PERSPECTIVE CRESTINE

Săptămâna aceasta este ziua mulţumirii. E ultima joi din fiecare noiembrie. Apoi, intrăm în linie dreaptă în aşteptarea crăciunului. Ambele sărbători sunt considerate cu precădere sărbători ale familiei. De prin întreaga americă, oamenii vor călători la părinţii, fraţii, surorile, copiii lor. De fapt, sărbătoarea mulţumirii este sărbătoarea la care se ating niveluri record de călători la toate mijloacele de transport.

Aceste două sărbători ne apropie apoi de anul nou. De aceea, grupajul acestor trei săbători este pentru mulţi un timp de evaluare, de facere a inventarului. Unele scaune la mesele de sărbătoare, scaune ce anul trecut au fost ocupate, anul acesta vor fi goale. O relaţie care s-a răcit, sau o moarte care ne-a răpit prieteni sau iubiţi ai noştri a lăsat fără îndoială un gol la mesele noastre şi în inimile noastre. Nu ne-au rămas decât amintirile. Faptul că moartea sau alte evenimente ale vieţii ne pot răpi cei mai buni prieteni sau rudeniile cele mai dragi şi că singurul lucru care ne rămâne sunt amintirile, ar trebui să ne facă pe toţi să ne luăm în foarte serios relaţiile. Să nu renunţăm atât de repede la oameni cu care ne-am împrietenit, la membrii de familie din familia în care am fost aduşi fără voia noastră, sau din familia lărgită în care am ajuns prin alegere. Să nu fim atât de nerăbdători cu alţii, atât de perfecţionişti încât să le cerem mai mult decât pot! Să nu aşteptăm de la alţii mai mult decât putem da noi înşine!

Poate nu ar fi rău ca încă de pe acum, să scoatem o bucată de hârtie şi un creion şi să facem o listă cu nume ale unora care nu au primit o felicitare de crăciun de la noi de fooooooaaaarte multă vreme. Sau poate un telefon. Sau un email. Acesta din urmă, este atât de uşpr! Scrii câteva rânduri şi durează câteva secunde pentru a ajunge la destinaţie! Dacă am alcătuit lista, să începem să scriem unor unchi şi mătuşe cărora nu le-am mai scris de ani de zile, să sunăm prieteni vechi, cu care nu am vorbit de mult. Să răscolim în felul acesta amintirile plăcute de odinioară, şi să adăugăm altele noi la ele. Dacă vom fi confruntaţi cu un scaun gol la vreo ,asă de sărbătoare, să putem să ne ştergem lacrima din colţul ochiului cu un zâmbet care să semnifice că nu tot ce am avut în legătură cu persoana respectivă ne-a fost furat de evenimente.

Sărbătorile sunt nu doar un moment de inventariere, dar sunt şi un prilej de bucurie. Să ne oprim din alergarea pentru trup în zilele acestea şi să ne bucurăm! Să mulţumim din inimă Celui din mâna căruia ne vin toate lucrurile pentru tot harul şi lucrurile ce ni le-a dat. Pentru viaţă, sănătate, putere de muncă, înţelepciune şi inteligenţă, familie.

Să-i mulţumim pentru mântuire. Este lucrul cel mai de preţ pe care îl avem. Dacă aici pe pământ ne rămân amintirile ca un lucru de valoare, când vom pleca de aici, amintirile n-au nici un rost dacă nu am avut parte mai întâi de mântuirea lui Isus Christos. Este primul lucru pe care-l ducem din viaţa noastră de aici în viaţa nostră de dincolo. Nemântuiţi, trăim în moarte şi în întuneric, plecăm în moarte şi-n chin şi durere veşnică. Toate realizările noastre din lumea aceasta rămân aici dacă nu am fost mântuiţi. Nu zic că dacă am inventat ceva nu va fi folosit de posteritate, că dacă am acumulat avere nu o vor folosi urmaşii noştri. Nu. Permiteţi-mi să fiu egoist aici. Eu nici nu pot iubi pe alţii destul de bine dacă nu mă iubesc pe mine mai întâi! Vechea Lege spunea: Matei 19:19 „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” E logic că dacă nu mă iubesc pe mine mai întâi, nu pot iubi pe alţii cum trebuie! De aceea, ce las altora, ce bine fac pentru alţii depinde de ce duc eu din lumea asta, ce am făcut mai întâi pentru mine. Şi pot duce doar două lucruri: mântuirea, sau viaţa nouă primită în dar, prin credinţă de la Domnul Christos, şi faptele mele făcute în lumină (Apocalipsa 14:13 Şi am auzit un glas din cer, care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii, care mor în Domnul!” -„Da” zice Duhul „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”).

Să-i mulţumim Domnului Isus pentru că a lăsat slava cerului că să vină aici pe pământ, pentru a muri în locul nostru. Ştiu că există tendinţa omenească de a uita şi de a transforma crăciunul într-o sărbătoare a pomului de crăciun, a darurilor, a colinzilor şi gătitului. Astea-s bune toate la locul lor. Crăciunul este însă mai presus de toate, o amintire a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Fără venirea Sa, toate celelalte nu ar avea nici un rost. De aceea să ne concentrăm mai mult asupra Lui (ca să nu spun că ar trebui să nici nu ne intereseze altceva chiar deloc!) şi să lăsăm ca celelalte lucruri amintite mai adineaori să fie doar garnitura prilejului de sărbătorire a Domnului.

Noi nu putem preţui la adevărata valoare venirea Domnului în lume. Pavel încearcă să ne facă să înţelegem, să ne arate ce scrie printre linii, când spune: Filipeni 2:6-8 El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Isaia adăuga şi el acestei imagini când spunea: Isaia 53:1-5 Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţă, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi.

Să ne oprim deci la aceste sărbători să mulţumim pentru darul lui Dumnezeu. Să citim încă o dată cu familia istorisirile legate de venirea Domnului în lume şi să zicem din toată inima: Doamne, Te laud şi îţi mulţumesc!

Astfel de atitudini, vor transforma sărbătorile din anul acesta şi vor fi astfel cele mai frumoase din întreaga noastră viaţă!

A fost o dată un împărat japonez care s-a văzut nevoit să angajeze un samurai-şef aşa că a dat anunţul în toată lumea ca cei dornici să vină cu cererile lor la curtea sa. După pre-selecţii şi selecţii îndelungate şi riguroase, făcute de subalternii împăratului, trei samurai s-au calificat pentru a demonstra măiestria şi calitatea lor în faţa împăratului: un samurai japonez, un samurai chinez şi un samurai evreu.

În ziua competiţiei dintre aceştia trei, împăratul şi curtenii săi s-au adunat să aprecieze talentele candidaţilor.

Primul samurai, cel japonez a vanit în faţa curţii, a scos dintr-o cută a chimonoului său o cutie de cribrituri, a deschis-o, din ea a zburat un bondar, şi samuraiul şi-a scos rapid sabia, a şuierat cu ea în mişcări rapide prin aer şi iată că bondarul a căzut pe pământ tăiat în două. Toată curtea a aplaudat frenetic! Aşa ceva nu se mai văzuse niciodată.

Al doilea samurai, chinezul, a venit şi el în faţa curţii, a scos şi el o cutie de chibrituri, din ea a zburat o muscă, samuraiul a făcut dpuă mişcări fulgerătoare prin aer cu sabia sa, şi iată musca căzută la picioarele sale tăiată în patru bucăţi. Aplauzele au fost interminabile.

Samuraiului evreu i-a venit şi lui rândul. A venit în faţă, a scos de-acum tradiţionala cutie de chibrituri, din ea a zburat un ţânţar. Sabia samuraiului a făcut uuşş, uuşş, uuşş prin aer, după care, ţânţarul a continuat să zboare mai departe. În curtea împăratului s-a aşternut tăcerea. Toţi se uitau întrebători către samuraiul evreu, aşteptând o explicaţie. Împăratul chiar zise: foarte ambiţios, dar de ce mai zboară ţânţarul?

Cu o plecăciune adâncă, samuraiul evreu explică: tăierea împrejur nu a fost menită să ia viaţa ţânţarului!

Isaia 43:5 Nu te teme de nimic, căci Eu Sunt cu tine.

Frica este o reacţie emoţională la un factor de risc, ameninţare sau pericol percepute de noi. În faza cea mai blândă, frica este doar un sentiment neplăcut: ne îndeamnă la atenţie sau la evitarea situaţiilor care au indus frica. În fazele ei mai avansate, frica poate duce până la o stare paranoică cu privire la reala sau presupusa ameninţare.

Versetul de mai sus face parte dintr-un context în care Domnul Dumnezeu avertizează pe cel căruia i se adresează să nu-i fie frică dacă va trece prin apă sau foc, deoarece Domnul este cu el. Azi tu şi cu mine suntem cei cărora ne vorbeşte Domnul.

Nu ştiu dacă ai fost vreodată aproape de moarte! Dacă ţi s-a părut că mori, că nu mai poţi respira! Sau, dacă ai intrat cu avionul într-o turbulenţă atât de gravă încât ai avut impresia că nu o să mai ajungi întreg pe pământ. Sau dacă ai stat în faţa unei operaţii grave, când doctorul ţi-a spus că ar fi posibil ca operaţia să nu reuşească din cauza unor factori independenţi de el, şi că se poate muri pe masa de operaţie.

În asemenea momente, îţi trece prin faţa ochilor minţii toată viaţa. Lucrurile care ţi se păreau importante până la confruntarea cu moartea nu mai au nici o valoare: averea, maşina, hainele, diplomele, îşi pierd cu toate importanţa. Alte lucruri îţi vin în minte. Te gândeşti că nu ţi-ai cerut iertare soţiei după ultima ceartă. Că-ţi rămân copiii orfani. Că mărturia ta cu privire la Viaţa care a fost arătată nu a fost aşa cum trebuia. Că nu ai făcut cât ai fi putut pentru Christos.

Ce impact lasă asupra ta o astfel de experienţă? Dacă a fost doar o spaimă de moarte ceea ce a produs confruntarea ta cu adevărul, te întorci la vechea ta viaţă neafectat după ce totul revine la normal şi pericolul a fost îndepărtat? Sau îţi schimbi priorităţile? Iei hotărâri noi de care te vei ţine? Promiţi cumva Domnului ca Iacov, că dacă te scapă de situaţia aceasta, o să-i dai Domnului ceva în schimb? (Geneza 28:20-22).

Pentru cel ce trăieşte cu Domnul şi pentru El, frica nu trebuie să fie o problemă. În special, frica de moarte! De ce? Deoarece există un adevăr care copleşeşte orice frică, orice nelinişte: Coloseni 3:3 Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Un om mort nu se mai teme de nimic! Noi nu suntem doar morţi, ci trăim, şi viaţa noastră nouă, este ascunsă în Christos, şi cu Christos în Dumnezeu! Asta înseamnă că nimic nu ne poate afecta în rău atâta timp cât stăm ascunşi în Domnul!

Israeliţii ştiau ce însemna să treacă prin foc şi prin apă. Au trecut prin foc peste 400 de ani când s-au format ca naţiune în robia egipteană. Au fost puşi în cuptor până când strigătele lor au ajuns la Dumnezeu. Acolo în foc s-au curăţat de răutate, de invidie, de ură, de şiretlicurile fraţilor lui Iosif. Acolo au învăţat umilinţa. Acolo au cunoscut răutatea lui faraon şi a egiptenilor, ca să se scârbească de ei. S-au format în unitate şi s-au înmulţit în vederea alcătuirii unui popor al Domnului. Promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam de a-i înmulţi sămânţa, începea să se împlinească cu începere din Egipt.

Israeliţii ştiau ce însemna să treacă prin apă. Au ajuns la Marea Roşie, un popor mare la număr, cu femei şi copii, oameni fără arme şi antrenament militar, urmăriţi de o armată sofisticată de egipteni. Dumnezeue-o parte marea, de cealaltă armata egiptenilor. Au strigat către Domnul şi El a despicat Marea Roşie. Poporul a trecut ca pe uscat, cu apele aşezate ca două ziduri de-o parte şi de alta, martore a unei minuni. Flămânde ape, gata să mănânce un popor, dar oprite de o Mână… a celui ce le-a creiat! Apele îşi vor sătura foamea peste câteva ore, când vor ajunge egiptenii la faţa locului!

De aceea, peste ani Domnul va putea să-i încurajeze să nu se teamă de nimic, deoarece El este cu ei. El este cu noi de asemenea! Aminteşte-ţi de toate ocaziile când ai trecut prin greutăţi, şi El a fost cu tine. Fii fără frică!

Am primit o scrisoare din România: un nepot de-al meu se pregăteşte să dea examene pentru intrarea la un institut de studii superioare.. Vestea aceasta mi-a trezit tot felul de amintiri din anii de şcoală. M-am gândit mai ales la acele verificări periodice ale cunoştinţelor care făceau şi pe cei mai dezinteresaţi de şcoală să intre într-un fel de febră a ocaziei. Tezele, extemporalele şi examenele sunt acele momente ale şcolii când ţi se evaluează cunoştinţele acumulate într-o anumită perioadă de timp.

Ce criterii intră în calculul evaluării unei lucrări? Când am predat pentru doi ani cursuri de misiologie şi omiletică la Vision University (1993-1995) am avut ocazia să notez lucrări ale tinerilor ce se pregăteau acolo. După ce citeam conţinutul lucrării desfăceam colţul împăturit care conţinea ascuns numele autorului lucrării. M-am trezit adesea dând note oarecum subiective; adică, dacă lucrarea nu era foarte bună dar dacă studentul sau studenta erau harnici, participau regulat la cursuri, îşi dădeau silinţa chiar dacă nu erau dotaţi ca alţii, aveam tendinţa de a le da o notă mai mare decât merita lucrarea….

Noi ne confruntăm mereu cu examenele la care ne supune Dumnezeu: un test al credinţei, al răbdării, al dragostei, al ataşamentului faţă de El, etc. Ca să nu mai amintim marele test al tuturor timpurilor când toţi vom apare în faţa scaunului Său de judecată! Pe ce criterii judecă Domnul lucrarea noastră? El care ne cunoaşte atât de bine strădania (sau lipsa de strădanie), participarea noastră frecventă la serviciile bisericii (sau participarea noastră sporadică), hărnicia noastră (sau lenea)? Vor primi harnicii o „notă” mai mare decât leneşii?

Nu neg faptul că lucrarea noastră depinde de strădania noastră; dar nu uit nici faptul că Apostolul Pavel când amintea că a lucrat mai mult decât toţi, amintea mijlocul principal al lucrării sale: Harul lui Dumnezeu (1 Cor 15:10). Iar tot Pavel ne spune că mântuirea nu se dă prin fapte (ca să nu se laude nimeni) ci prin har (Efeseni 2:8-9). Deci dacă ne străduim, dacă participăm, dacă suntem harnici, să fim toate acestea doar pentru a dori şi a obţine mai mult har.

Matei 11:25-30

In 11:5 Isus transmitea lui Ioan Botezătorul că ˝săracilor li se vesteşte Evanghelia˝. Apoi El făcea remarca că este ferice de cel pentru care El, Isus Hristos nu este un prilej de poticnire. Continuarea relatării lui Matei ne spune despre critica aspră făcută de Domnul celor din vremea Sa (16-19). Critica continuă cu amintirea unor localităţi care au experimentat la prima mână minunile Domnului: Horazin, Betsaida, Capernaum. Impreună cu toţi cei ce au auzit vreodată cuvintele lui Isus Hristos şi împreună cu toţi cei ce au experimentat vreodată minunile Sale, cetăţile acestea vor fi judecate. Căci nici o revelare a lui Dumnezeu nu rămâne fără consecinţe!

In vremea acestor critici aspre, Isus are însă şi cuvinte de laudă; lauda Sa este pentru Tatăl din ceruri. Luca 10:21-22 ne precizează că această lăudare a lui Dumnezeu a coincis cu o bucurie în Duhul a Domnului Isus. Bucuria lui Isus este cu privire la componenţa Bisericii Sale, formată nu din înţelepţi şi pricepuţi, ci din prunci.

Completând parcă ideea lui Isus, Pavel scrie Corintenilor: 1 Cor 1:26-29 De pildă fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Si Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Este ciudat că Hristosul a cărui slavă şi glorie a fost descrisă atât de maiestuos în Vechiul Testament şi a cărui împărăţie a fost aşteptată cu atâta pompă, şi-a ales supuşii nu dintre cei mai nobili, care din punct de vedere omenesc ar fi putut acorda mai multă splendoare împărăţiei Sale, ci dintre cei mai de jos. Si pentru componenţa Bisericii lui Hristos, slava se cuvine Tatălui, Domn al cerului şi al pământului.

Amintirea acestei înălţări nespuse a lui Dumnezeu în contrast cu aleşii Săi (pruncii) are menirea de a ne spune trei lucruri:
1. Dumnezeu ar fi avut puterea de a aduce la Sine pe toţi oamenii; doar El este Domn al cerului şi al pământului.
2. Venirea unora la credinţă şi rămânerea altora afară este atât datorită alegerii lui Dumnezeu cât şi alegerii individuale a fiecăruia.
3. Revelaţia despre Dumnezeu vine direct de la Dumnezeu.

Prerogativele lui Dumnezeu sunt atât de a ascunde, cât şi de a descoperi! Si ambele lucruri după propria Sa plăcere!

Dacă ar fi ales Dumnezeu pe cei educaţi şi pricepuţi, s-ar fi înţeles de către unii că aceştia au ajus la Hristos prin propria înţelepciune; dar aşa este clar că pruncii au venit pentru că i-a motivat, i-a adus altcineva, căruia i se cuvine slava!

Experienţa ne dovedeşte că nu toţi cei lipsiţi de înţelepciune au venit la Hristos, după cum nu toţi cei înţelepţi au rămas în orbire. Deci, pe cine a chemat Dumnezeu la Sine?

1. Cei care nu se poticnesc în Hristos: Mat 11:6
2. Cei care nu au un spirit critic: Mat 11:16-19
3. Cei care iau aminte la minunile Domnului în viaţa lor: Mat 11:20-24

Gen 3:1-6

Genesa aruncă lumină asupra primei ispitiri din istoria omenirii. De altfel, Genesa conţine multe prime referiri la o mulţime de lucruri interesante.

Nu există nici o îndoială că omenirea este pornită să se auto-distrugă; avem parcă în noi un impuls care ne vrea pieirea cu orice preţ. De unde vine aceasta? Credem că prima ispitire ne pune la dispoziţie chei pentru înţelegerea dinamicii ce poate duce la dezintegrarea unei persoane. Dar, să urmărim procesul ispitirii primilor nosştri părinţi.

1. Ispitirea începe atunci când noi acordăm o prea mare atenţie unor lucruri care nu merită atenţia noastră. In momentul în care şarpele s-a adresat Evei, ea a trebuit să-şi dea seama că se întâmplă un lucru care a ieşit din ordinea normală a lucururilor. Ordinea creaţiei era dată peste cap: un animal vorbea. Noi ar trebui să recunoaştem o ispită prin faptul că atunci când ea apare, dă peste cap ordinea, şi răstoarnă calea normală a responsabilităţii noastre, a faptului că noi trebuie să dăm socoteală cu privire la vieţile noastre, deoarece noi nu suntem ai noştri.

Sarpele este cu adevărat şiret (v. 1). El este expert al deghizării, şi nu vei descoperi decât atunci când este prea târziu cine este el cu adevărat. El va aduce întotdeaună nelinişte în gândurile minţii noastre. Inima noastră va bate mai repede de câte ori se va afla în preajma lui. El este în stare să se transforme în înger de lumină dacă vrea să ne înşele. Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci este să nu stai de vorbă cu el.

Domnul Isus Cristos a spus că dacă mâna ta te face să cazi în păcat s-o tai (Mt 5:30). Ce voia să spună oare Mântuitorul? Să fi înţeles El o tăiere în sensul real al cuvântului? Sau a vorbit El figurativ? Deoarece este clar că dacă am pune în practică în mod literal acest cuvânt, noi am umbla orbi, şchiopi şi ciungi…

Isus vrea să spună că acţiunea noastră împotriva păcatului şi a ceea ce ne face să cădem în păcat trebuie să fie drastică. Noi nu trebuie să avem milă faţă de păcat sau ceea ce ne face să păcătuim. De aceea cel mai bun lucru care ţi-l poţi face este să-i întorci imediat spatele diavolului şi să nu stai de vorbă cu el.

Apoi, să remarcăm strategia ispititorului. El nu vine niciodată în mod frontal, pe faţă sau evident. Apropierea sa este întotdeauna voalată şi ascunsă. El vine cu promisiuni frumoase, dar care în realitate aduc moartea. Apropierea sa este asemănătoare unui cal troian. La prima aparenţă este o minune, sau un lucru plauzibil, şi aproape că eşti gata să-l inviţi în “cetatea” ta. Dar burta sa este plină de ‘soldaţi’ gata să te atace pe dinapoi atunci când te aştepţi mai puţin.

Uite la politeţea sa: ‘… a spus oare Dumnezeu?’ Aceasta nu este o negare frontală a adevărului, deoarece în cazul acesta Eva nu ar fi stat de vorbă cu Sarpele; ar fi fost prea evident că este împotrivă. Nu. El te pune pe tine să începi să te îndoieşti. Tu să începi să te întrebi dacă cuvântul spus de Dumnezeu este chiar aşa. Apoi să începi tu să te îndoieşti cu privire la caracterul lui Dumnezeu; cum că El nu ar căuta interesul tău 100%; cum că El ţi-ar interzice nişte binecuvântări care ţi s-ar cuveni; cum că El nu ar fi total sincer cu tine şi nu te iubeşte chiar atât de mult…

Aici vrem să remarcăm că ispititorul nu-l numeşte pe Dumnezeu Domnul. Pentru ispitiror Dumnezeu nu este Domnul. Pentru autorul Genesei, Dumnezeu este Domnul (3:1).

2. Ispita continuă cu o discuţie care nu ar fi trebuit să aibă loc. Atenţia a devenit de acum o conversaţie. In ispitirea Sa, Domnul Isus nu a stat de vorbă cu diavolul; El a contracarat orice atac al acestuia cu Cuvântul lui Dumnezeu. Există unele lucruri care nu ar trebui să fie spuse.

Când vorbim cu diavolul, noi îl minimalizăm pe Dumnezeu. Eva a omis să recunoască că poate să mănânce după plăcerea ei din orice pom (2:16). Mâncarea a devenit pentru Eva o obligaţie din partea lui Dumnezeu.

Si Eva începe să-L denumească pe Domnul Dumnezeu ca Dumnezeu (3:3), termen folosit şi de ispititor. Apoi începe să adauge spuselor lui Dumnezeu cuvinte proprii: să nu te atingi de el (3:3). Adică, Dumnezeu este prea strict, cere prea mult. Sub tirul neobosit al ispititorului îţi vei şopti ţie însuţi că Domnul Dumnezeu nu are nici un drept să fie atât de strict cu tine.

Apoi, ameninţarea lui Dumnezeu din 2:17 ‘veţi muri negreşit’ devine dintr-un fapt cert o posibilitate: ‘ca să nu muriţi’. Adică nu este chiar sigur că vom muri. Probabil că vom muri, dar nu se ştie precis.

Pentru şarpe era suficient: uşa a fost deschisă şi de acum atacă frontal (v 4): nu veţi muri în mod precis. Deci, conform diavolului, interdicţia divină este are rolul unei sperietori de ciori. Este o ameninţare care nu va fi pusă în practică, de aceea nu trebuie să te temi de ea. Dumnezeu nu a fost sincer, cu alte cuvinte. A spus că se va întâmpla ceva ce nu se poate întâmpla.

Atacul continuă: şarpele îl face de acum pe Dumnezeu gelos pe om, adică interdicţia Sa are rolul de a-l împiedica pe om să devină mai mult decât este. Dumnezeu ştie că viaţa omului ar fi mai împlinită, mai independentă dacă ar mânca… Ochii lor se vor deschide! Ei vor vedea cu alţi ochi viaţa.

3. Ispita se materializează prin a face ceea ce nu trebuie să faci. Mai întâi ai acordat atenţie la ceea ce nu trebuia. Apoi ai sta de vorbă despre ce nu trebuia. Acum faci ceea ce nu trebuie să faci.

Lecţia este clară: ispititorul ne biruieşte din clipa în care îi acordăm atenţie. Iacov 1:14-15 ne spune clar domeniul în care se duce lupta cu ispitirea: la nivelul poftelor şi al gândurilor (Iacov 1:13). Tot Iacov (1:16-18) ne spune despre caracterul lui Dumnezeu: în El nu este nici un rău, ci numai lumină, bine şi bunăvoinţă de a ne da orice dar bun şi perfect. Cum spunea cineva: un gând devine o faptă, o faptă devine un obocei, un obicei devine un destin.

Ce-i de făcut? Păi, trebuie să pornim invers în rezolvarea stării în care suntem: să ne recunoaştem faptele şi căderile, să ne cerem iertare de la Domnul Dumnezeu. Apoi să nu mai permitem nici o „discuţie” cu diavolul. Asta la nivelul poftelor firii pământeşti, a lăudăroşiei vieţii şi a poftelor ochilor. Unele lucruri din viaţa noastră nu trebui luate prea în serios! Nu trebuie să ne cheltuim sentimentele pe chestii care nu merită! Există prea mult frumos şi important ca să ne oprim la ceea ce nu este esenţial.

Succes tuturor în lupta cu ispitele!

Ioan 5:1-16

Există tot felul de locuri unde lumea se duce ca la minune. În special locuri în care se spune că s-au arătat anumiţi sfinţi, sau anumite vedenii, sau s-au făcut diferite vindecări. Lumea este avidă după supranatural. Biserica Catolică are astfel de locuri celebre prin lumea întreagă. Locuri în care sunt relicvele sau moaştele cine ştie cărui sfânt…

Scăldătoarea Betesda era un astfel de loc. Cândva, de demult, aici se făcuse o minune. Un înger al Domnului coborâse de sus şi tulburase apa. Primul care a coborât în apă după tulburarea acesteia a constatat că s-a vindecat. Sunt convins că s-au căutat explicaţiile acestui fapt până când cu ocazia celei de-a doua sau a treia tulburări urmate de o vindecare s-a stabilit că există o legătură între tulburarea apei de către îngerul Domnului şi vindecarea celui dintâi care se vindeca.

De acum, Betesda devenise o legendă vie. Toţi îşi aduceau aici bolnavii şi unii stăteau probabil ani de zile cu cei iubiţi lângă ei, într-un fel de stare de veghe permanentă, pentru a prinde ei cei dintîi tulburarea următoare. Îmi închipui încordarea, aşteptarea, şi frustrarea când tulburarea aşteptată era ratată şi un altul se arunca în apă… Îmi imaginez certurile, invidiile, discuţiile, şi povestirile. Îmi imaginez bucuria cu care cei vindecaţi mergeau la casele lor, cum povesteau la ai lor şi celor din satul lor cum a fost aşteptarea, de câte ori au ratat şi cum ar fi ratat şi de data aceasta dacă nu ar fi avut puţin noroc…

Printre toţi cei ce aşteptau mesagerul Domnului, un om aştepta de mult: trecuseră 38 de ani de când căuta să fie vindecat. La început, părinţii lui au stat cu el un timp, dar au trecut săptămâni şi apa nu a fost tulburată niciodată. Apoi, a venit o tulburare dar nu au fost atenţi şi au ratat-o; le-a luat-o altcineva mai treaz înainte. Apoi, au mai ratat una şi încă una. Acasă îi aştepta munca că se făcuse primăvară şi cineva trebuia să lucreze pământul. Aşa că l-au lăsat pe băiat în grija cuiva… sau poate s-o descurca el cumva singur.

Dacă au văzut că nu vine acasă şi au trecut câteva luni, l-au mai vizitat dar nu au putut să îl ajute nicicum. Şi s-au dus din nou acasă. Au trecut anii. Părinţii au îmbătrânit , tata a murit, mama a devenit şi ea neputincioasă şi băiatul a rămas uitat aici. Au trecut 38 de ani de când poliomielita îi atacase trupul şi de acum era şi el trecut de 50 de ani.
Cum trăia? Din cerşit şi din mila unuia şi al altuia. Toţi îl cunoşteau pe aici şi devenise un fel de mobilier al scăldătorii. Zăcea şi el alături de ceilalţi nefericiţi ai soartei. Într-o bună zi, va muri şi se va găsi cineva să-l ducă acasă de aici.

Omul nostru nu era un necredincios. Tocmai pentru că credea era el aici. Credea în puterea de vindecare a lui Dumnezeu. În copilărie, înainte de a descoperi că este bolnav, visase chiar să se facă rabin. Fusese impresionat de istorisirile de la sinagogă despre puterea şi minunile Dumnezeului lui Israel. Este adevărat că s-a întâmplat ceva şi toate acestea erau mai mult ca nişte amintiri care păreau a nu se mai petrece ca odinioară. Dar faptul miracucos ce se petrecea la Betesda era o atestare a puterii lui Dumnezeu.

De fapt, de vreo doi ani se auzeau tot felul de poveşti despre un anume Isus, care cică era deosebit în învăţătura pe care o dădea altora, şi se auzea chiar că Dumnezeu făcea prin mâinile Lui lucruri miraculoase. Dacă ar veni Isus aici, ar avea ce să vindece! Dar cine să-I spună Lui de locul acesta al disperării? Nimeni, desigur.

Ziua aceasta însă avea să fie deosebită pentru slăbănogul al cărui nume nu îl avem. Şi ştii de ce? Deoarece slăbănogul poartă numele meu şi al tău. Noi am fost ‘israeliţii’ spirituali care am stat prin adunări şi aşteptam o adiere din cer. O atingere a Mâinii divine a lui Dumnezeu. Şi au trecut ani de zile şi alţii lângă noi se vindecau, alţii se bucurau şi noi stăteam de ani de zile fără să simţim nimic deosebit.

La poarta scăldătorii se auzea agitaţie de norod mult: ce să fie oare? Vine Isus! Şi ghici ce se întâmplă? Isus se îndreaptă direct către slăbănog, şi se opreşte lângă el, privindu-l pentru câteva secunde drept în ochi.

Apoi vine o întrebare neaşteptată: Vrei să te faci sănătos? Dar ce întrebare este aceasta? Ce ţi-ar răspunde automobilistul care este oprit pe marginea drumului cu capota ridicată şi băgat până la brâu în motor, dacă l-ai întreba ‘ai probleme’? ‘Nu, doar m-am oprit să-mi îmbrăţişez carburatorul deoarece sunt îndrăgostit de el’.
Isus ştie să întrebe. Întrebările Sale pătrund la miezul problemei inimii tale. Pe Petru l-a întrebat dacă îl mai iubeşte. Pe ucenicii care nu prinseseră nimic toată noaptea, îi întreba dacă au ceva de mâncare. Pe ucenici i-a întrebat cine zic oamenii şi cine zic ei că este El. Întrebări puse direct la ţintă, care lovesc în miezul problemei.

Sfârşitul este Aproape!

Un pastor şi cu un preot au plecat la pescuit într-o zi. După un timp, au creiat amândoi o pancartă, pe care au scris cu litere de o şchioapă: Sfârşitul este aproape! Întoarce-te până nu este prea târziu! şi s-au aşezat cu ea pe marginea drumului. De cum a apărut prima maşină, au început amândoi prelaţii să facă semne agitate cu mână la şofer şi arătau disperaţi către pancartă. Şoferul a claxonat la ei, zicând către soţie: nebunii aceştia religioşi! Nu scapi de ei nici când eşti în concediu!

După numai câteva secunde, se auzi un pleoscăit teribil: maşina căzu în apă. La care preotul se uită către păstor, şi-l întrebă: nu crezi că ar fi fost mai bine să scriem pe pancartă: STOP! Podul peste râu s-a rupt!?

Isaia 53

De sub apăsarea diferiţilor cotropitori, iudeii şi-au format o idee despre cel ce avea să fie Mesia al lor pe baza unor texte predilecte; astfel, Mesia ar fi urmat să vină ca un domnitor plin de strălucire, zdrobind asupritorul roman şi transformând Israelul într-o naţiune stăpânitoare a celorlalte naţiuni. Textul citat datează cu aproximativ 750 de ani dinainte de Christos, şi ideea unui salvator care să sufere nu era pe placul iudeilor, de aceea nici unul dintre cercetătorii lor nu au văzut în această descriere pe Mesia.

Dacă citim însă pasajul în întregime, cu începere din Cap. 52 de la versetul 13, vom vedea că Dumnezeu prevestea că Servul Lui va prospera, şi aceasta se va desfăşura în trei faze distincte: se va sui, se va ridica şi se va înălţa nespus de mult. Se va sui, se referă la actul învierii. Se va ridica, se referă la înălţarea la cer. Se va înălţa, se referă la glorificarea lui Christos prin care a primit de la Tatăl Numele care este mai presus de orice nume.

Isaia continuă în capitolul 52 cu arătarea cum Robul lui Dumnezeu va fi o pricină de groază pentru mulţi, şi aşa a şi fost, la răstignire. Dar apoi El va fi o pricină de bucurie, şi aşa şi este pentru toţi cei care cred în El şi îl urmează trăind pentru El în fiecare zi. Figura lui Christos este atât de centrală în istoria noastră, încât nu putem decât să dăm dreptate lui G. K. Chesterton, care a scris: A existat un om care a trăit cu secole în urmă în Orient, şi eu nu pot astăzi să privesc la o oaie sau la o vrabie, la un crin sau la un câmp de porumb, la un corb sau la un apus de soare, la o vie sau la un munte, fără să mă gândesc la El; şi ce altceva este divin, dacă nu faptul acesta?

Impactul Domnului Isus Christos asupra lumii noastre nu poate fi apreciat la adevărata sa valoare, dar putem să înţelegem cu toţii că a fost şi este nespus de mare. Cu toate acestea, în primele versuri ale cap. 53, proorocul Isaia se întreabă cine a crezut în ceea ce ni s-a vestit cu privire la Isus. Mai ales că Isus a venit aşa cum am văzut la Crăciun, ca un copil anonim, născut într-o iesle. Apoi El a locuit în Nazaret, unul dintre oraşele Galileii, dar nici măcar unul dintre oraşele amintite printre cele mai importante ale provinciei. Si până la vârsta de 30 de ani nimeni nu a auzit nimic despre El. Apoi misiunea Sa a fost de aproximativ 3,5 ani, după care a murit răstignit pe o cruce. El a fost privit într-adevăr ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. Apoi Isaia continuă să se ocupe de imaginea lui Christos pe o cruce: om al durerii, obişnuit cu suferinţa, dispreţuit şi părăsit de oameni şi de Dumnezeu, ajuns într-o stare în care până şi noi, poporul Lui ne-am întors privirile de la El.

Chiar înainte de răstignire, fraţii lui după Maria şi Iosif şi-au bătut joc de El. Lor le-a fost ruşine de ceea ce făcea şi spunea Isus, aşa că nu o dată au vrut să-L ducă din mijlocul mulţimii. Isus a fost acuzat că petrecea timpul cu vameşii şi cu păcătoşii; unii L-au acuzat că este mâncăcios şi beţiv. Alţii au spus că este posedat de Diavolul. Ucenicii Lui L-au părăsit. El însuşi a spus despre Sine că nu are unde să-şi plece capul, spre deosebire de vulpi şi de păsări care au vizuini sau respectiv, cuiburi.

Ce a demonstrat Isus despre Dumnezeu în această apariţie sa?

1. UMILINTA. Pentru prima şi ultima oară în istoria religiilor, un Dumnezeu este umilit. Toţi zeii şi fiinţele cărora li se închină oamenii, sunt mândri, semeţi, inabordabili. Dumnezeul prezentat nouă de Fiul lui Dumnezeu este UMIL. Nici o altă zeitate nu ar considera că caracteristica aceasta ar fi un compliment. Dumnezeul care ar fi putut veni la supuşii Săi într-o glorie care să-ţi ia privirile, a venit ca un om asemenea nouă, şi probabil chiar mai jos decât noi. Citeam undeva că regina Angliei a venit într-o vizită în SUA şi a adus cu ea 4 tone de bagaje, printre care două costume pentru fiecare ocazie, şi două chiar pentru înmormântare, dacă ar fi fost cumva necesar. A adus 40 de litri de sânge pentru transfuzie, dacă ar fi trebuit cumva, şi-a adus capacul de WC preferat din piele de pisică de mare, şi-a adus frizerul, doi valeţi, şi o oaste de angajaţi diverşi. Vizita ei scurtă de cinci zile a costat 20 milioane de dolari. Compară te rog cu vizita Fiului lui Dumnezeu, aşa cum ne este El descris de Isaia şi de cei patru evanghelişti.

2. ABORDABILITATEA. Frica este sentimentul care ne cuprinde inima în prezenţa divinului. Chiar şi pentru un creştin care nu crede de exemplu în Budha, o vizită într-un templu budhist din India de exemplu îl umple de un oarecare sentiment de teamă. Dar Isus a fost atrăgător pentru copii, pentru bolnavi, săraci, şi pentru păcătoşi, adică tocmai cei cărora trebuia să le fie mai multă frică de Dumnezeu.

3. CURAJUL. Ca să vină Dumnezeu încarnat astfel la noi a fost o mare dovadă de curaj din partea lui ISUS. Ca să se dezbrace de slavă şi de glorie ca apoi să vină între cei ce-şi vor bate joc de El, îl vor ridiculiza, şi în cele din urmă îl vor ucide, dovedeşte un curaj extraordinar din partea lui Dumnezeu. Poate mă adresez unui tată în această seară; care a fost deci sentimentul Tatălui ceresc când îşi vedea Fiul pe care îl iubea atât de mult cum este batjocorit, hulit, bătut, minţit, trădat, abandonat, ridiculizat, şi în cele din urmă, răstignit? Ce ai simţi tu dacă ai sta undeva şi ţi-ai privi propriul copil în astfel de înprejurări, şi tu ai avea posibilitatea să intervii şi să alungi pe răufîcîtorii aceia şi chiar să-i nimiceşti… şi nu ai face-o? Curaj!

Ce anume L-a împins pe Dumnezeu la un astfel de gest? Poate un singur cuvânt ar fi suficient: iubirea. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică pe mine şi pe tine, încât a dat pe singurul său fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, ne spune Ioan. Păcatul a cuprins întreaga omenire, şi Dumnezeu ne-a iubit. Plata păcatului este moartea, de aceea păcătosul trebuie să moară. Pentru a-l salva însă pe păcătos, Dumnezeu s-a făcut om, a trăit printre oameni dar fără nici un păcat, apoi a fost încărcat cu păcatul lumii întregi şi a murit în lucul nostru, ca noi să nu mai trebuiască să murim ca o consecinţă a păcatului nostru. Si nici nu mai murim (este vorba de moartea spirituală aici, sau despărţirea de Dumnezeu), dacă credem că moartea lui Isus a fost şi în locul nostru.

Acum când ne apropiem cu paşi repezi de sărbătoarea Crăciunului, nu crezi că ar fi bine să privim cu luare-aminte la ce a făcut Mântuitorul pentru noi şi să reacţionăm la aceasta aşa cum i-ar place Lui, adică prin credinţă, adorare, închinare şi mulţumire pentru umilinţa Sa, Încarnarea Sa, moartea Sa şi suferinţele Sale în locul nostru? O, Ba Da! Doresc ca Dumnezeu să ne ajute la aceasta pe toţi!

Cineva a spus că noi trebuie să luăm circumstanţele aşa cum sunt ele, nu cum am dori noi să fie. Eşecul nostru este garantat când negăm realitatea şi refuzăm să ne confruntăm cu ea. Noi trebuie să fim duri cu noi înşine în ceea ce priveşte recunoaşterea şi tratarea propriilor noastre greşeli.

Desigur că noi oamenii, avem mii de feluri de a explica de ce am greşit. Adesea ştim că ceva anume nu va funcţiona cum trebuie (de exemplu, ştim că nu vom putea plăti o factură anume) şi amânăm până în ultima clipă să spunem celor interesaţi că nu vom fi în stare să facem faţă promisiunilor. Sau, în cazul facturii, trimitem fie un cec nesemnat, fie ne scuzăm că noi l-am trimis la timp dar probabil că serviciul poştal nu a funcţionat cum trebuie de nu a a sosit la destinaţie, sau de ce nu, nu am avut adresa corectă şi tocmai ieri ne-a venit înapoi cu specificaţia adresantul necunoscut dar noi vom corecta problema imediat trimiţând un nou cec cu adresa corectă…

Unii scapă de confruntarea cu realitatea prin a se îmbăta. Aceasta nu face altceva decât să adauge la problema pe care au încercat s-o înece o durere de cap. Alţii recurg la droguri; după trecerea efectului lor se trezesc cu problema plus o stare de dependenţă care îşi cere satisfacţia tot mai frecventă şi mai abundentă. Sau chiar o altă cale de scăpare, este de a spune celor interesaţi ceea ce vor ei să audă: de exemplu, CECul este la poştă. Si încă a patra scuză este că de fapt nu există nici o problemă.

Noi greşim cu toţii în diferite feluri, ne spune Iacov (3:2), dar mai ales greşim în vorbire. Ce fel de oameni suntem în esenţă, şi ce fel de oameni vom deveni în viitor poate fi pronosticat de felul în care tratăm greşelile noastre. Putem trece starda ca să nu ne întâlnim cu cel căruia i-am greşit şi ca să nu fim obligaţi să recunoaştem am greşit, te rog să mă ierţi. Putem scrie o scrisoare pentru a nu fi puşi în situaţia de a privi în ochi persoana căreia i-am greşit. Putem ruga pe altcineva să vorbească în folosul nostru. Putem susţine la infinit că nu am greşit. Sau putem da vina pe alţii sau pe împrejurări că am greşit. Sau putem da vina pe temperamentul nostru, susţinând sus şi tare că aşa sunt eu, am încercat să mă schimb dar psihiatrul mi-a spus că nu pot să mă schimb deoarece chestia aceasta este înscrisă în codul meu genetic, deci acceptă-mă aşa cum sunt. Sau, putem susţine că noi nu greşim niciodată, că suntem întotdeauna corecţi şi doar alţii manifestă carenţe ce nouă ne sunt străine….

Numai dacă te opreşti să priveşti realitatea în faţă, să recunoşti când ai greşit, să ceri iertare, să cauţi rezolvarea problemei curente şi să eviţi a mai greşi pe viitor vei deveni un om cu majusculă! Aşa că întrebarea mea pentru tine este: cu ce scădinţă, cu ce greşeală, cu ce problemă te confrunţi astăzi? Cum o explici? Sau încerci să scapi de ea?
Permite-mi să-ţi ofer un sfat ce te va ajuta pe viitor: vino cu problema ta aşa cum eşti, fără scuze, la Dumnezeu; recunoaşte căderile tale, deficienţele ce duc la căderi repetate, cere-i iertare şi roagă-L să te ajute pe viitor să fii diferit. Si vei vedea ce va face Dumnezeu în viaţa ta, dacă-I dai voie.

Poate că ştii întâmplarea cu Abraham Lincoln; el a cumpărat ceva de la un magazin şi vânzătorul i-a dat restul cu 2 cenţi mai mult. Tânărul Abe nu şi-a dat seama de greşeală decât când a ajuns acasă, unde a scos banii din buzunar pentru a-i pune pe o noptieră. El nu a păstrat banii, nu i-a ignorat, ci s-a îmbrăcat şi a parcurs pe jos cele două mile şi jumătate până la magazin pentru a înapoia restul, după care s-a întors acasă cu conştiinţa curată.

Doi cenţi nu valorează nimic în economia de astăzi (deşi cu ani în urmă, când m-am mutat dintr-o casă în alta şi am curăţit sertarele am descoperit în casă peste $20 în monede de 1 cent). Dar dacă ai primi înapoi la restaurant doi dolari în plus, ce ai face cu ei? Desigur că ne-am aminti imediat că în societatea noastră, majoritatea oamenilor fură, mint, înşeală… aşa că de ce nu am face şi noi la fel cu doi dolari? Dar să pun altfel problema: te-a minţit cineva vreodată? Te-a înşelat cu bani? Te-a furat cineva vreodată? Si acum, mai poţi avea 100% încredere în persoana aceea? Nu!

De aceea, nu da nimănui nici un prilej de a nu mai avea încredere în tine! Dar mai presus de toate, nu te micşora în proprii tăi ochi! Poate nu ai o părere prea bună despre tine; nu ai încredere în inteligenţa ta, frumuseţea ta, curajul tău, reuşita în viaţă. Dar acestea sunt lucruri minore pe scara adevăratelor valori ale omului. Contează mult mai mult să te scoli dimineaţa, să te priveşti în ochi în oglindă, şi să-ţi spui: sunt un om cinstit! Contează mult mai mult să te culci seara şi conştiinţa ta să fie curată în timp ce încerci să adormi. Si contează mult mai mult decât cele de mai sus, reputaţia ta!

Un pilot de avion spunea cândva: Cinstea este comparabilă cu o cutie plină de bunătăţi ce ni se dă la naştere. De fiecare dată când faci ceva necinstit, ceva dispare din conţinutul cutiei fără să poată fi înlocuit niciodată. Inchisorile lumii sunt pline de oameni care au minţit, au furat sau au comis ceva necinstit şi au crezut că vor scăpa nedescoperiţi; nu au scăpat. Dar există mult mai mulţi oameni care trăiesc în afara închisorilor, care au comis fapte de necinste şi se pare că au scăpat… Sau au scăpat cu adevărat? Nu, nu au scăpat ci ei sunt într-un alt fel de închisoare, mult mai gravă decât cea fizică, a conştiinţei lor. Ei nu pot avea respect pentru ei înşişi. Trăiesc mereu cu frica că vor fi descoperiţi. Trăiesc o stare de continuă minciună şi prefăcătorie. Poartă mereu o mască şi le este frică că vor fi demascaţi.
Te provoc astăzi să priveşti în urmă la lucrurile pe care le-ai făcut fără onestitate în viaţă. Mai pot unele dintre ele să fie corectate? Dacă da, nu întârzia să le corectezi. Si pentru faptele şi cuvintele tale de acum înainte, ia hotărârea de a fi cinstit.

Am un prieten care de meserie este profesor şi este foarte deştept. A scris cărţi, articole la ziar, a ţinut conferinţe. Acum nu de mult s-a apucat să prezinte poeţi creştini din România. A început cu numele cunoscute, ca Traian Dorz, Nicolae Moldovan, Costache Ioanid. Stia despre toţi atâtea date personale, amănunte care lăsau să se înţeleagă că prietenul meu îi cunoscuse pe toţi aceşti poeţi în mod personal.

Apoi au urmat nume mai necunoscute: Tatiana Topciu, Simion Cubolta, şi alţii. Si despre mulţi dintre ei aceeaşi cunoaştere oarecum intimă. L-am întrebat pe prietenul meu dacă i-a cunoscut şi pe aceştia. Răspunsul său a fost da! Apoi mi-a dezvăluit că el, de îndată ce afla despre cineva care ar fi o persoană interesantă, de la care ar putea învăţa ceva bun, el pleca imediat şi făcea tot posibilul să întâlnească acea persoană, s-o cunoască, să se împrietenească şi apoi să soarbă din izvorul ei de inspiraţie duhovnicească.

Eu cred că unul dintre cele mai mari complimente pe care le poţi face cuiva, este să-i ceri sfatul, să înveţi de la el; să te împrieteneşti pentru a lăsa să curgă în tine ceea ce este de valoare în el. Oamenii care cred că ştiu totul nu mai pot fi învăţaţi, şi ei sunt în cel mai mare pericol de a fi luaţi prin surprindere de viaţă.

Mie personal îmi place apostolul Pavel şi pentru una din marile sale calităţi: aceea de a nu crede că ştie totul. De putut, el poate totul în Christos care îl întăreşte. Dar de cunoscut, el recunoaşte că acum cunoaştem în parte (acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin – 1 Cor 13:12); de apucat, el nu crede că L-a apucat pe deplin pe Christos, de aceea se aruncă înainte către această cunoaştere (fraţilor, eu nu cred că L-am apucat încă, dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şia runcându-mă spre ce este înainte… Filipeni 3:13,14).

Să nu-ţi fie frică nici ruşine să admiţi că nu ştii şi că poţi fi învăţat. Intreabă mereu până eşti sigur că ai înţeles despre ce este vorba. Caută oamenii cu adevărat valoroşi care au ajuns la o cunoaştere mai avansată decât a ta, şi nu te sfii să stai la picioarele lor în ascultare. Viaţa ta va fi cu atât mai bogată cu cât te vei lăsa mai mult să fii învăţat de alţii.

Si mai ales, nu uita să vii la Christos în fiecare zi pentru a învăţa de la El. Invitaţia Sa rămâne valabilă peste veacuri: veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovoraţi, şi Eu vă voi da odihnă.Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. – Matei 11:28, 29). Invaţă de la Christos nu numai blândeţea şi smerenia, ci şi răbdarea, pasiunea pentru Dumnezeu, pentru adevăr, pentru dreptate. Invaţă de la El mila, compasiunea, învaţă de la El bucuria şi plinătatea.

Peste ani când vei privi în urmă la toţi acei cărora te-ai plecat şi de la care ai învăţat, vei fi fericit că te-ai considerat destul de neştiutor cândva pentru a te apleca la izvorul cunoştinţelor altora care acum ţi-au îmbogăţit viaţa şi experienţa într-o atât de amre măsură.

La regele Solomon au venit două femei, târând între ele pe un tânăr avocat, îmbrăcat la un costum fin de tot.
- Bărbatul acesta a cerut mâna fiicei mele! zise prima dintre femei.
- Ba nu! A cerut mâna fiicei mele! zise a doua. Şi aşa a continuat cearta şi acuzaţiile între ele, până când regele Solomon a cerut să se facă linişte.

- Aduceţi-mi o sabie mare, a zis Solomon, şi tăiaţi în două pe avocat; daţi apoi o jumătate a acestuia primei femei şi o jumătate celei de-a doua!

Prima femeia a zis: foarte bine! Aşa să se facă! Aşa trebuie!
A doua femeia a stat un moment tăcută, apoi a zis: nu, nu e bine aşa! De ce să se piardă viaţa tânărului în felul acesta! Lăsaţi-l întreg şi daţi-l primei femei! La care Solomon a proclamat: avocatul să se căsătorească cu fiica primei femei!

Sfetnicul împăratului s-a apropiat şi i-a şoptit la ureche lui Solomon: dar rege, prima femeie a fost de acord ca tânărul să fie tăiat în două!
- Într-adevăr! zise Solomon! Asta dovedeşte că ea este adevărata soacră!

Scuza Nr. 2: Ce rost au toate acestea? Lucrarea nu va fi aşa cum trebuie!
Ce se întâmplase? Ei zideau cu succes, până în ziua în care a venit la locul lor de muncă un bătrân: el fusese copil pe vremea când au fost duşi în robie şi văzuse frumuseţea Templului lui Solomon. Acum se uita la zidirea lor, şi spunea: ‘Voi numiţi asta un templu? Ruinele astea de colo? Eu am văzut templul lui Solomon şi ceea ce voi faceţi aici nici nu se compară cu lucrarea de odinioară! Ştiţi voi cât aur şi cât argint era în Templul acela? Voi nici nu aveţi cu ce să împodobiţi lucrarea voastră! Cum o s-o decoraţi?’ Şi oamenii au zis: ‘ bătrânul are dreptate. Nu avem aur, nu avem argint, nu avem cu ce decora lucrarea, este cam dură, are asperităţi, nu are frumuseţe care să atragă privirile, aşa că punem punct aici. Domnul nu ne poate acuza că nu am vrut sau că nu am încercat’.

În versetul 4, Dumnezeu însă nu se lasă: ‘Fii tare, Zorobabel, continuă să lucrezi!’ ‘De ce Doamne?’ ‘Pentru că EU SUNT CU TINE!” Acesta este mesajul Domnului: lucrează şi nu te uita că lucrurile nu sunt chiar aşa cum zic alţii că ar trebui să fie. De ce? Versetele 6, 7, arată că Domnul va scutura actuala ordine a lucrurilor şi va rearanja toate lucrurile. Domnul are aur, El are tot argintul şi dacă ar vrea te-ar copleşi cu astfel de comori. Dacă casa aceasta ar trebui să fie decorată cu aur şi argint, atunci Domnul ţi-ar da aur şi argint. Dar pe Domnul acum îl interesează altceva: El vrea nu decoraţii materiale şi fireşti ci GLORIE (v 9) în casa aceasta. De aceea a venit Isus. El a scos aurul şi argintul din casa lui Dumnezeu şi a transformat-o într-o casă de rugăciune. Apoi acolo a început să răspândească lumina Cuvântului Său. Tot acolo a început să-şi arate slava prin eliberarea demonizaţilor şi vindecarea celor bolnavi. Eu doresc mai bine o colibă dar să aibă în ea aceste lucruri decât aur şi argint fără putere şi fără prezenţa slavei Domnului!

Şi altceva: nu te opri din lucrare din cauză că vine cineva şi-ţi spune că lucrarea de acum nu seamănă cu ceva din trecut. De ce crezi că Dumnezeu lucrează în stereotipuri? Crezi că cel ce a demonstrat atâta inventivitate şi imaginaţie în creaţie, să fi rămas în pană când este vorba de lucrarea Sa? Nicidecum! Noi suntem mereu tentaţi să privim înapoi: ‘pe vremea când am primit noi credinţa era altfel…’ Şi dacă ar fi tot la fel şi astăzi, am fi plictisiţi! Domnul face lucruri noi, le face deosebite! Le face de aceeaşi calitate.

Scuza Nr. 3: Doamne, eu am făcut ce ai zis, dar nu se vede nici un rezultat în viaţa mea personală: tot nu sunt binecuvântat.
Am ajuns la versetul 10: lucrarea a încetat din nou, şi trecuseră numai două luni de la ultima încetare şi 2 luni şi 21 zile de când a început. Care era problema acum? Versetul 15, poporul lucrase dar încă tot spartă le era punga, tot goale grânarele, şi nu fuseseră binecuvântaţi. Adică, încă nu se vedeau rezultatele aşteptate, roadele ascultării lor.
Oamenii aceştia erau ca şi noi: voiau rezultate instantanee: ‘Ieri am îndreptat toate lucrurile, astăzi trebuie ca totul să meargă perfect în viaţa mea!’

** Aşa vine un cuplu la consiliere: soţiei îi sărea mereu siguranţa şi făcea scandal.. După ce pastorul le spune cum să se comporte, cei doi pleacă. A doua zi soţul sună la pastor şi-i spune: ‘Frate, am urmat sfatul tău: aseară am mers la un restaurant şi apoi am cumpărat flori soţiei, şi seara a fost extraordinară. Dar a doua zi dimineaţa iar i-au sărit capacele! Cred că nu are rost să mai încerc că nimic nu dă rezultat, nici chiar sfatul dumitale!’

Ce să le spui unor astfel de nerăbdători? Ce le spunea Domnul prin Hagai celor de odinioară: că păcatul şi nepăsarea care apăsase ani de zile nu trece cu una cu două. Adică noi suntem iertaţi instantaneu, fără nici un dubiu. Dar obiceiurile de a face răul, gândurile de odinioară, înclinaţiile, încă ne luptăm cu ele. De aceea Pavel ne spune să nu cădem de oboseală (Gal 6:9).

Ce-i întreabă Domnul? Versetul 19: ‘Mai aveţi sămânţă?’ Adică, Domnul face trimitere la legile semănatului şi culesului. Nu semeni grâu astăzi şi mâine tocmeşti batoza la treierat, nu-i aşa? TREBUIE TIMP CA CEEA CE PLANTEZI ASTĂZI SĂ CREASCĂ, NU-I AŞA? Deci, nu te îngrijora dacă nu vezi rezultate imediate: mergi înainte că la vremea potrivită vei secera.

Scuza Nr. 4: oriunde ne uităm în jurul nostru, este ocupaţie străină. Se va schimba asta vreodată? Va dispare răul vreodată?
Cuvintele următoare erau o încurajare pentru Zorobabel. De ce? Ei erau acasă la ei, dar pretutindeni în jurul lor domneau persienii. Carăle şi soldaţii lor erau pretutindeni. Domnul le spune: ‘Nu vă temeţi; Eu voi răsturna această ordine a lucrurilor! Voi răsturna scaunul de domnie al celui rău, va veni vremea când nu va mai fi război. Atunci tu, Zorobabele, vei fi păstrat şi vei fi ca un inel de pecetluire păstrat pe mâna Domnului. Tu eşti alesul Meu’ zice Domnul.

Cuvintele acestea s-au împlinit cu privire la Isus. Isus a fost din casa lui David din care casă era şi Zorobabel. Cuvintele acestea sunt o încurajare pentru noi când trecem prin întuneric. Sus la lucru, deoarece oportunităţile abundă în ciuda răutăţii. Şi nu trebuie să înlături tot întunericul într-o zi: doar cîte o viaţa o dată, cîte o zi o dată.
Domnul să ne ajute să biruim în lupta faţă cu iureşul urgenţelor şi să stabilim priorităţile noastre în funcţie de cele a lui Dumnezeu; apoi toate celelalte lucruri vor cădea la locul lor, sau de ce nu, vom vedea că niic nu au fost prea importante!

Hagai 1

Poporul a ajuns în robia babiloniană Conform cărţii 2 Regi au existat 3 deportări sub Nebucadneţar:
a. anul 606 î.Hr. - Daniel şi tovarăşii lui sunt duşi în robie
b. anul 597 î.Hr. - Ezechiel este dus în robie
c. anul 586 î.Hr. - templul lui Solomon este dărâmat.

În repetate rânduri proorocii Domnului au avertizat poporul că dacă nu se vor întoarce la Domnul, vor fi pedepsiţi de un popor mai tare decât ei; poporul nu s-a întors la Domnul şi au venit babilonienii. Aceeaşi prooroci au primit de la Domnul şi un mesaj despre eliberarea poporului după o perioadă de 70 de ani de robie (Ieremia 25:11-12). În Ezra 1:1-4 descoperim cum Domnul a adus la îndeplinire cele promise: Cir, împăratul Medo-Persiei dă un decret împărătesc pentru reîntoarcerea poporului în Israel în vederea zidirii din nou a Templului. Motivul întoarcerii lor era deci precis: rezidirea Templului. În scopul acesta poporul va primi de la dregătorii împărăţiei de dincolo de râu toate cele necesare zidirii.

În Ezra 3 descoperim cum poporul pune mai întâi altarul pentru arderile de tot. De ce încep cu altarul? Deoarece jerfele (rugăciunea) sunt primordiale în orice lucrare care are sorţi de izbândă. Apoi lucrarea înaintează cu punerea temeliilor templului. Dacă avem rugăciune, lucrul următor este o bună temelie, fără de care nici o lucrare nu are sorţi de a rămâne în picioare.

Apoi, în Ezra 4 descoperim cum începe zidirea propriuzisă a templului; dar apare opoziţia. Din cauza împotrivirii cu care sunt confruntaţi, israeliţii abandonează lucrarea Domnului şi se dedau la lucru pentru interesul lor propriu; inamicul va încerca să strice lucrarea Domnului, dar dacă tu care eşti chemat să faci lucrarea Domnului o abandonezi la primul atac şi te dedici propriilor tale interese, inamicul te va lăsa în pace pentru o vreme.

Acum apare Hagai; numele lui înseamnă ‘ospăţul lui Dumnezeu’ şi probabil că era un om născut în captivitate. Apariţia sa coincide cu trecerea a 16 ani de când lucrările de zidire încetaseră. Hagai începe prin a preciza cu exactitate momentul în care a venit la el pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu: versetul 1. Data este 29 August 520 î.Hr. pentru cine este curios să ştie. Dar mai important decât asta este faptul că ziua în care îţi vorbeşte Domnul este o zi memorabilă!

Câţi ani sunt de când ai încetat să lucrezi pentru Domnul şi ai început să te ocupi de interesele tale? Am văzut adesea cum timpul ce ar trebui să-l dedicăm Domnului devine pentru noi ca un fel de rezervă la care recurgem când avem ceva ‘mai important’ de făcut sau când am rămas în urmă cu unele proiecte personale. Astfel, dacă miercuri trebuie să mergem la o onomastică iar joi la rugăciune, şi avem urgenţa de a cumpăra rechizite copiilor noştri care încep şcoala lunea viitoare, vom merge la ospăţ miercuri şi vom lipsi joi de la adunare ca să cumpărăm rechizitele. Ciudată ordine a priorităţilor! Si cât de multe obstacole sunt pe drum! Desigur că dacă Domnul ar dori ca noi să facem mai multe pentru El, ar da laoparte obstacolele!

Hagai vine şi atrage atenţia poporului că priorităţile lor sunt greşite. Ei şi-au pus la punct casele proprii, iar casa Domnului este în ruină. Agenda lor personală este mai importantă decât agenda lui Dumnezeu. Interesele lor apoi ale lui Dumnezeu; numai că nu mai ajunge niciodată timpul pentru Dumnezeu. Vreau să precizez aici: ei nu erau leneşi; nu de loc! Erau foarte harnici chiar, dar nu pentru Domnul, ci pentru ei înşişi. Ei nu erau lipsiţi de înţelepciune: dar asta era pentru ei.

Când ne interesează ceva, găsim timp, resurse şi metode ca să facem; dar dacă este vorba despre lucrarea Domnului, atunci vedem piedici în toate părţile. În asemenea momente ce bine că vine la noi Cuvântul Domnului: acesta este de folos (2 Tim 3:16-17). Interesul major al lui Dumnezeu în zilele noastre este cu privire la Casa Sa, care nu este clădirea din cărămizi ci trupul lui Cristos, adică Biserica.

Să ne uităm în cele ce urmează la scuzele poporului şi la mustrarea Domnului însoţită de promisiuni de fiecare dată.

Scuza Nr. 1: nu este timpul încă pentru lucrarea lui Dumnezeu.
Hagai 1:2-6. Poporul se scuza că timpul nu este potrivit pentru lucrarea Domnului; Domnul îi întreabă dacă pentru ei este potrivit. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi întreabă: ‘Deci voi ziceţi că nu-i vremea pentru lucrarea Mea; dar nu-i aşa că Eu trebuie să lucrez în folosul vostru? Nu-i aşa că trebuie să vă ajut şi să vă binecuvintez ca să vă reuşească lucrul în folosul vostru?’

Problema poporului nu era inactivitatea ci prioritatea. De două mii de ani priorităţile lui Dumnezeu au rămas neschimbate: Împărăţia Sa mai întâi şi apoi toate celelalte vor veni într-o oarecare ordine după gusturile şi preferinţele şi posibilităţile fiecăruia. Poporul însă nu vrea să-L pună pe Dumnezeu pe locul întâi. Mai întâi vine comfortul lor, dorinţele lor, plăcerea lor. De aceea Dumnezeu le atrage atenţia la inflaţia care se vede în viaţa lor economică: ei nu sunt în stare nici măcar să reuşească în lucrurile care le consideră ei importante (v 6). Din truda lor pentru ei înşişi nu se alege mai nimic: investiţia este mare, realizările mici. Mănâncă mult şi tot flămânzi sunt. Beau şi tot le mai este sete. Cumpără haine peste haine şi tot nu sunt satisfăcuţi. Investesc banii în tot felul de bănci, fonduri de investiţii, Caritasuri, etc., şi tot nu au bani de loc de gândeşti că i-au pus într-o pungă spartă. Întotdeauna lipseşte ceva altceva şi mirajul după care aleargă este din ce în ce mai departe de ei.

‘Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre’. Acum Domnul le cere să considere tot drumul pe care l-au parcurs ei din trecut şi până în prezent: la ce rezultat au ajuns (v. 9)? Aşteptările lor au rămas neîmplinite. Domnul însuşi a suflat orice rezultat. De ce? Din cauza lucrării Sale care a trecut pe locul 2 şi din cauza intereselor proprii care au ocupat locul 1. Dumnezeu a intervenit prin elementele naturii (v. 10). Nu a plouat la timp, nu a fost căldură când trebuia, etc.
Dumnezeu spune: ‘Eu sunt în spatele la tot ce vi se întâmplă. Eu am scurt-circuitat toate eforturile voastre pentru prosperitate. Si nu ca să vă pedepsesc, ci CA SĂ VĂ TREZESC!’

În scripturi este regula de aur: Matei 6:33 mai întâi Impărăţia lui Dumnezeu! De ce? Deoarece noi am fost cumpăraţi cu un preţ (1 Cor :19-20) şi acum nu mai suntem ai noştri ci ai lui Dumnezeu; de aceea nu putem face ce vrem sau ce ne place. Noi suntem în lume pentru a avansa interesele lui Dumnezeu, cauza Sa. Noi suntem instrumentele pe care vrea să le folosească Dumnezeu pentru a-şi zidi Casa Sa, biserica. În jurul nostru e plin de oameni care trebuie aduşi prin toate mijloacele permise în Împărăţia Lui Dumnezeu; unii trebuie smulşi, alţii îndemnaţi, alţii rugaţi fierbinte.
Sunt acestea priorităţile noastre? Sau ne gândim mereu că ne trebuie un nou televizor, o maşină nu ar strica, o mobilă nouă ar fi bine, rochia ce am văzut-o în vitrină ar sta bine pe noi, şi astea sunt gândurile care ne frământă! În timpul acesta lângă noi sunt oameni pe care Duhul Sfânt îi caută şi intenţioneazţ să-i adauge la poporul lui Dumnezeu. Întrebarea lui Hagai este pentru noi care ne urmărim interesele cu atâta grijă şi patimă, pentru noi care petrecem atâta timp cu noi înşine, cu interesele noastre materiale: când va veni şi timpul pentru Domnul?

** Îmi amintesc de William Carry misionarul din secolul al 18-lea, considerat a fi fondatorul lucrării misionare moderne. Domnul a pus pe inima lui o povoară pentru India şi a început să se roage pentru ţara aceasta. Apoi a venit cu cauza sa în faţa adunării, dar adunarea s-a împotrivit. Atunci s-a oferit el să plece şi a cerut sprijin, dar un prezbiter i-a spus: ‘Tinere, stai jos! Când va voi Domnul să evanghelizeze pe păgâni, o s-o facă fără ajutorul tău!’ Carry era un om simplu, fără educaţie multă. Dar nimic nu l-a oprit şi el a plecat întemeind o lucrare misionară care continuă şi în zilele noastre. Când vei spune: ‘Acum este timpul pentru Domnul! Astăzi este ziua pentru El!’

Domnul spune poporului să înceapă lucrarea. Să se suie pe munte şi să ia lemne pentru zidire (v. 8). Deci Zorobabel şi poporul încep să lucreze. Cât timp a ţinut entuziasmul lor? Ce credeţi? Trei săptămâni!. Comparaţi 1:1 cu 2:1 şi rezultă 21 de zile.

Unele posibile cauze ale deprimării.

Sentimentul de a fi pierdut (nu geografic ci psihic şi spiritual). Senzaţia aceasta poate fi reală sau imaginară. Persoana ce se simte piersută, fără orizont sau ţintă, trebuie să se refocalizeze în ceva constructiv.
Dezamăgirea. Când lucrurile nu merg după planul nostru, ne simţim dezamăgiţi. Si sentimentul acesta este unul normal. Dar de aici înainte depinde de ce facem cu dezamăgirea.
Pierderea unei persoane iubite, nereuşita în a fi promovat, pierderea unei ocazii importante.
Negativismul în gândire.
Stima de sine foarte scăzută.
Aşteptări lipsite de realism.
Succesul sau atingerea unui scop înalt care de acum necesită o performanţă ridicată care supra-solicită întreaga persoană.
Un sistem da valori contrar celui moral, poate duce la o stare de vinovăţie care duce la depresie (s-a constatat la homosexuali).
Necazuri financiare continue, ameninţarea din partea cuiva, trăirea continuă în împrejurări critice.

Să mergem acum la textul propus din 1 Regi şi să urmărim procesul deprimării în viaţa proorocului Ilie. Vreau aici să fac precizarea că studiul nostru asupra acestui subiect este limitat la spaţiul şi scopul acestui articol.

Ilie demonstrează mare parte din simptomele clasice ale deprimării.Se simte izolat, şi nu numai că se simte singur ci se şi îndepărtează din societate. Îi este milă de sine însuşi, simte că este nevrednic, fără virtuţi şi fără valoare. El nu este mai bun decât părinţii lui şi de aceea, are gânduri de moarte (sinucidere): vreau să mor! Domnul îl găseşte în starea aceasta şi întrebarea repetată a Domnului este „ce faci tu aici”? Domnul nu este interesat în ce anume lucrează Ilie în peşteră, ci în ce stare este el acolo. Ilie este deprimat.

Ce a dus la starea de deprimare a lui Ilie? Mai întâi, oboseala fizică. El tocmai a făcut un drum de 40 de zile şi 40 de nopţi (19:8). Apoi, a sacrificat de unul singur vita pentru jertfă în confruntarea cu proorocii lui Baal şi ai Astarteei (18:23, 30). Si colac peste pupăză, Ilie a mai şi alergat o distanţă de circa 8 mile pentru a ajunge pe Ahab (19:46). Oboseala, hrănirea necorespunzătoare şi singurătatea îndelungată au fost factori esenţiali în declanşarea crizei de deprimare la Ilie.

Un alt factor aparent este suferinţa emoţională. Să explic: Ilie tocmai a biruit să dovedească lui Israel cine este adevăratul Dumnezeu: Baal şi Astarteea s-au dovedit dumnezei falşi, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov s-a dovedit a fi adevăratul Dumnezeu. Proorocii falşi sunt extirpaţi din Israel instantaneu; dar a schimbat asta cu ceva starea poporului sau a regelui? Nicidecum, deoarece Izabela promite că va ucide pe Ilie. Si Ilie tocmai a încheiat o perioadă de cca. trei ani de fugă de Izabela! Dar privirea lui Ilie asupra Izabelei şi asupra ameninţării ei este nerealistă; Ilie tocmai omorâse pe proorocii dumnezeilor (fără putere) pe care jura Izabela.

Vezi, când participi într-o lucrare de anvergură şi aştepţi anumite rezultate şi acestea sunt contrare aşteptărilor tale, te cuprinde disperarea. Când noi aşteptăm ceva în urma lucrării noastre şi aşteptările nu ne sunt realizate, suntem dezamăgiţi, şi dezamăgirea netratată, duce la deprimare. Noi ne dezapreciem pe noi înşine, ne credem fără valoare, nerealizaţi şi lucrarea noastră fără rost. Ne vedem lepădaţi, singuri, poate chiar şi părăsiţi de Domnul şi de ceilalţi, şi începe să ne fie milă de noi înşine.

Un alt factor a fost datorat faptului că Ilie se concentra asupra sieşi în loc de a avea privirea îndreptată asupra Domnului. A pierdut perspectiva, deoarece viaţa fără Dumnezeu este o viaţă fără nici o perspectivă. A, da! Lucrezi ca să ai ce mânca, mănânci ca să ai putere să lucrezi. Acumulezi averi pe care pe neaşteptate le părăseşti fără să te poţi bucura de ele şi pleci cu mâinile goale din lume. Asta nu este viaţă!

Pe lângă cele descrise mai sus, Ilie se mai şi retrage din grupul care putea constitui un suport pentru el. Credea că este singur, dar mai erau şapte mii de bărbaţi asemenea lui, care nu s-au mânjit cu fărădelegea.

Vindecarea deprimării.

Domnul îl pune pe Ilie să cerceteze cauza deprimării sale, deci să vorbească, să comunice problema cu cineva. Admiterea existenţei unei probleme şi vorbirea despre ea este primul pas pe calea vindecării. Admiterea problemei şi discutarea acesteia este de fapt primul pas în vindecarea oricărei stări (Domnul Isus îl îndeamnă pe Petru la discutarea problemei după lepădarea acestuia).

Apoi Domnul i se descoperă lui Ilie; dar felul descoperirii ţinteşte la a-i aminti proorocului focului şi tunetului că Dumnezeu este prezent nu numai în aceste elemente ale puterii ci şi în elemente mai puţin evidente, cum ar fi un susur blând şi nebăgat în seamă, o clipă de tăcere sau chiar de singurătate. Domnul este cu noi, ne spune El, chiar şi atunci când noi nu îl simţim sau când prezenţa Sa nu este chiar atât de evidentă, şi probabil că trebuie să depunem efort şi să fim atenţi pentru a-L descoperi. Pentru a scăpa de deprimare este întotdeauna important să descoperim cine este Domnul şi cum este El.

In al treilea rând, Domnul îi arată lui Ilie că lucrarea sa nu s-a sfârşit încă; Domnul mai are trebuinţă de el. De fapt, aş putea afirma că lucrarea făcută de Ilie de acum înainte este mai importantă decât ceea ce a făcut până acum. Gândeşte-te la impactul ungerii lui Hazael ca împărat al Siriei, al lui Iehu ca împărat al lui Israel şi al lui Elisei ca urmaş la slujba proorociei! Interesant că atacurile diavolului vin asupra noastră de obicei înaintea revărsării unei mari binecuvântări a Domnului.

Si în al patrulea rând, Domnul îi arată lui Ilie că nu este singur, cum credea el, ci mai sunt 7 mii de bărbaţi asemenea lui Ilie! In harul Său, Dumnezeu ne arată nu numai că El este cu noi, ci şi că alţi creştini, asemenea nouă, sunt răspândiţi pretutindeni şi noi nu suntem niciodată singuri. Practic, noi suntem înconjuraţi de un mare număr de martori şi de aceea alergarea noastră are sens, are suport, şi are un viitor.

Deprimarea va ataca mai curând sau mai târziu şi viaţa noastră (dacă nu a şi făcu-o deja). Să învăţăm din experienţa lui Ilie că oricât de jos şi fără valoare ne-am simţi, există drum de ieşire din starea noastră.

Psalmul 38:1-14; 1 Regi 19:9-16

Oameni din toate domeniile de existenţă şi din tot spectrul preocupărilor suferă din cauza deprimării (depresiei). Biblia ne arată regi (vezi psalmul 38) şi prooroci (Ilie în 1 Impăraţi 19). In viaţă găsim doctori, avocaţi, profesori, muncitori, gospodine, tineri sau bătrâni, şi chiar şi păstori!

Charles Haddon Spurgeon, considerat de mulţi ca fiind ‚prinţul predicatorilor’, cel ce a deschis biserici, a scris peste 200 de cărţi, şi a fost asemănat Apostolului Pavel, a căzut în depresie de asemenea. S-a temut de dezastru financiar, a suferit de singurătate, şi a stat în pat, bolnav, săptămâni la rând. Disperat, s-a gândit adesea să renunţe la toate lucrurile. Mâinile sale şi picioarele sale umflate îl făceau să apară mai bătrân decât era în realitate. El însuşi mărturisea că depresia vine peste el înaintea unei binecuvântări divine, anunţând un mai mare har al Domnului. El numea deprimarea ca fiind „un prooroc în haine de păr de cămilă”, un „Ioan Botezătorul” care anunţă venirea binecuvântării lui Dumnezeu.

Oameni plini de Duhul Sfânt devin deprimaţi. Diaconi, învăţători de şcoală duminicală, oameni ai rugăciunii.

Este oare depresia un păcat? Nicidecum! Este mai degrabă semnul că în viaţa ta ceva nu este în regulă. Este ca un bec roşu ce se aprinde în bordul maşinii tale, pentru a te anunţa că ceva nu funcţionează aşa cum trebuie. Atunci nu ai altceva de făcut decât să opreşti imediat maşina şi să verifici întregul sistem. La fel şi din punct de vedere psihologic: când eşti deprimat, mai întâi opreşte-te şi verifică starea ta spirituală, emoţională şi chiar fizică. Verifică cu atenţie, deoarece chiar dacă nu este un păcat să fii deprimat, starea de deprimare poate fi cauzată de existenţa unui păcat care a întrerupt părtăşia dulce cu Dumnezeu, cel ce este Singura sursă a optimismului şi bucuriei cereşti!

Simptome a deprimării.

O persoană deprimată va avea una sau mai multe din următoarele caracteristici. M-am inspirat în cele ce urmează din cărţi de specialitate tipărite de Larry Crabb, Aaron Beck, Paul Meyer şi alţii.
Deprimatul va avea sentimente de disperare, tristeţe, apatie. O amărăciune generală a fiinţei, lipsă de nădejde şi o paralizie a voinţei.
Deprimatul pierde perspectiva asupra vieţii, asupra familiei, muncii şi prietenilor.
Activităţile fizice, cum ar fi apetitul (unii pierd pofta de mâncare, alţii mănâncă mai mult), dormitul (unii dorm prea mult alţii nu pot dormi suficient) şi activitatea sexuală (pierderea interesului în partenerul de viaţă), sunt influenţate negativ.
Deprimatul are o proastă părere despre valoarea proprie şi încrederea de sine este foarte jos.
Deprimatul se retrage în singurătate deoarece se teme de respingerea celorlalţi. Nu vorbeşte cu nimeni şi nu vrea să vadă pe nimeni.
Deprimatul se va lupta cu gânduri stranii, cum ar fi fugitul de acasă şi sinuciderea.
Perceperea realităţii şi mai ales a vorbelor şi acţiunilor altora este greşită şi deformată; asta va duce adesea la plânset inexplicabil, tristeţe sau mânie.
Deprimatul are dificultăţi în controlarea sentimentelor în general, şi a mâniei în special. Mânia este în special o problemă, deoarece mânia poate fi îndreptată împotriva altora sau împotriva sinelui.
Deprimatul ajunge adesea într-o stare de dependenţă de alţii, care scade şi mai mult stima de sine.
Cel puţin o dată în viaţă suntem confruntaţi cu toţii cu dezamăgirea; aceasta netratată poate avea rezultate deosebit de grave asupra vieţii noastre şi a celor din familie sau din cercul de prieteni şi colegi de muncă.

Rabinul Levy a fost bolnav şi a stat un timp spitalizat la spitalul catolic din localitate. Acolo s-a împrietenit cu sora medicală de serviciu. Aceasta, venind în camera bolnavului într-o dimineaţă, constată că crucifixul de pe perete lipsea. Întrebându-l dacă ştie ceva despre lipsa crucixului, rabinul răspunse:
- Eu l-am luat jos. Am considerat că e suficient să fie un singur evreu suferind în încăperea asta!

Acum, înapoi la textul nostru (1 Regi 18:16-40); Ilie îl acuză pe Ahab dar cu motiv: cine părăseşte Cuvântul Domnului aduce nenorocirea peste poporul Domnului. Şi acum răul trebuie confruntat până la capăt. Domnul nu este implicat în scărmănarea răului la suprafaţă ca cel rău să zică ‘m-a bătut dar nu-mi pasă că nu mă doare prea tare; merg în altă parte şi-mi fac mendrele acolo’. Domnul este implicat în smulgerea răului din rădăcină, în dărâmarea acestuia (Ieremia 1:10) ca apoi să poată sădi ceea ce doreşte.

De aceea în provocarea Sa, Domnul cere lui Ilie ca TOŢI proorocii reprezentând pe Baali şi pe Astarteea să fie adunaţi la confruntare. Asta nu va fi o confruntare de idei, o ceartă de cuvinte de genul: ‘ba nu ai dreptate ci eu am dreptate. Tu să taci acum.’ Confruntarea este cu privire la supranatural. Până când este vorba de supranatural, ai putea crede că un idol este OK; poate că aude, dar nu-i pasă, poate că vede dar nu-l interesează.
Dar când este vorba de supranatural, abia atunci se dovedeşte dacă un idol este ceva sau nimic. Ce face pentru tine lucrul în care te încrezi şi la care te închini în clipa când ai nevoie de o intervenţie supranaturală? Găseşti ajutor sau eşti lăsat baltă?
Îmi place că Ilie ştie câţi prooroci de-ai lui Baal şi câţi de-ai Astarteei sunt în total (v 19). Adică, el cunoaşte dimensiune răului. El nu a trăit cu capul în nisip, băgat până peste urechi în doctrinele sale şi închis în biserica sa, neştiind cu ce este confruntată lumea dimprejur şi cum trebuie atacată problema. Dacă vrem să biruim împotriva răului noi trebuie să fim informaţi cu privire la dimensiunea acestuia. De exemplu, vrem să ne rugăm pentru lumea de acum şi pentru mântuirea oamenilor. Dar cum să ne rugăm specific dacă noi nu ştim cu ce se confruntă lumea? Ştim noi că problemele ei s-au schimbat în ultimii 20 de ani? Sau am rămas în urmă? Noi am trăit în Comunism şi în ateism; astăzi lumea nu mai este atee, ci profund religioasă; doar că nu cred în adevăratul Dumnezeu ci în tot felul de idoli falşi: horoscop, prezicători, cititori în palmă şi-n stele. Lumea este bântuită de homosexualism, de dependenţă de droguri şi alcool, de prostituţie. Familia este în declin. Credinţa adevărată a devenit fără relevanţă pentru omeul de acum şi de aceea bisericile se golesc.
Dar cea mai gravă dintre probleme este dată de cei ce şchioapătă de ambele picioare: nici cu lumea 100% nici cu Dumnezeu 100%. Cine o fi având dreptate? Să nu aruncăm toate podurile în aer în spatele nostru că s-ar putea să nu se ştie cine are dreptate în cele din urmă. Mai vine oare Domnul? Mai judecă El? Nu se ştie, de aceea să nu ne punem rău nici cu ceilalţi.

Ilie le propune tăierea nodului: dacă Domnul este d, atunci mergeţi după El 100%, dacă Baal este Dumnezeu, atunci mergeţi după el 100%. Deoarece 99% al Domnului şi 1% al celuilalt este egal cu 100% al celuilalt. Domnului nu-i place inima împărţită. El este un Domn gelos. Te vrea în întregime al Lui!

În lupta cu cel rău, ţi se pare adesea că ai rămas singur (v.22). Ilie nu ştia că mai erau mulţi păstraţi de Domnul (1 Regi 19:18). Dar când eşti singur cu atât mai mult curaj îţi trebuie şi câteodată Domnul ne lasă să credem că suntem singuri ca să nu ne bazăm pe abilităţile noastre sau pe suportul altora ci pe Dumnezeu şi pe El singur.
În lupta cu răul, preţul este acelaşi (un bou şi de o parte şi de alta, fără foc şi aici şi acolo, foc necesar şi aici şi acolo). Ce pierzi sau ce câştigi, este acelaşi: viaţa este preţul.

Proorocii lui Baal fiind mai mulţi şi lucrând mai repede au început primii. Adesea ţi se pare că răul este mai mult şi este în avantaj; dar lasă-l să creadă ce vrea, tu încrede-te în Dumnezeu! Stai şi urmăreşte atent ce face cel rău! (V 26-29). Vei observa că de obicei metodele de luptă ale celui rău sunt chiar hilare uneori. Ele sunt extensive (s-au rugat de dimineaţa până la amiază dar fără rezultat), şi fără rost (nu au primit răspuns). Apoi, treaba la care te supune cel rău este obositoare şi-ţi consumă toate energiile (au sărit în jurul altarului). Apoi este fără sens (au strigat şi mai tare la un dumnezeu de lemn sau de piatră). Numai un copil vorbeşte cu păpuşile şi-şi imaginează că acestea înţeleg… Apoi, lucrările celui rău sunt distructive şi dureroase: ei şi-au făcut tăieri în carne. Ele duc la pierderea coerenţei şi a minţii (au aiurat); despre starea acesta Biblia spune că este o stare de nebunie. Fiul risipitor ‘şi-a venit în fire’ din starea aceasta când şi-a dat seama câd de departe a ajuns!
Din partea lui Baal, tăcere deplină: nu a mişcat nici un deget, nici măcar nu a mârâit. Aăa că este timpul ca această mascaradă să înceteze. S-a scurs destul timp şi s-a depus destul efort încât să înţeleagă oricine vrea că nu are rost. Cât timp îţi trebuie să mergi într-o direcţie greşită până când să-ţi dai seama că nu are rost?
Ilie a spus: ‘destul! Acum după ce v-aţi delectat privind la lucrările neroditoare ale celui rău, haideţi apropae de mine şi fiţi măcar spectatorii mei’. A dres mai întâi altarul. Îţi dai seama? Ăştia nu mai jertfiseră pe el de atâta timp încât se stricase şi nimănui nu-i păsase de faptul acesta! Ce tragedie. La ce s-or fi gândit israeliţii privindu-l pe Ilie reparând alatarul? Ce amintiri le-or fi trezând altarul acesta despre alte timpuri, acum parcă demult apuse? Nu ştiu despre ei, dar ştiu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Toate rugăciunile ascultate la acest altar şi toate binecuvântările Domnului din trecut mi-ar fi inundat amintirea şi asta m-ar fi durut deoarece L-am părăsit pe Domnul fără motiv, din neatenţie sau nebăgare de seamă!
În luarea celor 12 piere, Ilie spunea fiecărui israelit: ‘şi tu eşti reprezentat aici; şi tu contezi’. Repararea altarului avea legătură cu promisiunile din cele mai vechi timpuri ale Domnului şi până astăzi (v 31). Apoi împrejurul altarului se face un şanţ: ce rost va avea sanţul acesta? Pare că ar fi de dimensiunea şanţului în care se plantează în grădină legumele. Totul este înregistrat cu meticulozitate în Biblie, fiecare mişcare a lui Ilie. Poporul stă acolo şi priveşte cu atenţie. S-au adus lemnele şi Ilie le pune pe altar. Apoi taie juncanul. Nu-l taie ca proorocii la jertfele aduse lui Baal, ci ca arderea de tot de la cortul întâlnirii sau de la templu. Acum urmează participarea poporului: ajutorul care se cere acestuia este de a se convinge că nu este nici o păcăleală; ‘puneţi voi apa peste toate acestea ca să fie sigur că nu a rămas nimic neudat’. Poporul a repetat de trei ori udarea. Acum totul era îmbibat cu apă şi şanţurile se umpluseră nu cu seminţe naturale ci cu seminţele care vor rodi nu peste mult în credinţă şi pocăinţă în întoarcerea la Domnul.
Lucrarea lui Dumnezeu este acum simplă: Doamne, arată că tu eşti Dumnezeu, pentru ca poporul acesta să se întoarcă la Tine. Şi când ne rugăm astfel şi nu dorim nimic pentru noi, nici o slavă, nici un avantaj ci doar slăvirea lui Dumnezeu şi pocăinţa oamenilor, atunci Domnul ne ascultă.
Aici a căzut foc din cer şi a mistuit jertfa, lemnele, şi a supt apa. Gândeşte-te la violenţa cu care a răspuns Domnul; ca şi când ar fi exprimat prin aceasta: DA, ASTA ÎMI PLACE ŞI IATĂ CÂT DE MULT DORESC ŞI EU CA LUCRURILE CE LE CERI SĂ SE ÎNTÂMPLE!
Este vremea ca Domnul să lucreze şi între noi: dar mai întâi să ne întoarcem la El cu toată inima noastră şi apoi să confruntăm răul dintre noi ca Domnul să poată arăta slava Sa.

Rabinul Levy a fost bolnav şi a stat un timp spitalizat la spitalul catolic din localitate. Acolo s-a împrietenit cu sora medicală de serviciu. Aceasta, venind în camera bolnavului într-o dimineaţă, constată că crucifixul de pe perete lipsea. Întrebându-l dacă ştie ceva despre lipsa crucixului, rabinul răspunse:
- Eu l-am luat jos. Am considerat că e suficient să fie un singur evreu suferind în încăperea asta!