„Tu eşti roata de rezervă în biserica asta, aşa că vezi-ţi de treabă şi ciocu’ mic” zise unul important către un alt membru al bisericii.  Voia să spună că nu este o piesă importantă în angrenajul lucrării şi din cauza asta, nu avea dreptul la opinie.

Mda.  Roata de rezervă.  Purtată pe toate drumurile pe care merg celelalte roţi, dar nu mnjită prin noroaie şi nu plină de praf.  Nu uzată şi nu expusă obiectelor ascuţite, ce-ar putea-o găuri.  Stând liniştită şi fără pretenţii în portbagaj sau unde i-o fi locul.  Nefăcând gălăgie, cumva ruşinată şi sfioasă că trebuie să ocupe locul, oarecum degeaba.

E normal ca celelalte roţi să facă gălăgia!  Doar ele se rostogolesc peste asperităţile căii, peste gropi şi hârtoape.  Ele se udă-n ploaie, îngheaţă iarna, şi se încălzesc până la frigere vara.  Ele se cabrează pe la curbele ascuţite, luate cu viteză.  Ele se opintesc la deal şi se frânează la vale.  Ele sunt lovite de pantofii cunoscătorului când maşina devine de vânzare.  Ele se umflă şi dezumflă, după caz.  Şi tot ele se duc cuminţi la cimitir, atunci când li s-au tocit franjurile rochiilor.

Cum ar putea o roată de rezervă care nu face nimic din cele de mai sus să aibă pretenţia că ştie, că poate, că ar avea vreun cuvânt de spus?  No way, Jose!

Dar, vin momente critice.  Vezi tu, celelalte roţi nu funcţionează bine decât câte patru.  Şi cum cedează irevocabil una dintre ele, celelalte trei nu au altceva de-a face decât să rămână pe loc.  Atunci intervine roata de rezervă.  Se alătură celorlalte trei, de parcă ar fi fost tovarăşe de rotire tot timpul.  Faptul că a fost „de rezervă” nu i-a diminuat cu nimi caracterul, abilităţile, capacitatea de a fi parte integrantă din ansamblu.  Faptul că a stat în portbagaj nu a însemnat că nu e în stare, că nu ştie, că nu poate.  Ci doar că „nu încă”, nu acum!

Aşa că, lasă „roata de rezervă” să spună ce are de spus.  Poate e un moment din acela, când ea trebuie săintervină pentru a te scoate din încurcătură.  N-o privi de sus ci respect-o tocmai pentru că e necesară când e mai greu, mai neplăcut.  Poate şi ea să se ude-n ploiae, să îngheţe-n zăpadă.  Poate face exact tot ceea ce face orice altă roată.  Pentru că nu „de rezervă” o caracterizează, ci „roată”.

Da, asta au devenit unele biserici: un cap uriaş.  Un trup firav pe care se bălăngăne un cap gigantic.  Picioare bolnăvicioase şi fără putere, de când nu au mai ascultat de porunca: „duceţi-vă!”  Mâini paralitice, de când s-au adunat mereu spre trup şi nu dinspre trup.  Dacă vizitezi biserici, şi te uiţi prin buletinele lor, ce găseşti?  Păi, nu lipseşte „declaraţia de credinţă” a bisericii.  Adică, să se ştie da capo că noi nu suntem eretici, şi credem în ceea ce trebuie!

Mi-amintesc de credinţa unuia, care a fost întrebat, în ce crede?  „În ce crede biserica mea!” a răspuns el.  „Şi ce crede biserica ta?”  „O, biserica mea, crede ca mine!”  Şi ce crezi tu şi crede biserica ta?”  „Biserica mea şi cu mine, credem la fel!”

De asemenea, nu lipseşte câte o predicuţă, un mesaj al păstorului, o povestioară înduioşătoare, o schiţă de predică care, de importantă ce era trebuia musai să fie introdusă în bolentin.

Apoi, avem anunţuri: cutare vinde o maşină, altul caută de lucru, unul dă de lucru, unul vinde o casă, etc.

Avem şi anunţuri ale bisericii, de obicei serviciile săptămânii viitoare.  Apoi, dacă e vreun picnic, sau vreo tabără, sau alte activităţi de felul acesta (micul dejun al bărbaţilor, al femeilor, se caută un nou învăţător de Şcoală duminicală, etc).

Dar ia caută prin bisericile pe care le vizitezi vreun program al bisericii îndreptat către comunitatea, către săraci, defavorizaţi ai sorţii, bolnavi, neputincioşi, bătrâni, orfani şi alţii?  Nema.  Nada.  Zilch.  Nimic.  Asta am devenit.  Totul pentru noi, şi cât mai mult din ceea ce e pentru noi, dedicat minţii noastre.  În Matei 25, Isus repetă celor de la stânga „NU AŢI FĂCUT”, şi celor de la dreapta ”AŢI FĂCUT”.  Asta este diferenţa.  Şi-ntre cele două puncte, distanţa infinitului.  Ne place povestirea cu Samariteanul milos, dar nu ne place să fim Samariteanul milos.  O putem întoarce pe dos şi pe faţă, o răsucim şi-o sfârtecăm pentru a o face înapoi teafără, o hermeneutizăm şi-o escatologim, rămânem cu gura căscată la bunătatea samariteanului, arâtâm cu degete ameninţătoare pe preot şi levit… apoi ne comportăm ca cei incriminaţi.  Avem mintea lui Christos, dar ne lipseşte inima Lui!

Doamne fereşte să vină cineva să ne arate adevărul.  Mai ales nouă, bisericilor româneşti din străinătăţuri, nouă care rămânem un ghetto, un club, o minoritate cu atât mai ridicolă cu cât vrem să rămânem o minoritate!  Noi nu putem da de mâncare la homelessi, pentru că ei nu vor pricepe mâncarea românească!  Pardon?  Nu putem îmbrăţişa un străin, hrăni un orfan, îmbrăca o văduvă, pentru că …  Situaţia economică contemporană e o ocazie unică îngăduită de Dumnezeu pentru ca biserica să-ţi întărească şi mâinile şi picioarele.  Să facă în sfârşit ceva!  Bisericile ce vor reuşi să iasă din carapace, vor avea parte de o vizitare deosebită a lui Dumnezeu.  Celorlalte, le va exploda capul de atâta ştiinţă, dar nu-i va păsa nimănui… decât poate Domnului, care ar vrea să fie CAP al Bisericii, pentru a trăi prin picioarele şi mâinile noastre.

Oriunde vezi o ocazie extraordinară pentru lumină, ca aceasta să strălucească mai puternic – Bono

Titlul va produce stupoare în cei ce nu beau, și cred că băutul de vin e păcat.  De asemenea, va produce euforie în cei ce ar dori să bea, dar nu se simt confortabil s-o facă, din cauza felului în care și-au programat conștiința.  Iar alții, care beau pe ascuns, neavând nici o treabă cu conștiința lor, doar cu a altora, au răsuflat ușurat: nu mai trebuie să se ascundă!

Cât e voie să bem?  12 sticle de vin roșu pe zi.  Da!  Nu orice fel de vin, ci din cel roșu!  E prea mult?  De ce?  Așa dintr-una?  Da!  Nu poți?  Ți-e frică că te îmbeți?  A, atunci e o altă soluție: Resveratrol.  O pastilă conținând extrase din vin roșu, care se pare că are efecte ciudate asupra corpului.  Nu e drog, e produs natural.  Te face mai sănătos, adaugă ani la viața ta (tinerețe fără bătrânețe și viață… mă rog), și chipurile nu trebuie neaparat să flămânzești ca să slăbești.  Sau altfel spus, poți să te îngrași (io aici mi-am luat liber de mult) deoarece Resveratrolul te va face oricum mai sănătos (tre  să mă interesez să văd dacă lucrează și post-îngrășare).

Ideea descoperirii acestui produs le-a venit cercetătorilor într-ale sănătății de mulți ani, după ce au observat că-n ciuda regimului alimentar bogat în proteine și grăsimi, italienii și franțuzii trăiesc mai mult și au mai puține probleme cu bolile de inimă.  Singurul lucru ce-l făceau diferit de confrații americani (care au hamburgheri de câte 2500 de calorii!) era consumul de vin după mai toate mesele.  Așa s-a descoperit că-n boabele de struguri roșii este un produs care se ocupă de sănătatea boabei și a… consumatorului acesteia sub formă lichidă.

Mai multe amănunte în clipul de mai jos.  După cum arată reporterul Morley Safer, se pare că el a consumat destul Reveratrol lichid…  Pentru un dinozaur, arată destul de sănătos

Unele lucruri, care nu merită să fie spuse, sunt puse acum în cântece…

• 666 – numărul fiarei
• -666 – numărul negativ al fiarei
• 660 – numărul aproximativ al fiarei
• DCLXVI – numărul latin al fiarei
• 0.666 – numărul mili-fiarei
• $665.99 – preţul fiarei
• $646.66 – preţul fiarei la Walmart
• 665 – numărul fratelui mai tânăr al fiarei
• 667 – numărul fratelui mai vârstnic al fiarei
• 666 mg – doza zilnică de fiară
• 666GHz – viteza procesorului fiarei
• 666 calorii – caloriile zilnice ale fiarei
• $222.00 – preţul de lichidare a stocului nevândut al fiarei
• 666 UP – băutura răcoritoare a fiarei
• Route 666 -  drumul pe care merge fiara
• 66600 – codul poştal al fiarei
• 666 kg – greutatea fiarei
• 666 C – temperatura de fierbere a fiarei
• 1-866-666-6666 – telefonul „toll free” al fiarei
• 6-6-6666 – data naşterii fiarei
• Chanel No.666 – parfumul preferat al fiarei
• 66.6 MHz – staţia de radio favorită a fiarei
• IAM 666 – numărul maşinii fiarei
• 666% – varianta 100% a fiarei

găsite pe internet….

Al doilea lucru căruia îi facem inventarul şi evaluarea este

Timpul. Cu ce ne petrecem timpul?  Cum ni-l drămuim?  Dacă ni-l împărţim!  Că adesea, luaţi de vârtejul vieţii, uităm de valoarea timpului!  Cred că Benjamin Franklin a spus, „nu risipi timpul, că este materia din care e alcătuită viaţa!”  Suntem mereu în competiţie cu ceasul.  Timpul nu ne ajunge niciodată.  Ne mirăm cum pot unii realiza atât de mult într-o viaţă la fel cu a noastră.  Noi stăm trezi până la orele mici ale dimineţii, ne sculăm devreme, mâncăm la volan, dormim la biserică…  Ne uităm la Isus, care în aparenţă (şi-n realitate!) nu s-a grăbit niciodată.  S-a uitat la păsări, şi la pământ, şi la copaci, şi s-a oprit lângă mai toţi necăjiţii, şi s-a adresat tuturor celor ce i-au dat voie să le vorbească.  În puţin peste 3 ani, şi-a terminat activitatea şi a plecat la cer.  Şi cei trei ani ai lui nu au fost mai lungi decât 3 de-ai noştri.  Doar că a existat un plan precis pentru timpul său.

Timpul nu poate fi fabricat, nu-i elastic, nu-i nici mai comprimat… Timpul nu are personalitate, nu are memorie, nu are inteligenţă, nu are sentimente, pur şi simplu trece dinspre momentul alfa către omega în acelaşi ritm, afectând le fel pe toţi care-i trec pragul prin naştere.  Nu-l poţi economisi, nu poţi lăsa moştenire timpul, nu-l poţi transfera.  Îl poţi doar răscumpăra.

La fel ca şi banii, felul în care-ţi consumi timpul dovedeşte ce este important pentru tine.  El poate fi investit, cheltuirea sa inteligentă şi profitabilă poate fi o mare sursă de binecuvântare.  Dar poate fi şi pierdut.  Între odihnă, educaţie, distracţie, timp cu familia, muncă, timpul este cheltuit continuu.  Apariţia ustensilelor care să ne ajute să „economisim” timpul, ne oferă doar mai mult timp de… pierdut.  Acelaşi progres tehnocologic care ne-a adus cuptorul cu microunde, ne-a dat şi internetul.  În media, între 5 şi 6 pre sunt cheltuite zilnic la computer.  Mare parte din timp, sărind de pe o pagină la alta, neînvăţând nimic, neconcentrându-ne la nimic veritabil şi folositor cu adevărat.

Apoi avem televizorul.  Urmăream deunăzi un serial numit „out in the wild”.  Un grup de 10 oameni obişnuiţi au fost lăsaţi în Alaska, în condiţii de teren şi climaterice de limită, pentru a ajunge pe cont propriu, cu unelte reduse, la civilizaţie.  Unul dintre ei, s-a lăsat păgubaş cred că din prima zi.  Nu avea condiţie fizică.  Nu era gras, dimpotrivă, era slab şi părea că are fibră.  Dar nu putea merge o milă, fără să se odihnească.  Spunea el, că în ultimii ani, singurul exerciţiu fizic a fost să stea pe sofă la televizor şi să strige la jucătorii meciului la care privea.  Şi, să ducă berea la gură.  Mda.  O mare parte din noi, petrecem prea mult timp în faţa televizorului.

Activităţile nefolositoare fură mereu din timpul primit ca dar de la Domnul.  Deci, cum îl foloseşti?  Ziceam deunăzi că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu (după spusele lui Isus, şi cred că El ştia despre ce vorbeşte).  Cât timp petrec zilnic pentru a-L cunoaşte pe El?  Pentru a-L lăuda, a-I mulţumi?  Aceasta este o evaluare necesară…  cum ne petrecem timpul?

E important ca din când în când să ne oprim pentru a ne face un inventar spiritual.  Ştiu, ştiu, pe la sfârşitul anului ne oprim pentru o clipă şi-ntre două sarmale şi-o piftie, cu ochii umeziţi de tusea provocată de piper, ne gândim că anul trecut nu am făcut destul… apoi continuăm mestecatul şi până la anul (adică până dimineaţa, că doar suntem la revelion) uităm că pentru o clipă am fost nemulţumiţi de noi înşine.

Nu despre un astfel de inventar vorbesc eu.  Unul serios, periodic, în care cântărim viaţa noastră şi ceea ce am dobândit prin perspectiva veşniciei şi a lui Christos.  O să încerc în câteva posturi scurte să vă propun un asemenea inventar.  Primul lucru la care aş dori să ne oprim este

Vorbirea. Despre ce anume îţi place cel mai mult să vorbeşti?  Ce te pasionează?  La ce anume ţi se aprind „beculeţele”?  În afară de vreme şi sport, în afară de maşini (la bărbaţi) şi pantofi (la femei) – iertaţi-mi folosirea stereotipului, dar era prea la îndemână ca să mă mai gândesc la altul – în afară de încântarea celorlalţi cu realizările progeniturilor noastre, despre ce altceva vorbim?  Ajungem vreodată la împărtăşirea credinţei noastre?  Dăm slavă Domnului pentru ceva?  Arătăm entuziasmaţi de mântuirea ce-am primit-o?

Ştiu că temperamentele noastre, frica, emoţia, tracul şi alte lucruri de genul acesta ne fac pe unii să depăşim cu greutate conversaţia de rutină.  Dar dacă în conversaţiile noastre cu ceilalţi nu vorbim niciodată despre Domnul şi nu implorăm oamenii să se întoarcă la Dumnezeu, atunci ce fel de trimişi împuterniciţi ai lui Dumnezeu suntem noi?  Cum va mântui Dumnezeu lumea?

Știm că Domnul răspunde la rugăciune.  Și știm de asemenea că cel mai adesea El răspunde prin … tăcere.  E greu să interpretezi tăcerea cuiva.  Dar a lui Dumnezeu poate fi interpretată, după părerea mea, în cel puțin două feluri: ori înseamnă NU la cererea noastră, ori înseamnă NU ÎNCĂ.

Acum, dacă Dumnezeu spune NU, ar fi ușor să faci stânga împrejur și să-ți vezi de treabă.  Dar mă chinuie gândurile: de ce a zis Dumnezeu nu?  Ce anume a văzut El și nu a putut să-mi arate și mie, ca să înțeleg și eu mai ușor?  Cum ar fi fost schimbată (în rău) viața mea dacă ar fi zis DA?  Dar în bine?  Înţeleg rolul credinţei în viaţa de… credinţă, dar chiar sunt necesare atâtea NU-uri din partea Domnului ca să-mi dovedească credinţa?  Atâta tăcere ca să-mi întărească încrederea?  Atâta întuneric, încât să nu mai trebuiască să închid ochii când mă arunc în gol, deoarece şi aşa nu văd nimic?

Dacă NU la cererea asta, şi NU la cererea următoare, şi NU la încă 10 cereri consecutive, atunci este ceva rău cu mine şi cu cererile mele?  Nu pot cere ceva ce să merite un răspuns pozitiv de la Domnul?  Nu pot concepe o nevoie merituoasă?  Reală?  Şi dacă experienţa mea este une  de felul acesta, este a altora mai bună?  NU la 10 cereri poate însemna să continui să cer, sau să tac?  Oricum, cererile-mi dau ghes, şi chiar şi-n absenţa lor, sau în pofida unui refuz perpetuu, fiinţa mea întreagă strigă după Dumnezeu care se ascunde, dar pe care-L simt mereu acolo, aproape!

Dar cum stăm cu NU ÎNCĂ?  Şi răspunsul acesta vine cu problemele sale.  Dacă nu încă acum, atunci când?  Mâine?  Poimâine?  Săptămâna viitoare?  Vechea întrebare stereotipă, „are we there yet?”  Dar cum stăm cu NU ÎNCĂ repetate?  Nu sunt oare echivalentul unui NU timpuriu?  În faşă?

Cum aş vrea să fie mai simplu!  Dar nu este şi asta mă lasă perplex.

Nimic nu-i este mai plăcut unui om mic, decât să pocnească dintr-un bici mare – autorul necunoscut

„Femeia” s-a născut bărbat, a avut o operaţie de schimbare de sex, a trăit 30 de ani ca femeie, a adoptat o fată care acum are 8 ani, ajunge la o biserică evanghelică, este pătrunsă de cuvânt, doreşte să se pocăiască, dar nu ştie cum şi ce trebuie să facă.  Citeşte textul de mai jos, în engleză.  Tu ce i-ai propune, cum ar trebui să procedeze în pocăinţa ei/lui?

Every year at the conclusion of Christian ethics class here at Southern Seminary, I give my students a final ethical situation to answer for their final examination. They are graded not on their conclusion, but on how they arrived there. The question below is this year’s dilemma. They’ll answer, and then we’ll discuss it communally as a class on Thursday. Here it is:

This question takes place sometime in the future, in your ministry.

Joan is a fifty year-old woman who has been visiting your church for a little over a year. She sits on the third row from the back, and usually exits during the closing hymn, often with tears in her eyes. Joan approaches you after the service on Sunday to tell you that she wants to follow Jesus as her Lord.

You ask Joan a series of diagnostic questions about her faith, and it is clear she understands the gospel. She still seems distressed though. When you ask if she’s repented of her sin, she starts to cry and grit her teeth.

“I don’t know,” she says. “I don’t know how…I don’t know where to start…Can I meet with you privately?”

You, Joan, and a godly Titus 2-type women’s ministry leader in your church meet in your office right away, and Joan tells you her story.

She wasn’t born Joan. She was born John. From early on in John’s life, though, he felt as though he was “a woman trapped in a man’s body.” Joan says, “I don’t mean to repeat that old shopworn cliché, but it really is what I felt like.”

Joan tells you that when she was twenty she began the process of “transitioning” from life as a man to life as a woman. She underwent extensive hormone therapy, followed by extensive plastic surgery—including so-called “gender reassignment surgery.” She has lived for the past thirty years—physically and socially—as a woman.

“I want to do whatever it takes to follow Jesus,” Joan tells you. “I want to repent…I just, I don’t know how to do it.”

“I am surgically now a woman. I’ve taken hormones that give me the appearance and physical makeup of a woman,” she says. “Even if I were to put on a suit and tie right now, I’d just look like a woman with a suit and tie. Not to mention the fact that, well, I am physically…a woman.”

“To complicate matters further,” Joan says through tears, “I adopted my daughter, Clarissa, when she was eight months old and she’s ten years old now. She doesn’t know about my past life as…as a man. She just knows me as her Mom.”

“I know the sex change surgery was wrong. I know that my life is twisted. I’m willing to do whatever Jesus would have me to do to make it right,” she says. “But what would Jesus have me to do?”

Joan asks you, “Am I too messed up to repent and be saved? If not, what does it mean for me to repent and live my life as a follower of Jesus? What is right for me to do?”

Show me, step-by-step, what you would say to Joan. Show me what you would tell her to do, short-term and long-term, and show me why in terms of a Christian ethic. Use Scripture, Christian theology, and wisdom to demonstrate not just your final decisions, but how you arrived at them.

You may use any resource that would be available to you in a real life pastoral situation. This includes Holy Scripture, books, articles, and the seeking of outside counsel from others.

Furthermore, show me how you would lead the rest of your congregation to think through and act in this situation with the mind of Christ.

Când eram mai tânăr, nu conta atît de mult felul în care am ajuns la o concluzie, cât concluzia în sine.  Sistemul şcolar românesc în care am crescut şi învăţat dădea note pentru rezultat.  

Contează oare felul în care ajungi la concluzie?  Vom primi note şi pentru drumul parcurs, sau numai pentru rezultatul la care am ajuns în viaţă?  Iată o întrebare cu care-mi bat capul mai recent.

Te duci la magazin, să cumperi ceva.  Se deschide doar la ora 10.  Mai sunt 5 minute şi magazinul nu este deschis.  Te uiţi prin vitrină şi-i vezi pe vânzători aşteptând la tejghelele lor.  Aşteaptă ora 10, aceeaşi oră pe care o aştepţi şi tu.  Tu aştepţi afară, ei înăuntru.  Tu să cumperi, ei să-ţi vândă.  Doar aşteptarea vă uneşte.  Aşteptarea e la fel, şi totuşi diferită.  Aceeaşi unitate de timp trece diferit în diferite circumstanţe.  Tu aştepţi că ai o necesitate.  Vânzătorul aşteaptă să îndeplinească o rutină zilnică.  Tu aştepţi cu nerăbdare, el plictisit.  După ce vei cumpăra ce ai de cumpărat, te vei duce la treburile zilnice.  Pentru vânzător, asta e treaba zilnică.  Şi el se va uita la cât de încet va trece timpul până i se gată schimbul, la fel de nerăbdator ca tine, aşteptând să treacă cele 5 minute ce mă despart de cumpărare.

Cât din viaţă ne-o petrecem aşteptând?  Unii afară să intrăm, alţii înăuntru, să ieşim?  Apoi, când se deschide uşa, ne poticnim, ne temem, ne întoarcem înapoi, la o altă aşteptare.  Sunt oameni ce se obişnuiesc atât de bine cu aşteptarea încât au devenit aşteptători de profesie.  Ei nu mai intră şi nu mai ies niciodată.  Mai ales dacă nu ştii exact ce anume aşteaptă.  Dacă aştepţi la un ghişeu greşit, încă poate nu-i prea târziu să te duci la ghişeul potrivit.  Dar dacă nu ştii ce aştepţi?  Şi cât de adesea înlocuim o aşteptare zadarnică cu o alta, la fel de zadarnică?  Uneori ni se duce viaţa într-o continuă aşteptare.  Dintre toate acestea, numai aşteptarea după Domnul are rost.  Şi singura de care te poţi bucura fără regrete sau fără nici o pată de întuneric.

Multumesc Wes…

Matei 5:5 Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pământul!

S-au umplut magazinele de produse organice.  Adică, din cele crescute ca prunele lui bunicu’.  Fără îngrăşăminte chimice, fără stropire cu alte produse chimice.  Gustoase, făr-ndoială, dar… pline de viermi!  Trebuia să fii atent cum le mănânci, dacă nu voiai să le serveşti gata împachetate cu proteine.

Produsele organice de azi sunt mai mici, mai puţin aspectuoase decât celelate, obţinute pe căi… dubioase.  Şi doamnele noastre petrec mult timp uitându-se la ele, mirosindu-le, cântărindu-le din ochi şi-n mână, apoi uitându-se la eticheta cu preţul.  Trebuie aici să spun că preţul tuturor produselor organice este condimentat cu piper!  Şi piperul este şi el… organic!  Asta ca nu nu aibă nimeni nici o îndoială.  Mai aud prin biserică doamne vorbind între ele despre necesitatea de a mânca produse organice.  Argumentele sunt multiple: că nu te umflă ca celelalte (deşi, la mine asta nu mai contează că nu pot fi umflat mai tare decât sunt!  Wow, ce pesimist sunt!), că produc regularitatea scaunului (Alin Cristea o să mă dea pe Confesională că fraza asta nu e demnă de perspective creştine, cum după părerea domniei sale, nici discutarea despre Obama nu este…), că nu te balonează, că se digeră mai uşor, că Johnny cel mic a scăpat de un furuncul mâncând doar broccoli organic fier în apă filtrată, etc.  Carne organică, obţinută din vaci care au mâncat fân şi trifoi organic, care au băut apă organică, şi au fost căsăpite organic, cu unelte din fier organic, pe o masă de scândură organică, carne împachetată apoi în pungi de plastic organice, duse la magazin cu camioane care ard combustibili organici, etc.  V-aţi făcut deja o imagine.

Discuţiile astea despre alimentaţia organică, la început m-au făcut să mă simt cam stingher.  Eu nu vedeam sensul unor asemenea bucate, pentru că prin perspectiva portmoneului meu, nu se vedea prea clar.  Şi nici gustul nu mă convingea.  Am început să mă simt ca un paria chimizat printre oameni pur-sânge organic.  Da mai târziu, când am văzut că rămân în minoritate, m-am gândit că ceva valoare tot oi avea, când rămân singurul anorganic.

Destul cu astea.  Nu despre asta am vrut să vorbesc.  Dar aşa sunteţi voi!  Mă lăsaţi să bat câmpii cu graţie, fără să mă trageţi de mânecă.  După titlul se vede că de creştinii „organici” am vrut să mă iau.  Cum este un creştin organic?  Este clar din pilda smochinului (Luca 13:8) că şi creştinul trebuie să primescă… gunoi la rădăcină pentru a creşte bine şi pentru a aduce roadă!  Acum, în chestia cu gunoiul, cred că ar trebui unpic de cumpătare, deoarece unora li s-a suit gunoiul la cap!  Iasă pe gură, prin gesticulaţie, prin comportamnet!  Dar mă rog, ştie grădinarul ce face cu gunoiul!  Aici nu mă bag, doar am comentat un pic.

Nu ştiu dacă aveţi şi voi sentimentul că „organicii” au trăit acum două mii de ani!?  Dar unii cred că toţi creştinii de astăzi trăiesc cu chimicale, cu pastile pentru astronauţi, cu conserve pentru militari.  De ce oare generaţia actuală priveşte mereu în urmă?  De ce rugăciunile de altă dată erau mai cu foc, de ce cântările de odinioară erau mai cu patos, de ce predicile…  Unii zic că, ei, pe vremuri era mult mai uşor să crezi!  Serios?  Pe care vremuri?  Pe vremea lui Isus, de exemplu, nu?  Uită-te la Filip.   Şi la Toma.  Şi la Petru!  Ce uşor le-a fost lor să creadă!  Glumeşti!  Pe Filip Isus trebuie să-l întrebe de ce nu L-a cunoscut în atâţia ani!  Pe Toma trebuie să-L întâlnească separat, şi să-l convingă special că El este Fiul lui Dumnezeu.  Pe Petru…

Uită-te la cei cărora le-a vorbit Isus.  Câţi au crezut?  Că de erau mulţi, nu l-ar fi răstignit nimeni atât de uşor!  Dar Isus a trăit, a vorbit şi a murit, şi pentru cei mai mulţi, viaţa a mers înainte, fără ca ei să fie afectaţi nici în cel mai mic amănunt.  Vreau să spun că, a crede a fost întotdeauna dificil.  Şi pentru ucenici, şi pentru alţii.  Şi „harul” şi „binele” sunt noţiuni subiective, dacă le privim prin prisma sentimentelor şi emoţiilor noastre.  Le legăm de vremuri, de vârste, de anotimpuri, de locuri, pe când ele nu-s legate decât de Dumnezeu!  Nu cred că există nimic mai dăunător pentru creştinii de astăzi, care caută cu seriozitate pe Domnul, decât să-şi întoarcă capul spre trecut şi să trăiescă în amintirile acestuia.  Treaba noastră este să descoperim în secolul acesta, în locurile în care trăim cum se mişcă Dumnezeu şi să ne alipim de El.  Istoria merge înainte, dar ea e conţinută şi stăpânită de Dumnezeu.  Domnul nu a scăpat istoria de sub control, nu a rămas fixat în acum zeci de ani, şi ne-a lăsat să mergem de capul nostru, înainte în secolul al 21-lea.

Deci, cum sunt creştinii organici?  Eu de exemplu îmi amintesc din vremuri de mult apuse, că am cunoscut creştini care nu foloseau chimicalele: nu deodorant, nu parfum, nu pastă de dinţi, nu săpun… (acesta mai rar, o dată pe săptămână poate…).  Erau ei „organici”?  Mi-amintesc că unul dintre ei m-a făcut „narcisist” (de unde-o fi învăţat cuvântul?) pentru că eu mă dădeam cu after shave.

Cred că sunt o mulţime de produse chimice în spaţiul creştin.  Evanghelia prosperităţii, evanghelia potenţialului uman, word of faith, şi altele.  Predici făcute să gâdile auzul, cântări să reverbereze în doar ritmul nostru fără să ne stârnească închinarea, umplute cu cuvinte fără sens dar cu rimă, atmosferă de har contrafăcut, pioşenie de ochii lumii, rugăciuni fariseistice, comportament schizofrenic (un fel în biserică, alt fel acasă sau pe stradă), dezinteres total faţă de adevăr şi de cunoaşterea lui Dumnezeu.  Crezi că exagerez?  Cum vrei să-L cunoşti pe Acela pentru care nu sacrifici în exclusivitate nici măcar o jumătate de oră pe zi?

Un creştin organic este cel ce a rămas o mlădiţă pe viţa-Isus, care-şi trage seva nealterată doar din El, şi care rodeşte roade ce nu strepezesc dinţii nimănui.

Am auzit adesea pe câte unul afirmând „am 30 de ani de experienţă”!  Ideea este că un astfel de om ştie despre ce vorbeşte, ştie ce vrea, ştie cum se face.  Dar până acum, rar am întâlnit oameni care se bazează pe experienţa lor trecută, care să fie proaspeţi, la curent cu evenimentele şi descoperirile, cu o revelaţie înoită din zi în zi.  Când îi întâlnesc pe la amvoane, am întotdeauna senzaţia că am dat peste un dinozaur.  Doar că, spre deosebire de interesul ce mi l-ar provoca un dinozaur real, aceştia de la amvon mă plictisesc de moarte.

Majoritatea celor ce pretind experienţa, nu au decât poate un singur an de experienţă, an ce l-au întins pe parcursul a celor 30 de ani pretinşi.  Tot ceea ce a fost bun în viaţa lor este în trecut.  Singura putere este cea a nostalgiei care le inundă dizertaţiile.  Nu au mai citit o carte de mult timp, nu au prieteni decât admiratori, nu sunt responsabili nimănui, iar dacă aparţin vreunei organizaţii în care nu ei sunt capul, singurii pe care îi bagă în seamă cu slugărnicie sunt şefii.  Ei nu-ţi provoacă gândirea, nu-ţi stârnesc nici un foc lăuntric, nu te determină să iei nici o decizie radicală.  Mesajul lor este apă de ploaie, sau nici măcar atât!  Scuze de rigoare apei de ploaie, care măcar are un rost!  

De câte ori stau în bancă şi mă pregătesc să ascult un astfel de vorbitor, din clipa în care menţionează experienţa, îmi închid cu tact caietul de notiţe şi mă pregătesc sufleteşte să fie dezamăgit.  Dacă vreunul care are experienţă vastă vrea să mă contrazică, îl rog frumos s-o facă!  Până la proba contrarie, asta este… experienţa mea!

Unitatea nu cade peste noi ca o pătură cerească: la unitate se lucrează din greu.  Elemente importante, ca lepădarea de sine, căutarea foloaselor altora, umilinţa, etc. sunt de nelipsit dacă doresc să urmăresc păstrarea unei unităţi desăvârşite.  Putem dispune de cei mai buni muzicanţi adunaţi în aceeaşi încăpere; dar dacă fiecare dintre ei cântă o bucată muzicală diferită, sau în game diferite, avem o hărmălaie desăvârşită care nu foloseşte numănui; numai cântând aceeaşi piesă, în acelaşi ritm şi respectând un dirijor comun vor ajunge muzicanţii să interpreteze o simfonie.

Există diferenţă între relaţie şi părtăşie.  De exemplu, putem avea relaţii de rudenie într-o familie dar membrii acestei familii pot avea prieteni în afara relaţiei de rudenie cu care ei au părtăşie.  Este la fel şi în familia lui Dumnezeu; noi am fost aduşi într-o relaţie de Tată-fiu/fiică prin credinţă, prin lucrarea naşterii din nou.  Dar câţi dintre noi avem şi părtăşie cu Domnul? 

Copiii lui Dumnezeu care nu au şi părtăşie cu El, rămân copii toată viaţa lor.  Viaţa unui copil spiritual nu se deosebeşte calitativ de viaţa unui om firesc, din lume (2 Cor 3:1-3; Evrei 5:11-14).  Privind la textele acestea şi apoi la adunările noastre ne dăm seama că ele sunt pline de copii spirituali, de oameni imaturi în Cristos.   Omul a fost creiat pentru a avea părtăşie cu Domnul: Dumnezeu a căutat pe Adam şi pe Eva în răcoarea zilei pentru părtăşia ce se stabilise între cei doi; dar omul se făcuse inapt pentru părtăşia cu Dumnezeu din cauza intervenţiei păcatului.