un disco-bar din Berlin este atacat de terorişti: doi îşi pierd viaţa, alte sute de oameni sunt răniţi.
– La 21 Decembrie 1988, zborul Panam dinspre Scoţia spre SUA este aruncat în aer: toţi cei 259 de pasageri mor, 11 mor pe pământ sub resturile căzute din aer.
– La 26 Februarie 1993, World Trade Center este atacat în New York, 6 oameni îşi pierd viaţa, alţi 1040 sunt răniţi.
– La 13 Noiembrie 1995, în Riad, Arabia Saudită explodează o bombă la ambasada americană: mor 5 militari americani.
– La 25 iulie 1996 în Arabia Saudită la o bază militară o bombă explodează şi 19 americani plus 13 alţi oameni îşi pierd viaţa.
– La 7 August 1998, în Kenya şi Tanzania două camioane explodează concomitent, ucigând 224 de oamenii, rănind peste 4500 de alţi oameni.
– La 12 Octombrie 2000, la Aden, Yemen distrugătorul american USS Cole este aruncat în aer. 17 marinari sunt ucişi.
– 11 Septembrie 2001, atacul în New York şi Pentagon, 2992 oameni sunt ucişi.
– La 14 Iunie 2002, în Pakistan o bombă explodează la consulatul american; 12 oameni mor.
– La 12 Mai 2003, în Arabia Saudită un om se aruncă în aer şi ia împreună cu el 34 de alţi oameni, dintre care 8 americani.
– În 2004, 29 de oameni mor în 3 diferite atacuri teroriste în Arabia Saudită.
– La 9 Noiembrie 2005, în Aman Iordania 3 hoteluri sunt atacate, şi 57 de oameni îşi pierd viaţa.

V-am plictisit deja? Că dacă da, mă opresc… şi aminetsc în trecere miile de oameni ce mor în Irak, Nigeria, Malaezia, etc. Dacă nu v-am plictisit, voi continua… numai că va trebui să deschid un nou web-site! Şi toate acestea atacuri teroriste executate de către o religie a păcii! Dar cum poate să facă altceva un om care din copilărie este învăţat că evreul este o maimuţă, creştinul e un porc, şi că trebuie urâţi şi unul şi celălalt, şi că nu-i voie să le faci bine, să te împrieteneşti cu ei…

Acum musulmanii sunt supăraţi că Bush i-a numit pe cei dintre ei care sunt terorişti „fascişti islamici”. Eu cred că ar trebui să lase protestele contra lui Bush şi să protesteze împotriva acelora dintre ei care fac relele astea. Nu vreau să aud din gura lor nici un alt fel de protest. Numai că ei nu potaltfel! Îţi vine să crezi? Sunt musulmani care-s de 3-4 generaţii în Anglia, şi urăsc pe englezi!

M-am mai gândit că dacă nu ar fi existat Israelul, ar fi fost mai bine? Şi apoi m-am gândit de asemenea, că nu. Musulmanii ar fi căutat un alt motiv: s-ar fi supărat că de la 1492 maurii au fost daţi afară din Spania, că …

În sfârşit, cred că tactica noastră este greşită: noi ne bucurăm când reuşim să dejucăm un atac, ca cel de săptămâna asta, în Anglia. Dar asta e o tactică greşită! Noi ar trebui să eradicăm răul de la rădăcină. Să interzicem predicarea religiei urii printre noi, la moscheele din Occident. Să trimitem acasă la ei pe cei cărora nu le place aici, şi vor să ne ducă cu 5-6 secole în urmă. Că şi aşa nu au produs nimic în întreaga lor existenţă decât… petrol! Şi până şi acel, nu-i produsul lor ci al bunului Dumnezeu!

Doamne, eu Te rog!

Acum câţiva ani, scriam poezia de mai jos. În seara aceasta, privind la ştirile recente, cu atacul terorist dejucat de forţele de poliţie din Anglia, am încercat să găsesc un canal de televiziune care vorbeşte despre altceva. Altceva, nu am găsit (decât desigur deea ce nu mă interesează). Şi astfel, mi-am amintit de versurile pe care le scriam în urmă cu ani, fiind obosit de ceea ce se întâmplă, cam aşa cum mă simt acum. Iată-le, sper spre delectarea cititorilor mei:

Doamne, eu te rog
Puterea sã mi-o împrospãtezi
Ca sã îţi pot
Sluji.

Printre lupte
Şi ispite
Am ajuns
Obosit.

Numai la pieptul tãu
Mã grãbesc
Sã-mi aştern
Capul meu
S-am odihnã.

Sã simt mâna ta
Pe frunte cum
Mã va mângâia
Şi sã suspin
Uşurat.

Fericirea mea
Este întotdeauna
Doar
Sã vãd faţa ta
Sã te ştiu alãturea
De mine.

Dintre lupte
Şi ispite-acum
La tine-am venit.

Numai la pieptul tãu
M-am grãbit
Sã-mi aştern
Capul meu
Şi-am odihnã.

Simt puterea ta
În mine cum curge ca un râu
Doar ţie-ţi voi
Sluji.

Trucaje, Minciuni, etc… = Modus Operandi terorist

Am primt deunăzi articolul de mai jos de la bunul meu prieten, Emi Pavel. Mi l-a trimis cu destinaţia „pentru blogul tău” şi deci, TREBUIE să ţin cont de el! Iată deci:

Agentia de presa Reuters a recunoscut ieri ca a difuzat o fotografie trucata.

Realizata de fotograful libanez profesionist Adnan Hajj, colaborator Reuters inca din 1993, imaginea reda un atac aerian al Israelului asupra Beirutului. In urma trucajului, orasul arata mai afectat decat a fost in realitate.

Fotografia a fost difuzata saptamana trecuta de mai multe site-uri internationale de stiri: nori grosi de fum negru se ridica deasupra unor cladiri din capitala libaneza. Cateva bloguri de stiri insa au remarcat ca imaginea fusese prelucrata in programul Photoshop, prin care “s-a adaugat” mai mult fum decat a fost in realitate.
“Fotograful a incercat in mod deliberat sa manipuleze imaginea, declarand ca a incercat doar sa inlature urmele de praf din fotografie si nu a reusit, facand greseli din cauza conditiilor proaste de iluminat existente in locul in care lucra”, a declarat Moira Whittle, seful Departamentului de relatii publice al agentiei Reuters.

Reuters si-a cerut scuze fata de public si a anuntat ca renunta la serviciile lui Hajj. Chiar si dupa aceasta mica victorie, bloggerii au solicitat Reuters sa evalueze si alte fotografii realizate de Hajj, mai ales pe cele facute dupa atacul de la Cana.

La inceputul razboiului, site-urile mici specializate pe stiri s-au luptat cu marile agentii. Acum, bloggerii nu inteleg cum de imagini trucate, care ar fi putut fi sesizate de orice fotograf neprofesionist, i-au putut pacali pe profesionistii de la Reuters.

Ieri, pe mai multe bloguri era postata inca o fotografie realizata de Hajj pentru Reuters considerata a fi tot un trucaj: un F-16 al armatei israeliene lanseaza proiectile asupra orasului Nabatiyeh, in timpul unui bombardament in sudul Libanului. Bloggerii sustin insa ca, de fapt, darele luminoase nu sunt proiectile, si au fost editate tot in Photoshop.

Nimic nou sub soare! Teoriştii se ascund după copii şi femei (desigur, de cele mai multe ori după propriile lor femei şi copii! Că doar ce-i femeia în lumea arabă, dacă nu doar un obiect, după care te poţi ascunde, cum te-ai ascunde după un… dulap, de care te poţi descotorosi cum şi când vrei, pe care poţi călca ca pe un preş!). Când femeile şi copiii le sunt ucişi, atunci toată lumea strigă că s-au atacat civilii! Mai întâi ni se aruncă o perdea de fum, afirmându-se că au murit aproape 100 de civili. Mai apoi, când îi numărăm, de fapt au fost doar vreo 28. Nu că moartea a 28 de civili e mai puţin importantă decât moartea a 100! Dar faptele trebuie să reprezinte adevărul!

Când e vorba de a tăia capul unui ziarist capturat, teroristul se ascunde după o broboadă cu care se înveleşte bine, ca să nu fie recunoscut. Când e vorba de transmisii televizate, teroristul se ascunde după fraze sforăitoare şi ameninţătoare, după emisiuni înregistrate în secret, anterior cu mult transmisiei. Prin peşteri şi munţi, prin ambasade străine (deoarece se pare ca actualul lider al Hizbollah-uylui, Hassan Nasrallah se ascunde în amabasada iraniană din Beirut), prin gropi şi canale, teroristul luptă de-a ascunselea cu lumea-ntreagă.

Minciunile sunt un lat fel de a se ascunde, mai bine zis de a ascunde adevărul. Fotograful ziarist care a trucat pozele de mai sus a ascuns adevărul după mai mult fum, sau după mai multe dâre luminoase! Când este vorba să minţi, poţi folosi drept ascunziş întunerecul sau.. lumina!

Ce s-a mai ales şi de meseria asta, de ziarist! Cândva ziaristul trebuia să transmită exact ceea ce se întâmpla. Cometariul întâmplării trebuia lăsat în seama cititorului ştirii. Acum însă, ziaristul urmăreşte evenimentele, le comentează şi ni le dă gata mestecate. Noi nu mai trebuie să ronţăim ştirile, nu mai trebuie să ne batem capul, nu mai trebuie să gândim: trebuie să cântăm „osanale„ ziaristului care ne-a dat totul de-a gata. Ce efrot! Ce servicu! Ce act eroic! A gândit el pentru noi, aşa că noi ne putem vedea mai departe de treabă, şi să ne gândim cu cine se va culca „next” una dintre protagonistele show-ului Desperate Housewives….

Agenţia de ştiri Reuter nu a scăpat nici ea de a cădea pradă păcatului de a ne da gata mestecate nişte ştiri. Numai că, atunci când primeşti ştirea de la unul care trăieşte în apropierea teroriştilor, trebuie să fii atent! Modus Operandi al teroriştilor este minciuna, ascunderea, atacul pe la spate, pe neaşteptate, când te aştepţi mai puţin, când ţi-e lumea mai dragă.

Mulţumesc frumos, Emi! Ştirea ce mi-ai trasmis-o mi-a dat ocazia să mă mai eliberez de năduf!

Copiii Războinici

In ziarul Cronica Zilei din Mexico City, ieri, 7 August 2006 a apărut o poză interesantă. Ea reprezintă nişte copiii din Venezuela lui Hugo Chavez. Pornit pe principii dictatoriale, regimul lui Chavez i-a îmbrăcat pe copii în echipament militar şi-i îndoctrinează pentru ca mâine ei să desăvârşească „revoluţia marxistă” din ţara lor.

Când vor fi lăsaţi copii să fie copii? De ce le dăm preocupări de adulţi, în timp ce au o minte de copii? Imaginea aceasta apare din când în când, prin ţări ca Irak, Iran, Pakistan, şi în legătură cu organizaţii teroriste ca Hizbollah, Hamas sau al Qaida.

Dacă le prezinţi unor copii nişte personaje cum au fost Che Guevara şi Carlos Şacalul ca pe nişte eroi, şi actele lor criminale ca pe nişte aventuri, copiii te vor crede şi vor începe să viseze la idealul de a fi ca eroii aceştia. Viaţa copiilor este dominată de eroi, mulţi dintre ei imaginari. Noi putem alimenta imaginaţia lor cu minciuni, şi ei le vor crede ceea ce le spunem noi. Dacă le spunem să pună mâna pe armă şi să tragă cu ea în inamic, şi să nu ţină cont că vor muri, că dacă mor, vor merge dincolo la Mohamed sau Alah, copiii vor crede. Dacă unim legătura de exploziv ascunsă în jurul brâului lor pe care s-o detoneze în mijlocul unei pieţe pline de civili de un act al credinţei cerut de Coran, sau de ţară, sau de „conducătorul iubit”, copiii vor crede şi te vor asculta.

Noi creştem prin diverse locuri viitorii terorişti ai lumii. Astfel, numărul celor ce mâine vor arunca în aer trenuri şi biserici, pieţe şi fabrici, va creşte exponenţial. Avem în mâna noastră, cea mai teribilă armă a zilei de mâine: nu cea atomică, ci copiii noştri! Degetele lor vor sta pe butoanele roşii care vor arunca în aer viitorul lumii în care trăim astăzi. Ce fcaem cu ei? Ce îi învăţăm?

Sunt destule exemple nobile în jurul nostru. Şi e plină Scriptura de astfel de exemple. Să le dăm ca eroi pe cei ce au stat pentru dreptate, pentru adevăr, pe cei ce au făcut isprăvi izvorâte dintr-o credinţă curată şi adevărată în Dumnezeul cel viu! Şi nu ne va fi niciodată ruşine de copiii noştri. Nu ne vom teme de umbletele lor, de prietenii lor, de alegerile pe care le vor face.

Generaţia MTV

Nu de mult (la 1 August 2006) canalul de televiziune MTV (Music Television) a sărbătorit 25 de ani de existenţă. Programul prezintă vidouri muzicale cu piesele cele mai populare, şi este adresat adolescenţilor şi tinerilor (vârsta 12-25 ani). Câteodată când fac chanel-surfing şi dau peste MTV, văd transmisii de prin Cabo San Lucas-Mexico şi alte puncte de vacanţă populare printre tineri, în care sunt redate imagini de fete îmbracate în costume de baie foarte sumare, tineri şi tinere îmbrăţişându-se şi sărutându-se, consumând bere şi alte produse alcoolice, şi chiar participând în dezmăţ. Trec rapid peste canalul respectiv şi nu ştiu dacă am stat în total pe el mai mult de 10 minute în ultimii 20 de ani. O să mă întrebaţi dacă în timpul acesta scurt mi-am făcut o părere educată cu privire la „toate” programele: păi, o să vă întreb, de câte ori trebuie să muşcaţi dintr-un măr putred ca să vă daţi seama că-i… putred?

Tinerii noştri petrec într-o săptămână mai multe ore în faţa televizorului decât la şcoală! Plătim bani grei să ne trimitem copiii la şcoli de pe lângă biserici, sau parohiale, ca să dobândească o educaţie solidă, dar ei ne sunt educaţi de programe de televiziune ca MTV, de jocuri jucate pe Play Station, de desene animate de o lipsă de gust crasă. Am urmărit unele desene animate destinate tinerilor (Beavis and Butt-Head), cu limbaj mizerabil, cu aluzii frecvente la sex, cu porecle de „slot” şi „whore” (curvă), „pimp” (proxenet) etc. Nici nu-i de mirare că tinerele noastre de prin şcoli, la vârsta de 12-13 ani au avut deja experienţe sexuale.

Îmi amintesc de o glumă (tristă, dar cu un mare adevăr în substart) în care tatăl s-a gândit că ar fi timpul să-i vorbească băiatului său de 14 ani despre sex, aşa că l-a chemat la el în dormitor, a închis uşa, şi i-a zis: fiule, trebuie să vorbim despre ceva foarte serios! Despre ce vrei să vorbim, tată? a zis băiatul. Despre sex! a răspuns tatăl. Şi ce vrei să ştii despre sex? a continuat puştiul.

Generaţia de tineri care creşte sub ochii noştri a crescut sub influenţa electronicii ca nici o altă generaţie de până acum: casetofoane, MP3 playere, i-PODuri, jocuri electronice, etc. 80% din tinerii noştri urmăresc programele MTV. A fost canalul în care s-a investit cea mai multă cercetare pentru a alcătui programe care să „prindă” tineretul. A devenit astfel o forţă economică şi culturală în viaţa tinerilor. Cultura aceasta (pop culture) este contrară învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu şi principiilor sănătoase în care am crescut noi!

Nu-i de mirare că pe lângă promiscuitatea de care dau dovadă, tinerii cresc violenţi, fără respect, fără responsabilitate, fără educaţie, fără morală.

Ce-i de făcut? Vina este şi a noastră, a părinţilor: i-am scăpat din mână. Nu le-am cenzurat (ştiu că e un cuvânt neplăcut, dar până dau de mâncare, şi adăpost, şi plătesc şcoala copiilor mei, ei sunt datori să asculte de mine şi de regulile mele!) timpul petrecut în faţa televizorului, nu i-am îndrumat spre activităţi care dezvoltă imaginaţia (cum este cititul, de exemplu; se ştie că urmăritul programelor de TV este cel mai puternic ucigaş al imaginaţiei, al gândirii creiatoare!), nu i-am încurajat să asculte muzică care înalţă şi nu degradează, nu i-am încurajat să înveţe să cânte la un instrument, să facă un sport!

Poate că începutul recâştigării pentru Dumnezeu al acestei generaţii nu-i ratat. Propun să începem noi înşine, părinţii, cu un mai mare respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune. Să înfiinţăm în casele noastre altare sfinte, la care copiii noştri să fie aduşi în rugăciune şi pentru a se ruga. Apoi să-i încurajăm la a-şi ocupa timpul cu ceva constructiv. Şi nu în ultimul rând, să cenzurăm la ce privesc, ce ascultă, cu cine discută şi ce vorbesc.

Cred că nu-i prea mult, pentru viitorul lor, şi liniştea noastră!

Gluma Săptămânală August 5, 2006

Trei băieţi s-au dus la pescuit, lângă moara cea veche. Pe când pescuiau ei de zor, hopa şi inspectorul de permise apare dinspre pădure. La vederea lui, unul dintre băieţi îşi trânteşte undiţa pe mal, şi o ia la fugă din răsputeri. Inspectorul o ia pe urmele lui.

După o fugă de vreo cinci minute, ajuns în pădure, băiatul se opreşte brusc, îşi pune mâinile în şolduri şi-l aşteaptă pe inspector. Acesta vine gâfăind la băiat şi-i cere permisul de pescuit. Băiatul bagă mâna în buzunar şi i-l dă.
– Asta e cea mai mare prostie ce am văzut-o vreodată în viaţa mea!, spuse inspectorul. Dacă ai permis de pescuit, nu trebuie să fugi de mine!
Eu am permis, răspunse băiatul, dar prietenii mei care au rămas pe mal nu au!

Armele Noastre

2 Corinteni 10:4 Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci Sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.

Asistăm zilele acestea la răzbiul dintre Israel şi Hezbollah. Ambele armate folosesc tot felul de armament. Hebollah a luat prin surprindere pe Israel prin nişte rachete de lungă bătaie despre care nu se ştia că sunt în arsenalul lor. De asemenea, în ultimele zile s-au tras zilnic peste 150 de rachete în Israel. Au murit mulţi de ambele părţi. Israel a folosit rachete trase din avioane şi helicoptere de luptă.

Apoi cursa înarmărilor este mai aprigă decât oricând! Iranul se străduieşte să dobândească arma nucleară. Se pare că cei din Coreea de Nord o au deja. Aşa că lumea se împânzeşte cu tot mai multe arme care vor putea distruge civilizaţia şi omenirea, aşa cum le cunoaştem noi astăzi! Arsenalele acestea vor contribui probabil la exploziile care vor aduce decimarea populaţiei după cum ne sunt redate evenimentele în cartea Apocalipsei.

Dar de fapt şi noi creştinii avem armamentul nostru! Noi suntem la rândul nostru angajaţi într-un război. Nu-i nuclear ci spiritual, nu-i pentru pământ ci pentru suflete! Problema noastră, a celor mai mulţi, este că ne-am băgat de mult săbiile în teacă (poate că au şi ruginit acolo!) şi trăim o viaţă fără griji în Sion, în timp ce inamicul nu are nici o reţinere sau lene în a folosi armele la dispoziţia lui pentru a cuceri importante redute spirituale şi culturale.

Culturale, deoarece după părerea mea cultura reprezintă credinţe religioase aflate la confluenţa trăirii cotidiene; mai direct spus, cultura este credinţa aplicată în toate domeniile de existenţă. Eu fac alegeri de fiecare zi sau ceas, care reflectă setul meu de valori religioase: ce fel de abţibild îmi cumpăr să pun pe bara de protecţie a maşinii mele, ce fel de haine port, ce citesc, cum vorbesc, ce filme urmăresc, ce fel de muzică ascult, ce mă interesează, pentru cine votez, etc. Astfel, faptele mele devin materialul din care se formează cultura în care trăiesc. Faptele vorbesc mai puternic decât ideile şi cuvintele noastre!

Noi care am trăit o perioadă sub comunismul românesc, ştim că cei de la guvernare limitau exprimarea religioasă la anumite standarde care se potriveau cu obiectivul lor de a duce ţara spre ateism. Cu toate acestea, Biserica lui Christos a înaintat şi s-a dezvoltat parcă în ciuda opreliştilor şi piedicilor impuse. Noi vorbeam despre Christos cumva cu mândrie! Credinţa în El ne dăduse o libertate care nu era oprită de nici o oprelişte de dinafară. Forţele celui rău nu ne puteau cuceri în felul acesta!

Dar am plecat din ţară, şi ne-am împrăştiat prin lume, care-ncotro! Găsind o nouă libertate, cu care nu eram obişnuiţi anterior, ne-am lăsat jos garda şi, nu că am început să acceptăm compromisul, dar am început să trăim viaţa creştină mai cu nonşalanţă! Corectitudinea politică ne-a făcut să nu mai vorbim despre Christos şi despre credinţa în El cu acelaşi entuziasm cu care o făceam când ni se impunea tăcerea! Aici în America, musulmanii şi New Age pot să-şi predice fără probleme crezurile… dar noi, creştinii ne ferim să „obligăm” pe cineva să îmbrăţişeze credinţa în Christos. Am uitat de „smulgerea din foc” despre care vorbea apostolul Iuda (Iuda 1:23 căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc). Smulgerea e un act de o anumită violenţă menită să învingă inerţia celui cuprins de flăcări! Nu numai că nu mai atacăm cu armele noastre, dar abia de ne mai apărăm redutele cucerite odinioară! Ne-am retras în turnul nostru de fildeş, cu crezul că dacă noi nu atacăm pe alţii, ne lasă şi ei în pace! Ce greşeală! Între timp, pata de pământ pe care stătea împlântat turnul nostru de fildeş a devenit tot mai mică, şi acum duşmanul stă chiar la porţile noastre şi bate cu furie. Ne-a apucat pe unii dintre copiii noştri, a pătruns prin adunările noastre, este la el acasă în casele noastre, în obiceiurile noastre. Ne cucereşte la serviciu şi în vacanţă, când suntem ocupaţi sau în timpul nostru liber!

Între timp, armele cele mai puternice, cu cea mai lungă bataie posibilă, arme care străpung inima omului, care despică gândurile de sentimente, arme care pătrund cerul şi se împlântă cu putere în Locul Preasfânt din Templul lui Dumnezeu, stau ruginite în tolbele lor… Avem cu noi rugăciunea, dar n-o mai folosim decât să ne însoţească până la serviciu şi înapoi acasă (celebrul cântec englezesc care spunea you’ve got to pray just to make it today…). Avem Cuvântul lui Dumnezeu pe care când deschidem gura să-l rostim, trebuie să ne dregem cu atenţie glasul, pentru că vocea ne e răguşită ca şi când ne-am fi trezit dintr-un somn lung. Apoi îl pronunţăm cu sfială, ca nu cumva să deranjăm vreun alt adormit.

Propun să trecem la o reformă a vieţii noastre creştine. Noi avem nişte ordine, avem o misiune! Suntem ostaşi în Armata Domnului Isus Christos şi El a spus: Mergeţi în toată lumea (asta am făcut deja într-un fel sau altul) şi predicaţi Evanghelia la orice făptură! (Marcu 16:15). Pavel spunea lui Timotei: 2 Timotei 4:2 propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. În Apocalipsa 19 Domnul Isus ne este ilustrat ca un luptător viteaz, având o sabie ÎN GURĂ! Sabia aceasta este şi în gura noastră: la magazin, acasă, la biserică, în parc şi pe metrou, sabia e la noi! Să o folosim cu încredere. Rezultatul încleştării noastre în lupta cu Diavolul este la latitudinea lui Dumnezeu. Noi doar trebuie să putem spune la sfârşit, alături de Pavel: 2 Timotei 4:7 M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.

Doamne ajută-ne!

Extaz şi… Agonie!

Am inversat intenţionat titlul carţii lui Irving Stone, ca să mă refer în cele ce urmează la cazul lui Mel Gibson. Celebrul actor şi producător al filmului „the Passion of the Christ” a fost oprit acum câteva zile pe un bulevard din California, conducând cu viteză excesivă, beat criţă şi având o sticlă de alcool deschisă în maşina sa. Când a fost oprit de poliţie, Gibson a început să înjure pe evrei că ei ar fi de vină pentru tot ce e rău şi a început să facă declaraţii anti-semite şi acuzaţii la adresa poliţistului, întrebându-l dacă şi el este evreu.

Gibson este pasibil la o pedeapsă de până la 6 luni în închisoare (din care va face probabil 2-3 şi ceva servicu comunitar, adică va aduna gunoiul de pe marginea unor şosele americane… pentru că este o celebritate!). Când s-a trezit la realitate, Gibson şi-a cerut scuze pentru referirile anti-semite şi a afirmat că el nu este un anti-semit. Asta a fost agonia lui Gibson.

Acum despre extaz! Cei mai mulţi dintre noi am fost plăcut surprinşi de vizionarea filmului the Passion of the Christ, film care redă ultimele 12 ore din viaţa Mântuitorului. A fost mult sânge şi multă durere pe ecran… dar aşa a fost suferinţa Domnului Isus. Eu nu cred că prea mult sânge filmat ar fi depăşit sângele vărsat! Cred că suferinţa Domnului a fost imposibil de descris în cuvinte sau imagini, aşa că pentru mine, nu a fost nimic prea mult! Producţia lui Gibson a fost bine primită de creştinii de pretutindeni, care s-au dus în număr record să vadă filmul. Astfel, filmul ocupă un loc printre primele zece cele mai vizionate filme din lume, aducând un venit de peste 370 milioane de dolari. Mii de creştini (şi necreştini) au fost inspiraţi şi binecuvântaţi de film.

Apropierea lui Gibson de Sfânta Scriptură şi încercarea lui de a înţelege drama sacrificiului Mântuitorului l-a ridicat pe culmile cele mai înalte ale succesului şi aprecierii. Numai doi ani mai târziu, îndepărtarea de Scripturi şi apropierea de alcool i-a „luat minţile”. Extaz şi agonie!

Ştii, Sfânta Scriptură are puterea de a face şi cu noi exact acelaşi lucru. Dacă stăm aproape de ea şi îi urmăm sfatul, dacă studiem viaţa lui Christos şi o trăim, vom fi duşi din extaz în extaz (din slavă în slavă, cum zice Biblia). Dacă ne îndepărtăm de Scriptură şi ne apropiem de alte lucruri, vom experimenta agonia pe propria noastră piele şi în suflet. Alegerea este a fiecăruia dintre noi: ce vrei să trăieşti? Agonie sau extaz?

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...