Cum te poţi încrede în Domnul? Ce înseamnă a te încrede în El? Materialel acestea sunt menite nu să dea definiţii complete. Ele nu sunt studii aprofundate ale subiectelor propuse, ci doar gânduri ce vor să aibă menirea de a-ţi stimula gândirea pe mai departe, de a te face să doreşti să studiezi mai aprofundat subiectul care te interesează. Dar mai presus de toate, scrierile acestea vor să te încurajeze acum şi aici. Deci, ce înseamnă a te încrede în Dumnezeu.
Păi, nu te poţi încrede în cineva pe care nu-l cunoşti! Noi tot încurajăm pe oameni prin adunările noastr să se încredă în Domnul…. dar există o crasă necunoaştere a lui Dumnezeu printre noi! Cunoaşterea noastră de Domnul este mai mult de natură folclorică… din auzite, din amintiri din copilărie, ce am prins ici-colo în fugă. Nu ne-am aplecat cu atenţie şi sârguinţă asupra făpturii Domnului cum este descrisă ea în Scripturi pentru a-l „învăţa” pe Domnul (Efeseni 4:20 Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos). Vezi, învăţarea Domnului presupune studiere aprofundată, sistematică, atentă a Domnului din Cuvântul Său. Apoi necesită punerea la încercare a Domnului (trăirea atentă pentru a vedea dacă ceea ce s-a spus despre Domnul se confirmă în viaţa de fiecare zi). Vei constata că Domnul este absolut vrednic de toată încrederea ta, şi în inima ta se va creia o dependenţă sfântă de Dumnezeu. Asta este ceva foarte sănătos, ceva ce a avut însuşi Fiul lui Dumnezeu!
Domnul Isus a spus: Ioan 5:19 Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai. Ce dependenţă de Tatăl: Fiul nu poat face nimic de la Sine! Dar de ce? Nu era Fiul 100% Dumnezeu? Ba da! Dar era o dependenţă voluntară, aleasă de Fiul şi acceptată cu umilinţă şi dragoste. Cumva, se propagă idea prin lumea intelectuală că a fi dependent de Dumnezeu este degradant pentru fiinţa umană. Că cei „credincioşi” au nevoie de cârja aceasta pentru că sunt slabi. Biblia ne lasă să înţelegem că dependenţa aceasta de Dumnezeu este sănătoasă. Abia într-o astfel de dependenţă îţi regăseşti adevăratul potenţial. Devii un om cu „O” doar în dependenţă de Domnul.
Când îl cunoşti pe Domnul, începi să il iubeşti (1 Ioan 4:18 În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste), şi te încrezi în El. În această combinaţie, frica nu mai are ce căuta. Viitorul? E în mâna lui Dumnezeu; viaţa ta este ascunsă cu Christos în Dumnezeu, şi când se va arăta Christos, şi tu te vei arăta împreună cu El! Sănătatea? El e Medicul tău. Banii? El este cel ce-ţi poartă de grijă după bogăţiile Sale (Filipeni 4:19 Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos). Singurătatea? El este întotdeauna cu tine (Matei 28:20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin).
Acesta este antidotul la frică. De câte ori îl poţi folosi? Hmm… De miliarde de ori pe parcursul vieţii tale! Cu cât mai mult îl foloseşti, cu atât mai eficace devine, cu atât nu se gată niciodată! Dar oare dă „obişnuinţă” acest medicament? Sper că da! Sper că aşa să te obişnuieşti cu el, încât să nu mai poţi trăi fără de el nici o clipă! Şi este oare medicamentul acesta valabil pentru ORICE FEL de frică? Absolut! Unul dintre ucenici a sumarizat astfel idea aceasta: Ioan 14:8 „Doamne” i-a zis Filip „arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.” La asta, eu nu mai zic nimic, decât AMIN!
Viewed 17 times by 12 viewers
Isaia 40:8 iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.
Noi suntem înconjuraţi de lucruri pieritoare. Noi înşine sunte trecători! Dacă nu ne-am uita zilnic în oglindă, şi ne-am uita doar o dată la 10 ani, ne-am speria de cum am arăta peste atâta timp! Dar noi ne uităm în oglindă zilnic, nu-i aşa, şi chiar de câteva ori pe zi şi astfel, nu ne dăm seama cât de repede trecem şi cum se înscriu pe feţele noastre semnele trecerii noastre. Mai repede observăm cum dimineaţa, când ne dăm jos din pat, trebuie să stăm o clipă pe marginea patului ca să ne educăm mădularele că acum trebuie să uite de artrită şi să se apuce să umble, să munceasă, fără să ne doară! Şi observăm cum suflăm mai greu când urcăm scările sau când umblăm mai repede. Şi observăm că ne trebuie să avem mâini mai lungi, ca să putem ţine mai departe de noi ziarul din care vrem să citim (fără ochelari).
Hainele ni se trec, încălţămintele, mobila, casele se învechesc, se rup lucruri care acum câţiva ani era în regulă… totul în jurul nostru se trece. Dar cel mai tare trecem noi, oamenii!
Câţi oameni puternici nu am văzut noi doar în timpul vieţii noastre? Oameni despre care credeam că nu vor mai trece niciodată! Pe vremea lui Ceauşescu, când am plecat din ţară, îmi făceam socotelile că cine ştie când mă voi mai întoarce să-mi văd familia! Credeam că tiranul va trăi mult, apoi va lăsa ca urmaş unul ca el (sau poate chiar şi mai rău!) şi astfel răul va perpetua în draga noastră Românie zeci şi sute de ani (vezi exemplul Coreei de Nord, unde Kim fiul e mai rău decât Kim tatăl). Şi? Într-un Crăciun pe la 1989 Dumnezeu a spus: DESTUL! Am dat doar un exemplu familiar celor mai mulţi dintre noi.
Privind din perspectiva veşniciei şi a lui Dumnezeu, Domnul îi spunea lui Isaia să adopte aceeaşi perspectivă. Imperii s-au ridicat şi oameni mari şi puternici au mai fost pe pământ. Oameni răi, tirani, despre care se credea că nu vor dispare niciodată. Dar au dispărut cu toţii. S-au dus, s-au nimicit!
Ce uşoară ar fi viaţa dacă lucrurile nu ar trece atât de repede! Dacă nu s-ar schimba în ritmul acesta! Oare ce ar crede bunicii noştri despre viaţă dacă ar putea învia în zilele acestea? Hmm. Vezi, pe vremea lor, schimbarea era mai rară şi mai puţin bruscă. Dar acum, lucrurile se schimbă cu o rapiditate că şi noi suntem luaţi prin surprindere şi ni se creiază un simţământ de incertitudine, de nesiguranţă.
Aşa sunt toţi oamenii, toate popoarele: ca iarba şi ca floarea. Pot părea utili acum, interesanţi, a fi ceva. Dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ei sunt firavi şi trecători ca iarba. Ce este atunci veşnic? Ce rămâne? În ce merită să te încrezi, de ce să te temi? De Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta rămâne veşnic. Dumnezeu nu se schimbă. El nu se răzgândeşte ca noi. El nu se răzgândeşte ca prietenii şi cunoscuţii noştri care ne-au promis una-alta doar pentru a uita, sau pentru a nu se mai ţine de cuvânt! Dragostea lui Dumnezeu, sfinţenia Sa, credincioşia Lui sunt lucruri pe care te poţi baza. Cuvântul lui Dumnezeu este punctul acela fix în jurul căruia se învârte întreaga creaţie şi toate vieţile. Dacă te bazezi pe Domnul, eşti şi tu stabilizat şi puternic. Carnea ţie se va nimici… dar ochii tăi, vor vedea pe Domnul, Răscumpărătorul tău!
Viewed 16 times by 12 viewers
Bunica citi felicitarea, apoi începu să o arate nepoţilor, spunându-le:
- Vedeţi, copiilor pelerinilor le plăcea să se ducă duminca la adunare împreună cu părinţii lor!
- Da, observă micul Johnny, dar atunci de ce are tatăl lor puşca aceea pe umăr?
Viewed 18 times by 11 viewers
Un singur verset şi atâta sentiment în el! Două stări din cele mai puternic, cumulate într-o singură frază, adunate într-o singură pesoană, provocate de aceeaşi oameni. Umanitatea Domnului se vede atât de clar aici! El experimentează în faţa ochilor noştri stări ce nu ne sunt de loc străine, şi se deschide pe Sine înţelegerii noastre.
Mânie. Dar un alt fel de mânie decât a noastră! Adică, provocată de un alt fel de frustrare decât frustrarea ce provoacă mânia noastră. Noi ne mâniem când ne taie cineva calea, când nu ne reuşeşte ceva, când ne contrazice cineva, când nu ne ascultă copiii. Când nu se face cum vrem noi, când nu ni se dă atenţie, când suntem jigniţi de ceva sau cineva.
Mânia lui Isus era altruistă. Nu se mânia din cauza Lui, ci pentru contemporanii Săi! Când se mânia Domnul Isus, se mânia Dumnezeu! Nu era o frustrare omenească ci una divină. De atâtea ori a explicat problema sabatului celor din vremea Sa. Le-a spus că sabatul a fost creiat pentru om şi nu invers. Că repararea unei nevoi proprii (cum ar fi foamea) este superioară respectării sabatului, că nevoie de a vindeca un bolnav sau de a salva un animal căzut într-o groapă este mai mare decât sabatul.
Cu toate explicaţiille Sale, oamenii continuau să-L critice de câte ori vindeca o persoană în ziua de sabat. Sabatul devenise pentru ei un fel de dumnezeu, un idol. Şi era tâît de puternic acest idol încât acum când adevăratul Dumnezeu era între oameni, aceştia nu-L recunoşteau! Ochii le erau atât de aţintiţi asupra idolului că nu-l puteau vedea pe Domnul.
Sabatul nu era rău. Era instituit de Dumnezeu ca marcaj al sfârşitului lucrărilor Sale. Dumnezeu spusese ca omul să-l respecte ca odihnă de la munca sa săptămânală şi să-l folosească ca un timp de părtăşie cu Domnul. Acum, lucrurl acesta bun, devenise un obstacol în perceperea lui Dumnezeu şi a învăţăturii Sale. Ceea ce era menit să atragă către Domnul acum despărţea de Domnul.
Am participat o dată la un serviciu de botez. Mai multe suflete şi-au predat viaţa Domnului cu un timp înainte, apoi au fost trecute prin cateheză şi în cele din urmă, ziua botezului a sosit! Bucurie mare şi atmosferă de sărbătoare. Muzică şi voie bună, haine de sărbătoare, cerul se bucura. În adunare venise invitată o fată cam de vârsta de peste 20 de ani. A ascultat atentă vestirea Evangheliei; ochii îi erau aţintiţi asupra vorbitorului, sorbea cuvintele acestuia şi lacrimile îi şiroiau pe obaz. A plând de fapt tot timpul serviciului. La actul botezului a venit şi a stat în primul rând. Şedea pe marginea scaunului uitându-se cu ochii scăldaţi în lacrimi la cei ce încheiau legământ cu Domnul. Când s-a sfârşit botezul, ea a întrerupt serviciul, ridicându-se în picioare şi spunând cu hohote de plâns că ea vrea să se pocăiască ca Domnul să-i ierte păcatele aşa cum se predicase anterior, şi că vrea să fie botezată imediat.
Păstorul bisericii a chemat uşierii s-o liniştească pe femeie. Tulbura programul, zicea el. Întrerupea ordinea serviciului, a programului alcătuit cu grijă de atâta timp. Bine că vrea să se pocăiască, e admirabil! Să vină mâone la biroul păstorului, şi să stea de vorbă ca el să se convingă că s-a pocăit cu adevărat. Apoi să se înscrie la cateheză şi la următorul botez va fi botezată. Fata nu voia să aştepte: între păstor şi ea s-a încins un dialog ce devenea penibil; situaţia era înrăutăţită de doi uşieri ce încercau să-i pună mâna la gură, şi s-o scoată pe sus afară din adunare. Uşierii au reuşit în cele din urmă. Zarva s-a potolit, dar în inimile noastre s-a aşternut o tăcere adâncă. Programul a continuat cu rugăciunea pentru cei botezaţi şi cu Cina Domnului.
Dar ceva lipsea de la program. Atmosfera de sărbătoare era estompată. Ochii multora erau în lacrimi. Programul era bun, cateheza îşi avea locul ei… dar cumva lucrurile bune ce erau menite să ne aducă ordonat şi sistematic în prezenţa lui Dumnezeu deveniseră piedica pentru o manifestare spontană a harului lui Dumnezeu. Eu mi-l imaginam pe evanghelistul Filip spunându-i famenului etiopean să meargă acasă mai întâi, să se gândească bine la ce a decis, apoi să se înscrie la un curs de cateheză prin corespondenţă, şi la anul, dacă va mai veni la Ierusalim, să-l caute pe Filip sau alt apostol sau diacon, şi să ceară botezul. Dar, atenţie! Acesta îi va fi refuzat dacă nu va răspunde la 75% din întrebările puse pentru verificare cunoştinţelor! Dacă în loc de 2 peşti şi 5 pâini va zice două pâini şi 5 peşti, jale şi durere! Nu va putea fi botezat, aceasta fiind o greşeală fatală!
Ca să termin povestirea într-o notă bună, fata s-a botezat până la urmă peste o săptămână sau două, acasă la cineva. A devenit o credincioasă excepţională dar a avut mereu ceva împotriva religiei organizate şie ra mereu dedicată lucrării personale cu păpcătoşii şi participării la bisericii în case. Venea regulat la adunările bisericii, dar avea o frustrare împotriva acestor.
Lucruri bune, devenite idoli care ne împiedică vederea adevărului! De aceea era mânios Domnul Isus. Şi mânia Sa era însoţită de mâhnire. Idolatria duce nu doar le nevederea adevărului, ci şi la împietrire, însoţită de necredinţă. Imaginează-ţi: să arunci în pământul inimilor această sămânţă extraordinar de puternică a Cuvântului lui Dumnezeu, care este viu şi lucrător, şi care nu se întoarce înapoi fără rod… şi sămânţa să fie furată de păsările împietririi şi a necredinţei! Ce frustrare pe Domnul Isus!
E ca şi cum Dumnezeu ar cânta… Isaia 5:4 Ce aş mai fi putut face viei Mele, şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă aşteptam să facă struguri buni?
Să mă opresc pentru o clipă, şi să mă cântăresc în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, în lumina cercetării Duhului Sfânt: produc frustrare lui Dumnezeu, sau bucurie? Departe de mine gândul de a produce vreodată frustrarea Domnului!
Viewed 14 times by 11 viewers
Ceea ce mă interesează dicnolo de aceste lucruri ajutătoare, este însă ESENŢA: Cuvântul lui Dumnezeu. Repet, cum am putea face ca de câte ori ne ridicăm să spunem exact ceea ce ar spune Domnul dacă ar fi de faţă (sau, ceea ce spune El, prezent prin Duhul Sfânt din şi dintre noi).
Înseamnă oare a predica Cuvântul a nu mai spune povestiri şi ilustraţii? A nu mai folosi umorul, analogia, pilda, sarcasmul, asemănarea? Nu cred. Domnul Isus a folosit din belşug aceste metode de comunicare. Un adevăr legat de o pildă sau ilustraţie rămâne mai ataşat de noi decât un enunţ sec, oricât de autentic ar fi acesta. Adică, unele lucruri trebuie enunţate. Domnul Isus a spus: Eu sunt pâinea vieţii. Apoi, a explicat şi explicaţia ne-a făcut să înţelegem în ce fel este El pâinea vieţii. La fel cu Samariteanca: Domnul i-a spus că cine va bea din apa pe care o furnizează El nu va mai înseta niciodată. Apoi Domnul a exemplificat ce înseamnă aceasta.
Eu cred că trebuie ca viaţa predicatorului să fei atât de îmbibată de Cuvântul lui Dumnezeu, să-l ştie atât de bine încât mintea sa, memoria sa, gândirea sa să fie subjugată de Cuvânt, călăuzită de Cuvânt, cuprinsă de Cuvânt. Apoi trăirea predicatorului trebuie să fie aşa de în lumină, atât de mult pe urmele Domnului Isus încât experimentarea Cuvântului în viaţa sa personală să-l facă să poată aduce aplicaţii practice ale Cuvântului şi în vieţile altora. Apoi, predicatorul trebuie să fie atât de deschis la „pildele pe care i le insuflă Domnul” (Psalmi 49:4 Eu îmi plec urechea la pildele care îmi Sunt însuflate, îmi încep cântarea în sunetul arfei), adică la ilustraţii, asemănări, experienţe, gânduri, meditaţii, încât el să poată avea răspuns pentru situaţiile întâlnite. Apoi, să fie atât de plin de Duhul Sfânt încât Duhul să-l inspire ce şi cum trebuie să vorbească într-o situaţie dată, şi saă-l facă ca vorbirea lui să fie plină de putere.
Eu pot vorbi din Cuvânt, şi o pot face fără putere, sec şi insipid. O să-mi spui că nu există! Că în Cuvânt este putere oricum, şi parţial îţi dau dreptate că este o anume putere în Cuvânt. El lucrează când nu te aştepţi, în situaţii când nu credeai că se mai poate. Dar se poate vorbi din Cuvânt şi fără putere. Aprozii au făcut clar asta când au comparat vorbirea lui Isus şi a fariseilor, practic din aceeaşi Lege (Matei 7:29 căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor). Am stat şi eu prin adunări şi am ascultat predicatori care nu au predicat nonsensuri… dar lipsea predicării lor acea ”convingere” pe care o aduce Duhul Sfânt şi despre care vorbea Domnul Isus: Ioan 16:8 Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.
Şi nu în ultimul rând, să fie deschis manifestării supranaturale a lucrării lui Dumnezeu. De acord că cea mai mare minune este cea a naşterii din nou; dar, noi ne-am acuns după măreţia minunii naşterii din nou, pentru că am început să explicăm că vremea manifestărilor supranaturale a trecut. Apoi, când oamenii ne întrebau despre minuni, noi le explicam despre cea mai mare minune, ca nu cumva să rămânem de ruşine în credinţa noastră!
Apostolul Pavel, de partea lui, când predica Evanghelia, o făcea astfel: 1 Cor 2:4-5 Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. 2 Cor 12:12 Semnele unui apostol le-aţi avut printre voi în toată răbdarea, prin semne, puteri şi minuni care au fost făcute între voi.
Nu te închide faţă de manifestarea supranaturală în prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu. Aşteaptă producerea naşterii din nou, dar aşteaptă ca Domnul să vindece, să elibereze, să lucreze minunat!
Aceste lucruri sunt necesare după părerea mea, pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Viewed 17 times by 12 viewers
Ca unul care „predic” de aproape 40 de ani, mă întreb mereu cum trebuie să predic, ce trebuie să spun ca să mă încadrez în acest concept, de Cuvântul lui Dumnezeu. Eram în vârstă de 13 ani când, la o jumătate de an după ce mi-am predat viaţa Domnului Isus, tatăl meu m-a rugat să merg în locul lui să predic la o bisericuţă mică, de la ţară, unde el predica de obicei o dată la lună sau la două luni.
Aşa cum zic, mă pocăisem de circa 6 luni. Pentru mine chestia asta a fost atât de importantă încât am lepădat brusc preocupările altor copii de vrsta mea şi m-am dedicat citirii asidue a Cuvântului lui Dumnezeu. Citeam cred neîntrerup între 3 şi 6 ore zilnic. Era vara lui 1966 şi de afară de pe stradă şi din curte se auzeau glasurile copiilor de vârsta mea, care se jucau jocurile mele preferate. Eu însă găsisem o altă pasiune care mă copleşise într-un mod obsesiv. Restul timpului mi-l petreceam citind alte cărţi (eram ahtiat după romanele de aventură) sau făcând ceea ce urma să fac prin casă, la îndrumarea mamei mele. În aceeaşi vară, abia aşteptam să vină seara, deoarece Dumnezeu cercetase adunarea noastră şi peste 20 dintre noi ne adunam apropae în fiecare seară la rugăciune.
Nu amintesc aceste lucruri ca să subliniez că aş fi cine ştie cât de important. Nici pe departe! O, cum aş fi vrut adesea în viaţă ca să fi păstrat aceeaşi ardoare pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru rugăciune! Din nefericire, au fost ani buni când citeam doar câteva minute pe zi, şi mă rugam la fel de puţin.
Dar în general am rămas interesat în stuidrea Cuvântului lui Dumnezeu şi predicarea acestuia toată viaţa mea. Acum, ceea ce mă interesa de câte ori mă ridicam la un amvon sau stăteam de vorbă cu cineva despre Cuvânt, (şi încă mă interesează chair mai mult decât oricând înainte!), este cum aş putea face ca de câte ori deschid gura să vorbesc despre Domnul, să spun exact ceea ce ar spune Domnul dacă ar fi de faţă în trup!
Este evident din citirea Evangheliilor că oamenii îl urmau pe Domnul Isus din diferite motive: unii ca să fie săturaţi de El cu hrană pe care o înmulţea, alţii ca să vadă minunile Lui şi alţii pentru că aveau nevoie de minunile Lui. Dar erau şi dintre cei c îl urmau ca să îl asculte vorbind. Nu minunile şi nu purtarea de grijă a Domnului ne transformă, ci Cuvântul lui Dumnezeu! Minunile le uităm, şi burţile ni se golesc în curând şi ne este iarăşi foame. Dar Cuvântul lui Dumnezeu aduce în noi o transformare care ne duce în veşnicie şi care durează o… veşnicie!
Atunci când unii nu au suportat vorbirea mai dură şi directă a Domnului despre mâncarea trupului Său (Ioan 6), unii au plecat de la El poticniţi. Isus s-a întors către cei 12 ucenici şi i-a confruntat direct, dacă ei nu vor să plece. La care Petru i-a răspuns în numele celor 12 de ce nu se duc ei: Ioan 6:68 „Doamne” I-a răspuns Simon Petru „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Petru văzuse minunile, ba unele chiar care nu fuseseră văzute de alţii, cum ar fi schimbarea la faţă (Matei 17), învierea fiicei lui Iair (Marcu 5) şi umblarea pe apă, minune experimentată de el însuşi (Matei 14). Petru a beneficiat de purtarea de grijă a Mântuitorului: Domnul i-a făcut rost de banii pentru taxe (Matei 17:25-27) şi hainele nu i s-au învechit, de bani nu a dus lipsă (Luca 22:35). Cu toate acestea, argumentul de a nu se duce de la Isus al lui Petru a fost cu privire al Cuvântul vieţii! Acesta îl făcea pe Petru să dorescă să rămână lângă Isus!
Va urma
Viewed 15 times by 11 viewers
Ioan 9:3 Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Noi vrem să ştim mereu şi mereu, de ce! Din copilărie, punem întrebări celor din jurul nostru. Când ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu, suntem imediat interesaţi în lumea lui Dumnezeu. Oamenii mari din jurul nostru desigur ştiau mult mai mult decât noi, când eram copii. Şi aşteptam ca să ei să ne răspundă la toate întrebările noastre. Ce dezamăgiţi priveam la câte cineva despre care credeam că ştie răspunsul la întrebările noastre, când ne răspundea: nu ştiu! Cum adică nu ştie!?
Am început să-L cunoaştem pe Dumnezeu, prin pocăinţa pe care ne-a dat-o prin credinţa în Domnul Isus Christos. Dacă întâlneam mereu oameni care nu ştiau răspunsurile dorite de noi, desigur că cu Dumnezeu este diferit: El ştie totul, nu-i aşa? Şi am început să-l bombardăm pe Dumnezeu cu întrebări. Dar nu chiar de la început. Că la început, ne mergeau toate, cum se zice, ca pe sârmă! Eram fericiţi de viaţa nou-primită. Rugăciunile ne erau ascultate; mergeam la magazin, pe vremea Crăciunului, când era mai aglomerată parcarea, şi ne rugam ca Domnul să ne ajute să descoperim un loc de parcare disponibil chiar lângă intrarea magazinului… şi Domnul ne pregătea un loc unde-l doream noi! Mergeam la grupa de rugăciune săptămânală şi povesteam tuturor ce minujnat ne călăuzeşte Domnul. Cum ne ascultă rugăciunile cele mai simple şi ce fericiţi suntem cu Domnul nostru.
Apoi cu trecerea timpului, nu neaparat că noi ne răcim părtăşia cu Domnul, dar poate că ne maturizăm. Şi ne trezim că practica ascultării rugăciunilor de odinioară, nu ne mai însoţeşte chiar la fel. Adică, nu mai găsim locul de parcare de la intrare, şi trebuie să parcăm la ½ de km, şi să mergem la magazin prin o ploaie torenţială, fără umbrelă. Ne trezim în mijlocul unor împrejurări, şi-L întrebăm pe Domnul ce se întâmplă, şi El tace! Ba ni se mai şi întâmplă lucruri la care nu le găsim nici o explicaţie. Alergăm la Dumnezeu cu întrebările noatre, şi nu primim răspuns la „de ce-ul” nostru. De ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă? De ce nu suntem izbăviţi? De ce pare că întârzie Domnul în împlinirea făgăduinţelor Sale?
Ucenicii nu au fost scutiţi de firea întrebătoare, şi când l-au văzut pe orbul din Ioan 9, au început să pună întrebări. Când eşti prea preocupat de întrebările tale, ajungi chiar să pui întrebări copilăreşti, ca de exemplu: cine a păcătuit de s-a născut orbul orb… el însuşi? Cum să păcătuiască el însuşi, ca apoi să se nască orb ca rezultat al păcatului său?
Domnul este motivat în purtarea Sa faţă de noi de dragostea Sa, de interesele Sale şi de ritmul Său. Noi nu trebuie să ne îndoim niciodată de iubirea Sa faţă de noi. El nu va permite nimic împotriva noastră, care să ne dăuneze destinul nostru veşnic, viaţa primită prin har şi credinţă de la Dumnezeu. Trupul s-ar putea să sufere uneori… dar oricum suferinţa se datorează faptului că firea e supusă putrezirii, că trăim într-un univers corupt de păcat şi că în cele din urmă vom muri. Apoi noi trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu are interese în lume şi noi, copiii Lui suntem în mijlocul acestora. Domnul vrea ca să se extindă Împărăţia Sa. Lucruri ce vin contra noastră şi care poate că nu le înţelegem şi cu privire la care nu am primit răspuns de la Domnul sunt cu siguranţă menite să extindă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ în timp ce noi suntem mijloacele prin care împărăţia se extinde. Cu alte cuvinte, lucrările lui Dumnezeu se înfăptuiesc cu noi şi prin noi. În ultimă instanţă, ceea ce ni se întâmplă va aduce slavă lui Dumnezeu.
Al treilea lucru pe care-l menţionam, vorbea despre faptul că Dumnezeu are un ritm al Său. Întotdeauna m-a mirat că Isus şi-a întins mâna şi l-a salvat pe Petru în clipa în care era gata-gata să se scufunde. Şi că Daniel nu a fost salvat DE groapa cu lei, ci ÎN groapa cu lei! Nu demult, am terminat cu biserica pe care o păstoresc studiul cărţii Apocalipsei. Dacă Apostolul Ioan s-ar fi împotrivit trimiterii sale în Patmos, am mai fi avut noi cartea Apocalipsei? Întrebarea este ipotetică, deoarece nu se putea întâmpla altfel, decât s-a întâmplat. Ioan nu era omul care să se împotrivescă planurilor lui Dumnezeu!
Aş dori să găsim linişte şi pace în faptul că tot ceea ce ni se întâmplă este în planul lui Dumnezeu şi că în noi se arată lucrările lui Dumnezeu!
Viewed 15 times by 11 viewers
După întâmplarea nefericită care a cutremurat lumea creştină din America şi de pretutindeni cu pastorul Ted Haggard, am stat şi m-am gândit nu atât la pericolele ce ne pândesc prin hoteluri, pe trotuarele străzilor rău famate mişunând de proxeneţi şi prostituate, ci prin casele noastre, pericole pe care noi nu le depistăm atât de uşor.
Cunosc îndeaproape din mărturiile unor membri ai bisericilor pe care le-am păstorit despre pericolul chat room-urilor. Locuri comune, unde la umbra anonimatului bărbaţi şi femei, tineri şi tinere se „pescuiesc” unii pe alţii pentru a se atrage în cele din urmă în discuţii nepotrivite care nu rareori sfârşesc în „cyber-sex” sau sex imaginar, provocat de o conversaţie obscenă.
Nu departe de acest pericol, este cel al pronografiei care acum se năpusteşte asupra ta chiar şi de pe site-uri inofensive. Multe dintre ele te atrag fără să-ţi ceară nici un ban. Doar să te uiţi! Apoi, după ce te-au prins, trebuie să te înregistrezi şi să scoţi cartea de credit ca să plăteşti clipele (care devin ore nesfârşite) de „plăcere” şi pofte. Acolo se scurg banii familiei care ar trebui să plătească mâncarea, sau să pună o haină pe spatele copiilor sau care ar trebui să plătească rata la casă. Acolo se scurge inocenţa, acolo se mânjeşte memoria cu imagini care vor urmări luni şi ani la rând. Am auzit de nenumărate ori mărturia unora care, credincioşi fiind, încercau să se roage, şi la multe luni după ce au privit la pornografie, închideau ochii la rugăciune şi imaginile văzute îi urmăreau insistent, tulburându-le memorie şi viaţa de rugăciune.
Alături de aceste pericole, avem apoi casetele video, DVD-urile sau chiar programele plătite de televiziune porno. Cunosc un bărbat care după ce a început să vizioneze astfel de filme, a început să fie din ce în ce mai nesatisfăcut de felul în care arăta soţia sa sau făcea dragoste cu el. A început să-i ceară să folosească şi ea „procedurile” actriţelor din filmele porno. Când soţia sa a refuzat, el a invitat-o să privescă împreună porcăriile acelea, ca să „se educe”. Căsnicia a sfârşit în divorţ, după peste 20 de ani!
Cum te poţi apăra? Desigur că mai întâi, să-ţi păstrezi mintea ocupată de Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este viu şi lucrător şi te va ajuta să te menţii curat.
Apoi, fii deschis cu soţia/soţul dspre ispite şi tentaţii. Dacă ceva în comportarea lui sau a ei îţi este neplăcut, fii deschis! Şi partea care primeşte „plângerea” trebuie să se schimbe! Am vorbit cu un soţ căruia nu-i plăcea că soţia lui sta în pijama, fără să-şi facă toaleta până pe la amiază! Aşa cobora la micul dejun şi petrecea dimineaţa până la amiază. Soţul era nemulţumit. S-a plâns soţiei şi ea l-a repezit, spunându-i că dacă nu-i place, să scrie la mamă-sa! O astfel de atitudine din partea unuia dintre soţi combinată cu nemulţumirea celuilalt, devine sămânţa din care cel nemulţumit poate recurge la a privi la femei (sau bărbaţi!) întotdeauna strălucind şi frumoase ca nişte portrete.
Fii deschis cu un prieten/prietenă sau cu un alt creştin matur din biserică. Nu te lupta singur cu problemele şi ispitele cu care te confrunţi. Dacă vei cere ajutorul, veţi fi doi care veţi cere de la Domnul o biruinţă asupra unui păcat, şi Domnul spune că dacă doi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru, acela le va fi dat. Cu cât mai mult le va fi dat, când este o cerere de scăpare de păcat!
Să veghem unii asupra altora, şi să ne rugăm unii pentru alţii şi să ne sfătuim mereu unii pentru alţii. Este treaba noastră de a fi păzitorii fraţilor noştri şi să-i păzim de pericolele din casele lor!
Viewed 17 times by 12 viewers
La ieşirea din adunare, păstorul fu întâmpinat de cel mai vârstnic membru al adunării şi de soţia acestuia. Dând mâna cu păstoruil, seniorul nostru spuse:
- Predica asta a fost cea mai rea predică ce am auzit-o vreodată!
Vrând să repare gafa, soţia seniorului interveni:
- Nu-l băgaţi în seamă frate pastor că-i bătrân şi nu ştie ce zice; el doar repetă ceea ce-i aude pe alţii spunând!
Viewed 16 times by 10 viewers
Ei bine, primul credincios de religie musulmană a fost ales în Congress. Keith Ellison va reprezenta Minnesota în Camera Reprezentanţilor şi este african-american de credinţă musulmană. El deja şi-a manifestat intenţia de a depune jurământul prin care se angajează să slujească cu credinţă naţiunea americană, cu mâna pe Coran, cartea sfântă a musulmanilor.
Faptul nu m-ar deranja deloc dacă s-ar întâmpla în Iran! Acolo populaţia este majoritară musulmană, Coranul este la cinste şi ar fi normal ca cineva să jure credinţă Iranului pe cartea sfântă a majorităţii celor ce compun ţara aceasta. Dar aici în America? Unde majoritatea sunt creştini (chiar dacă cei mai mulţi doar cu numele…), unde ţara a fost întemeiată pe principiile etice ale Bibliei şi ale credinţei iudeo-creştine? Unde Biblia cere adepţilor ei să nu mintă, să laşi pe cineva să jure pe Coranul care permite minciuna? Pe Coranul care permite violenţa care ne inundă casele pe undele TV prin transmisii din întreaga lume musulmană? Pe Coranul care permite trimiterea propriilor copii nevinovaţi având dinamită în jurul brâului pentru a arunca în aer alţi nevinovaţi? Pe Coranul care cere omorârea „infidelilor” (adică şi a creştinilor) dacă aceştia nu devin musulmani?
Hmm. Şi de ce nu am începe să dăm voie budiştilor să jure pe vreo carte de-a lui Budha, mormonilor pe cartea lui Joseph Smith, adventiştilor pe cartea lui Helen White, etc., etc. Să vină fiecare cu cartea lui!
Mi-e teamă de ceea ce se întâmplă în lume. Nu e destul că am asistat cum mai întâi Europa, cu începere prin anii 60 s-a îndepărtat de creştinism şi a devenit un loc al indulgenţei şi libertăţii personale, al corectitudinii politice şi al toleranţei, ca acum să vedem cum o ia şi America pe acelaşi drum? Nu am învăţat nimic din recentele evenimente din Spania, Franţa şi Anglia, ţări care au fost tolerante cu musulmanii, ca acum să le fie frică de ei? Vrem să aruncăm şi noi pe fereastră morala, sacrificiul de sine şi responsabilitatea personală cum au făcut alţii? Să sucombăm în faţa a tot felul de credinţe care aduc idolatria, violenţa şi imoralitatea? Să ne lăsăm cotropiţi de credincioşi care ne cuceresc cu arcanul, care ne vor omorâ copiii dacă nu ne alipim de religia lor?
Nicidecum! E vremea ca noi, creştinii să devenim serioşi cu Dumnezeu. Să ne rugăm şi să postim ca niciodată. Dacă stăm fără să facem nimic, lumea aşa cum o ştim, cât de problematică şi neplăcută a fost ea, o vom pierde pentru totdeauna în generaţia noastră. Să ne implicăm în dezbateri, să participăm la alegeri, să nu tăcem. Să ţinem cu fermitate la credinţa noastră. Să ne învăţăm în ea copiii, să ne strângem lângă ea familiile. Să fim cu adevărat sare şi lumină. Deoarece falsul îşi face drum între noi doar pentru că lipseşte adevărul. Doar pentru că adevărul pe care-l susţinem este îndoit cu nepăsare, cu neseriozitate, cu lipsă de putere. Doar pentru că noi ridicăm din umeri nepăsători de câte ori câte unul dintre noi se răceşte spiritual şi nu mai participă, nu-l mai interesează şi nu mai vine. Că dacă nu, poate că mâine-poimâine vom fi solicitaţi să depunem mărturie la vreun tribunal, şi ni se va cere să jurăm cu mâna pe… Coran!
Viewed 13 times by 9 viewers
Geneza 15:17-18 După ce a asfinţit soarele s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale îi dau ţara aceasta.
Avraam era puţin îngrijorat. Mie nu-mi place când noi citim Biblia şi nu folosim de loc imaginaţia noastră, şi nu ne punem noi în locul personajelor despre care citim. Citim despre Avraam că Dumnezeu l-a chemat din ţara sa, din familia sa din poporul său… şi apoi în versetul următor, citim că Avraam a plecat, şi noi credem că plecarea lui Avraam a fost chiar atât de uşoară. Nici nu ne trece prin minte că Avraam o fi avut şi el dubiile sale, luptele sale, poate chiar nesiguranţele sale. Dicuţii cu soţia sa, Sara, sau cu neamurile sale. Acestea l-or fi făcut lunatic, i-or fi zis că poate şi-a pierdut minţile. Avraam a trebuit să învingă anumite dubii, inerente fiinţei umane, chiar şi celor mai puternici sau credincioşi dintre noi.
Citim apoi că Avraam a crezut pe Dumnezeu şi lucrul acesta i-a fost socotit neprihănire. Ce uşor a fost ca Avraam să creadă! Dar mie de ce-mi vine atât de greu? De ce trebuie să mă lupt să cred? Şi eu am exemplele trecuţilor titani ai credinţei, ca Avraam, şi am Cuvântul lui Dumnezeu şi tot am lupte! Dar Avraam care nu a avut Cuvântul şi nici predecesori ai credinţei, oare i-a venit uşor să creadă? Nu ştiu, întreb şi eu. Dar nu-mi place să cred că istorisirile din Biblie s-au întâmplat în timpul scurt în care le citim noi (pe parcursul a cinci minute) şi că oamenii respectivi nu au avut de luat deciziile lor cum trebuie să le iau şi eu pe ale mele, din mijlocul unor lupte, dubii, nesiguranţe şi incertitudini. Mai ales că ştiu că de câte ori trebuie să iau o decizie, apar cel puţin două-trei variante care par toate la fel de bune!
Prin capitolul 15 din Geneza citim că după câţiva ani de aşteptare a împlinirii făgăduinţei lui Dumnezeu, Avraam a întrebat din nou pe Domnul: Prin ce voi cunoaşte că voi stăpâni ţara asta despre care îmi vorbeşti tu? Cu alte cuvinte, dă-mi o dovadă, un semn. Fă un legământ cu mine. Şi Domnul care de acord. Avraam va lua dobitoacele cerute de Domnul, le va omorâ şi va face din corpurile lor un fel de culoar prin care, cei doi care vor încheia legământul, Dumnezeu de la un capăt şi Avraam de la celălalt vor înainta unul spre altul, strigând: cum s-a despicat trupul acestor animale, aşa să fie despicat trupul meu dacă nu-mi voi ţinea legământul!
Avraam a aşteptat la un capăt, probabil ca Dumnezeu să facă primul pas. Dar de la capătul Domnului nu se auzea nimic. Avraam era obosit, a adormit. La un moment dat Domnul a trecut printre animale de unul singur, încheiand parcă un legământ unilateral cu Avraam. Apoi a reafirmat clauza legământului: ţara aceea va fi a seminţei lui Avraam!
Întâmplarea aceasta mă aduce la ceea ce vreau să spun. Dumnezeu nne va cere niciodată să facem ceva singuri, de noi înşine. Nu este ca şi cum noi ne facem partea noastră, şi Dumnezeu îşi face partea Sa, şi astfel noi ne întâlnim undeva la mijloc… ei bine, poate că Dumnezeu face mai mult că El e mai mare şi mai tare! Am auzit prin popor expresia care nu-i adevărată: fă un pas către Domnul şi El va face doi către tine. E adevărat că Biblia spune: Iacov 4:8 Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Dar noi nu putem face nimic de la noi înşine! Ba mai mult! Profetul vede situaţia în felul acesta: Isaia 26:12 Dar nouă, Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi.
Tot ce facem noi, este făcut prin puterea Domnului. El nu ne cere ceva ce nu va face El prin noi, ceva ce nu cere de la Sine! Când ne cere ceva, El ştie că El va trebui să facă prin noi. Când ne cere să fim sfinţi, El ştie că El va fi sfinţirea noastră! Când ne cere să fim înţelepţi, El ştie că El va fi înţelepciunea noastră! 1 Corinteni 1:30 Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.
Noi nu putem atinge aceste stări fără ca Christos să-şi trăiască viaţa Sa în noi! De aceea ne-a promis El că va fi cu noi în fiecare zi, până la sfârşitul veacului! Noi nu suntem niciodată singuri, lăsaţi de capul nostru, ca să ne zbatem noi să facem, să împlinim ceva în puterea şi capacitatea noastră.
Viewed 13 times by 9 viewers
Geneza 15:17-18 După ce a asfinţit soarele s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate. În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale îi dau
Avraam era puţin îngrijorat. Mie nu-mi place când noi citim Biblia şi nu folosim de loc imaginaţia noastră, şi nu ne punem noi în locul personajelor despre care citim. Citim despre Avraam că Dumnezeu l-a chemat din ţara sa, din familia sa din poporul său… şi apoi în versetul următor, citim că Avraam a plecat, şi noi credem că plecarea lui Avraam a fost chiar atât de uşoară. Nici nu ne trece prin minte că Avraam o fi avut şi el dubiile sale, luptele sale, poate chiar nesiguranţele sale. Dicuţii cu soţia sa, Sara, sau cu neamurile sale. Acestea l-or fi făcut lunatic, i-or fi zis că poate şi-a pierdut minţile. Avraam a trebuit să învingă anumite dubii, inerente fiinţei umane, chiar şi celor mai puternici sau credincioşi dintre noi. Read the rest of this entry »
Viewed 19 times by 13 viewers
3. Soţia lui Lot a avut o salvare cum puţine salvări există: un înger a luat-o de mână şi a scos-o afară din pericol! Geneza 19:15-16 Când s-a crăpat de ziuă, îngerii au stăruit de Lot, zicând: „Scoală-te, ia-ţi nevasta şi cele două fete, care se află aici, ca să nu pieri şi tu în nelegiuirea cetăţii.” Şi fiindcă Lot zăbovea, bărbaţii aceia l-au apucat de mână, pe el, pe nevastă-sa şi pe cele două fete ale lui, căci Domnul voia să-l cruţe; l-au scos şi l-au lăsat afară din cetate. Problema cu nevasta lui Lot este că de-acum inima ei se împietrise. Când refuzi să fructifici ocaziile pe care ţi le oferă Dumnezeu, ajungi să nu te mai mişte nimic. Faptul că îngerii au venit să o salveze, nu mai conta.
Îţi aminteşti de pilda bogatului nemilostiv? Acela care a ajuns în chinul iadului şi care îl ruga pe Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i avertizeze fraţii ca nu cumva să ajungă şi ei în chinul iadului? Îţi aminteşti ce a zis Avraam? Luca 16:29-31 Avraam a răspuns: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.” „Nu, părinte Avraame” a zis el „ci dacă se va duce la ei cineva din morţi, se vor pocăi.” Şi Avraam i-a răspuns: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi.” Asta îmi confirmă teoria că împietrirea e un păcat groaznic, care nu poate fi vindecat cu uşurinţă. Dacă refuzi mereu şi mereu ocaziile oferite de Dumnezeu, vei ajunge să nu mai preţuieşti nici „ultima ocazie” Refuzul privilegiilor de azi te va duce într-o stare de nerecunoaştere a privilegiilor din viitor.
4. Soţia lui Lot s-a întors înapoi pe când era aproape să atingă locul salvării. Lot a discutat cu îngerii posibilitatea de a scăpa nu la munte, cum ceruseră ei original, ci într-o cetate din apropiere. Îngerii i-au permis să scape în apropiere şi le-a promis lui Lot şi familiei că nu vor distruge cetatea aceea (Geneza 19:20-22). Despre soţia lui Lot se poate afirma: „atât de aproape, şi totuşi, atât de departe” În Sodoma au rămas mobila cumpărată pe sprânceană. Acolo i-au rămas vecinele şi prietenele. Au rămas acolo lucrurile de aur şi pietre scumpe (Lot a fost foarte, foarte bogat!). A rămas acolo casa! Soţia lui Lot ura corturile, şi de acum, după ce vor pierde totul, vor trebui să se întoarcă din nou la viaţa în corturi.
Dacă îngerii i-au păcălit? Dacă lumea lăsată în urmă nu va fi distrusă, şi lumea spre care se îndreaptă este incertă? Ia să vadă ea, să se asigure cu proprii ei ochi dacă e adevărat ce-o spus îngerii sau nu! Dacă se uită, şi nu păţeşte nimic? O să încerce!
Necredinţa! Ea se strecoară încet în inima noastră. Mai întâi ca o bănuială, apoi devine din ce în ce mai mult o convingere. „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat că…?” Oare au zis îngerii cu adevărat că…? Există un model după care lucrează necredinţa. Ea duce apoi la împietrire: Marcu 16:14 În sfârşit, S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.
Necredinţa are adesea un asociat mortal: dragostea de lumea de acum! Atâtea lucruri „interesante” se întâmplau în lumea Sodomei! Luca 17:28 Ce s-a întâmplat în zilele lui Lot, se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau, zideau. Scăparea vieţii este din nefericire trecută cu vederea de cei ce iubesc lumea! De aceea ne învaţă Cuvântul: 1 Ioan 2:15 Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Lumea şi lucrurile din lume. Prestigiul lui Lot, bogăţiile, proeminenţa sa printre cei din Sodoma… să dai acum cu piciorul în toate acestea? Soţia lui Lot nu s-a putut abţine de la a privi înapoi. Şi s-a uitat. Necredinţă în privirea ei? Părere de rău? Curiozitate? O combinaţie a acestora sau toate cele trei? Nu vom şti cu adevărat decât în veşnicie.
5. Soţia lui Lot s-a întors de dragul membrilor familiei lăsaţi în Sodoma. Se pare că Lot avea mai multe fete. Două cu el, care nu cunoscuseră bărbat şi care au fost oferite de Lot oamenilor din Sodoma în noaptea când aceştia au venit să-i ceară să se culce cu bărbaţii găzduiţi de el. Dar el avea şi gineri. Aceştia au fost probabil bărbaţii unor alte fete de-a lui Lot! Ginerii lui Lot erau responsabili de familiile lor, de aceea Lot cu ei a vorbit despre plecarea din Sodoma pentru scăparea vieţii. Ginerii lui au hotărât că posibilitatea ca aceste două cetăţi faimoase şi bine stabilite să fie distruse aşa, peste noapte, este nu improbabilă ci seamănă cu o glumă sinistră. Aşa că ei au rămas acolo. Cu ei, au rămas fetele lui Lot şi a nevestei sale, fete căsătorite cu aceşti bărbaţi.
Nevasta lui Lot a lăsat în Sodoma mai mult decât avere şi prestigiu: ea a lăsat acolo membrii de familie. O să-mi spui că a se fi întors a fost nobil din partea ei! Că aşa face o mamă bună! Şi nu te contrazic! Dar vreau să spun că există numai atâta cât poţi face pentru ai tăi! Să fii exemplu, să te rogi pentru ei, să faci tot ce depinde de tine ca să mântuieşti casa ta. Dar dacă ei nu vor să fie mântuiţi, să am pardon dar eu nu-mi voi pierde viaţa din solidaritate cu cei păcătoşi!
De dragul nostru a murit Christos. Atât eu cât şi ai mei suntem mântuiţi prin El. Şi mântuirea este personală. Ba mai mult chiar, mântuirea este într-un fel, EGOISTĂ! Eu trebuie să scap şi pe alţii (Iuda 1:23 căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne), dar nu-mi pot permite să iubesc mai mult pe alţii decât pe Domnul, fie ei mamă, tată, etc: Matei 10:37 Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.
Toate acestea au fost probabil în mintea lui Isus Christos când ne-a avertizat şi pe noi, împreună cu ucenicii Săi.
- Poate am primit credinţa de la oameni mari ai credinţei, sau am trăit în prezenţa unor titani ai lui Dumnezeu. Asta este un privilegiu, dar nu ne ajută la nimic dacă nu folosim avantajul în favoarea noastră, adică dacă nu am învăţat de la oamenii aceştia.
- Poate am fost salvaţi printr-o minune (nu că orice mântuire nu ar fi o minune în sine)!. Poate că am fost mântuiţi în împrejurări dramatice, dintr-un accident, boală, stare imposibilă. Dar asta nu înseamnă nimic dacă nu ducem până la capăt mântuirea şi sfinţirea noastră (2 Cor 7:1 Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, prea iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu).
- Poate eşti foarte aproape de „apogeul” vieţii tale spirituale, pe cum era de aproape soţia lui Lot de mântuirea promisă. Dar fii atent, că poţi cade şi de acolo! Pavel recunoştea pericolul acesta: 1 Cor 9:27 Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.
- Poate ai membrii ai familiei în lume. Îi iubeşti, ţii la ei. Poate o fiică, sau un fiu, o mamă sau un tată. Sunt oameni buni, cinstiţi, educaţi, simpatici. Nu ar face rău nimănui! Se comportă bine, sunt vorbiţi de bine în societate; singura lor problemă este că nu-s mântuiţi! Ce să faci? Te solidarizezi cu ei de dragul iubirii familiale? Unde tragi linia între ceea ce urmăreşti, adică mântuirea ta şi dragostea de Domnul pe de o parte, şi dragostea de familie de cealaltă?
- Te ţine iubirea de lume şi de lucrurile din lume departe de mântuire şi de Domnul Isus Christos? Îţi pare rău de ceea ce trebuie să laşi aici? Eşti îndrăgostit de avere, de bani, de posesiuni? Îţi place faima lumii, prestigiul? Astea nu-s rele privite în contextul mântuirii. Printre oamenii din toate vremeurile de la Christos încoace au fost oameni faimoşi şi bogaţi. Dar averea şi prestigiul aduc adesea cu ele un tovarăş nepoftit şi dăunător: încrederea în aceste lucruri. Marcu 10:24 Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu!
Asta cred eu că a vrut Domnul Isus să ne spună, când ne-a avertizat să ne amintim de necasta lui Lot.
Viewed 17 times by 13 viewers
Luca 17:32 Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.
Nu ni se spune nicicând cum o cheamă, ce vârstă a avut, nici despre familia ei. Expresia “aminteste-ţi de nevasta lui Lot” nici nu are în vedere amintirea de astfel de date biografice. Biografia cuiva nu este importantă în faţa lui Dumnezeu. Unde am fost, nu are importanţă, decât unde suntem şi unde mergem. Oricum noi nu putem altera trecutul nostru, decât dacă ne îndreptăm prezentul în vederea viitorului.
Expresia aceasta are rol de avertisment. Nu ni se spune să ne amintim de Avraam de exemplu, care după părerea mea ar fi un caracter mai pozitiv de memorizat şi studiat. Nouă nu ne plac avertismentele. Ne place pozitivul, ne place ceva ce ne inspiră, ce ne ridică şi ne motivează să fim la fel. Dar nu ne place să ni se spună: vezi să nu ajungi ca acela!
Ne place când romanele ce le citim se termină într-un mod pozitiv, când criminalul este răzbunat, când cei doi iubiţi despărţiţi prin forţa împrejurărilor au fost în sfârsitul cărţii reuniţi ca să trăiască fericiţi pe mai departe. Când romanele sau filmele se termină cu caracterul negativ câştigând, închidem cartea cu un gust amar în fiinţa noastră. Dacă acţiunea se gată neconcludent, plecăm acasă nesatisfăcuţi. Avem oroare ca cel rău să biruiască. De ce deci ne cheamă Christos la amintirea unui caracter negativ, care după istoria biblică, a eşuat în felul în care a eşuat?
Pildele scrise aici în Biblie, pozitive şi negative, sunt scrise pentru noi: 1 Cor 10:11 Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Domnul nu vrea ca noi să avem atitudinea copiilor care ling gemul de pe bucata de pâine şi apoi aruncă pâine la gunoi. Mâncarea ce ne-o dă Dumnezeu este bună doar mâncată integral.
Avertismentul acesta este adresat ucenicilor: Luca 17:22 Şi a zis ucenicilor: „Vor veni zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului omului, şi n-o veţi vedea…. este adevărat că discuţia a fost declanşată de o întrebare a fariseilor (Luca 17:20) dar apoi Isus continuă să se adreseze ucenicilor! De ce nu le-a spus fariseilor să-şi amintească de nevasta lui Lot? Doar ei erau în mare pericol de a păţi ce-a păţit soţia lui Lot? Nu erau ei morminte văruite, nişte oameni care-şi păstrau religia de ochii lumii, în realitate fiind stricaţi şi corupţi? Ba da! Atunci, de ce ucenicilor le spune Domnul să se gândească la soţia lui Lot? Să vedem deci ce ne putem aminti de soţia lui Lot.
1. Soţia lui Lot l-a avut de unchi pe Avraam. A fost atât de aproape de cel ce cel dintâi a primit neprihănirea prin credinţă! A fost atât de aproape de cel care va fi mai târziu „tatăl credincioşilor”. Într-o lume întreagă de necredincioşi, ea a fost atât de aproape de unicul model de credinţă din tot universul, de Avraam. Cum ucenicii erau aproape de Isus. Cum suntem noi aproape de Domnul.
Ocaziile unice cer de la noi acţiuni şi rezultate unice! Cu cât mai aproape de Domnul suntem cu atât ni se cere mai mult. Evrei 12:25 Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să-L asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri. Ce a făcut soţia lui Lot cu oportunitatea aceasta? Ea a avut alte preocupări, s-a gândit la altceva. Când în sfârşit a ajuns în Sodoma şi Gomora, a ajuns în elementul ei. Acolo era bogăţie, lux, distracţii, lucrurile care să-i umple viaţa! Viaţa în corturi şi călătoriile permanent în căutarea unei patrii atât de elusive, nu era pentru ea! S-o caute Avraam, care aude voci şi care stă noapte uitându-se la cer, încercând să numere stelele, sau care numără nisipul de la malul mării! Nevastei lui Lot îi plăcea să stea într-un loc, aproape de tot ce era „plăcut şi convenabil”.
Nu ştiu câţi ani o fi avut Lot când s-a luat după Avraam, dar dat fiind vârsta lui Avraam, probabil că Lot o fi fost matur şi o fi fost deja căsătorit. Asta înseamnă că nevasta lui Lot a fost acolo când Domnul l-a chemat pe Avraam. A auzit repetate promisiunile Domnului faţă de Avraam. Ştiu că Avraam le-a repetat mereu, deoarece numai aşa a putut să-şi păstreze credinţa, dacă reînoia periodic amintirea promisiunilor lui Dumnezeu. Vezi, Avraam nu a fost chiar atât de diferit de noi! După cum noi trebuie să citim şi să medităm la Scriptura scrisă, la fel şi el trebuia să-şi împrospeteze şi să mediteze asupra scripturii orale! Dar auzirea acestor promisiuni nu a afectat-o de loc pozitiv pe nevasta lui Lot. Ea a avut viaţa ei secretă care şi-a găsit împlinirea în Sodoma şi Gomora.
2. Soţia lui Lot l-a avut ca soţ pe… Lot! Lot nu a fost un om oarecare. Ceva din unchiul său s-a lipit şi de nepot; e adevărat că nepotul a făcut alegeri greşite în viaţă, ca atunci când a ales cetăţile din câmpie. Dar, Lot a plătit pentru greşelile sale şi a fost salvat din cetăţi pentru că avea o calitate extraordinară! Era neprhănit: 2 Petru 2:7-8 şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; (căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite;).
Soţia lui Lot nu şi-a luat în serios bărbatul. Probabil că fetele ei şi apoi ginerii au căzut sub influenţa ei, deoarece nici ei nu l-au tratat cu seriozitate pe Lot: Geneza 19:14 Lot a ieşit şi a vorbit cu ginerii săi, care le luaseră pe fetele lui: „Sculaţi-vă” a zis el „ieşiţi din locul acesta; căci Domnul are să nimicească cetatea.” Dar ginerii lui credeau că glumeşte. Lot ar fi putut fi preotul casei lui, dar cui să-i fie preot dacă nimeni nu l-a luat în serios? Lot şi-ar fi putu conduce casa în neprihănire, dar cine a fost interesat in chestia asta? Nimeni! În orice caz, nu soţia neprihănitului acestuia. Când Lot îşi chinuia sufletul, când plângea la vederea neleguirilor, soţia sa îşi vedea mai departe de treburile ei. Ea nu s-a alăturat niciodată soţului ei în suferinţa pentru cei pierduţi.
Viewed 20 times by 14 viewers
Noaptea ascunde o mulţime de lucruri ce ziua pot fi văzute cu uşurinţă. Cu pelerina pe umeri, Nicodim putea fi uşor confundat cu o femeie, sau cu oricine altcineva. Noaptea estompează fineţea trăsăturilor, conturul exact. Probabil că bărbatul acesta proeminent nu a vrut să fie recunoscut. I-o fi fost ruşine să fie văzut vorbind cu Domnul Isus. El, fariseul decent, stilat, curat, preţuit şi stimat, vorbind cu rabinul acesta care nu are nici pedigree, nici şcoală, nici obiceiuri prea decente (petrece timp cu vameşii, păcătoşii şi cu prostituatele!), etc.
Noaptea este de asemenea mai multă linişte. Şoaptele se aud mai bine, zgomotele care ne perturbează atenţia în timpul zilei se liniştesc în timpul nopţii. Noaptea nu trebuie să strigi la celălalt pentru a fi auzit.
Noaptea este timpul când ne năpădesc gândurile şi îngrijorările. Atunci avem cel mai tare nevoie de cineva să ne atingă fruntea şi să ne zică: dă-mi mie gândurile tale. Dă-mi îngrijorările tale. Eu voi purta de grijă! Nu-i niciodată durerea atât de intensă ca noaptea! Dacă te-a durut ceva vreodată, un dinte sau vreun mădular, ştii că noaptea durerea este mai copleşitoare. Noapte frica este mai puternică. Orice zgomot te face să tresari. Noaptea! Ce mult aşteptăm noi să vină dimineaţa! Şi cu toate acestea, noaptea e un bun prilej de discuţie. În doi, fariseul şi rabinul ciudat încep discuţia.
O, dar ziua e atât de diferit! Atenţia ne este atrasă de atâtea lucruri pe care cade lumina! Atâta zgomot în jurul nostru! Atâtea distracţii! Durerile-s estompate de alte lucruri care se înghesuie să ne ocupe mintea şi sentimentele. Frica a fugit de la noi, deoarece pericolul este mai… vizibil! Zgomotele? Ne vom întoarce brusc să vedem de unde vin, şi ne vom linişti. Vom vedea că bătaia din geam din timpul nopţii, aceea care ne-a făcut să tresărim noaptea trecută şi să vedem dacă soţul nostru e lângă noi, în pat, este cauzată de arbustul din faţa casei, care iată, a rămas fără frunze acum toamna, şi care este clătinat de vânt până când, din când în când, atinge fereastra noastră.
După părerea mea însă, cu Domnul poţi să vorbeşti la fel de bine şi noapte, şi ziua! Noi nu trebuie să strigăm pentru ca El să ne audă. El este aproape de noi. Psalmistul zicea: Psalmi 121:5 Domnul este Păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea dreaptă. Trebuie doar să ”venim în prezenţa Sa„ cu încredere, umilinţă şi anticipaţie. Scriitorul epistolei către evrei spune aşa: Evrei 10:22 să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată. Tot el ne îndeamnă: Evrei 4:16 Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.
Nu ştiu dacă-ţi dai seama că pentru noi s-a deschis o uşă de comunicare şi comuniune (părtăşie) cu Dumnezeu. O cale este deschisă pentru apropierea noastră. Chiar dacă pe Domnul nu-L putem atinge fizic, duhul nostru şi Duhul Său sunt în părtăşie. Duhul Sfânt cercetează fiinţa noastră, adâncurile noastre. El citeşte gândurile şi emoţiile mele, El ştie semnificaţia gemetului şi oftatului meu, şi le duce înaintea lui Dumnezeu. Câteodată când satu pe genunchi şi nici un cuvânt nu-mi iese din gură, Duhul Sfânt este acolo! El ştie ce este în inima mea şi înainte ca să-mi iese cuvântul pe buze, El ştie, aude şi ajută.
Ce privilegiu! Domnul care a făcut cerul şi pământul mi-a dat Duhul Său ca să nu mai fiu singur şi neajutorat! Şi nu trebuie să merg departe, nu trebuie să fac nu ştiu ce scamatorii, nu ştiu ce semne sau să practic nu ştiu ce ritualuri tainice. Nu! El e distanţa unui cuvânt, a unei rugăciuni, a unui gând! Şi este acolo, şi noaptea, şi ziua!
Viewed 18 times by 13 viewers
Rugăciunea de mulţumire s-a extins apoi la bucatele de pe masă: a mulţumit pentru curcan, pentru sosul de măcieşe, pentru prăjituri, pentru chiar tot ce era pe masă, inclusiv pentru frişcă. Apoi, a făcut o pauză, s-a uitat la mama sa şi a întrebat:
- Dacă mulţumesc şi pentru broccoli, va şti oare Dumnezeu că am minţit?
Viewed 19 times by 13 viewers
1 Corinteni 5:7 Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi Sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit.
Înainte de sărbătoarea Paştelor, evreii trebuiau să aprindă o lumină şi să cerceteze toată casa pentru a descoperi fărâmituri de pâine căzute prin crăpături, pierdute pe sub pat, pe la îmbinări, la marginea podelelor, poate uitate în vreo pătură cau în vreun veştmânt. Trebuia ca toate fărâmiturile să fie adunate şi aruncate afară din casă. Paştele nu putea fi sărbătorit cu aluat vechi de un an de zile! Trebuiau coapte azime fără aluat proaspete, şi ceea ce era vecgi trebuia înlocuit cu ceva nou!
E aproape sărbătoarea crăciunului şi mare parte dintre părinţii care au copii mici vor face pom de crăciun pentru ei. Amintirea cântecelor, a cadourilor, a clipelor petrecute lângă ai noştri cu ocazia acestor sărbători ne va urmări mulţi ani de-acum înainte. Ne va stărui în nări mirosul cozonacilor cu nucă proaspeţi, a prăjiturilor bune, a fripturii de carne de porc proaspăt tăiat, ne vom aminti de gustul verzei murate de curând. Vom vedea parcă aievea focul pâlpâind în vatră sau în şemineu, ne vom aminti de mirosul de acasă.
Vom învăţa colinzi noi, în timp ce vom cânta altele mai de demult şi vom reciti sau auzi aceleaşi texte sfinte care de mii de ani re-spun istoria venirii lui Dumnezeu la noi, pentru a ne salva şi a ne duce la Sine. Apoi zilele de sărbătoare vor trece. Ne vom duce pe la casele noastre, ne vom adânci din nou în preocupările noastre cotidiene şi vom zâmbi când vom crede că nu ne vede nimeni, la amintirea sărbătorii.
Pomul de crăciun! Unii zic că e un obicei moştenit de la păgâni şi că nu ar trebui să-l facem. Alţii zic că cei ce-l fac se închină la el. Că Christos nu ar accepta pom de crăciun şi probabil nici sărbătorirea naşterii Sale. Că oricum, nu s-a născut în decembrie ci în martie sau aprilie… Pe mine personal, astea nu mă interesează. Că unii identifică pomul de crăciun cu însăşi crăciunul şi că pentru alţii crăciunul e doar o lună a cadourilor şi a mâncărurilor, nu mă interesează nici atât. Pentru mine pomul de crăciun este un ornament, ceva ce împodobeşte sărbătoarea şi ajută la formarea amintirilor. Un ornament aşa ca tabloul pe care-l atârnăm deasupra şemineului, ca măsuţa pe care am pus vaza aceea cu flori artificiale iarna şi din când în când naturale, vara!
O să mă întrebaţi acum, de ce sar de la un subiect la altul; ce legătură am descoperit eu între sărbătoarea Paştelor şi aluatul, cu care am început, şi sărbătoarea Crăciunului şi pomul de crăciun la care am ajuns. Ei bine, eu am descoperit o legătură: iat-o. După ce am ţinut pomul de crăciun vreo două-trei săptămâni, a venit vremea desfacerii sale. Ornamentele au fost împachetate cu grijă, aşezate în cutii şi apoi în debara, ca să le găcim şi să le folosim anul ce vine. Fondantele şi ciocolăţile le-am mâncat de mult. Beculeţele le-am depozitat şi pe ele. În curând bradul, care nu are roade proprii ci trebuie împodobit, a ajuns golaş, aşa cum era în clipa în care l-am adus de la piaţă. Ba chiar acum arăta şi mai rău! Şi-a pierdut din culoare, din prospeţime. Şi-a pierdut din ace. Ciudatele ace! ce bine se ţineau ele de ramuri, ce ferme erau ele acum câteva săptămâni! Şi, ce uşor se desprind acum şi cum mai sar şi se pierd prin crăpături, pe sub pat, pe sub covor, pe la îmbinările pereţilor!
Le-am căutat cu atenţie, aşa cum la Paşte evreii căutau aluatul, ca să le strângem pe toate şi să le măturăm afară din casă. Dar cu toată strădania, am mai trecut cu vederea unele ace de pom de crăciun. Le vom găsi la curăţenia următoare, şi apoi la cea următoare. Desigur că evreii nu aveau luxul de a trece cu vederea o fărâmitură de aluat vechi şi să mai sărbătoarească paştele aşa cum se cuvenea. Folosirea aluatului în timpul mâncării paştelor pe parcursul a şapte zile era pedepsită cu moartea.
Ace de pom de crăciun. Nu chiar atât de drastic, dar pentru mine, aceeaşi învăţătură. Din când în când, trebuie să aprindem în viaţa noastră o lumină puternică de tot. De obicei, este acţiunea Cuvântului lui Dumnezeu sub lucrarea Duhului Sfânt. Atunci acele vechiului pom de crăciun, care nu a fost decât poate un ornament inofensiv în viaţa noastră de odinioară, dar acum, sub lucrarea Duhului Sfânt sunt cel puţin nefolositoare, ca să nu zic că pot deveni păcat şi ne pot „înţepe” când este cel mai inconvenabil să fim răniţi de lucruri… inofensive, acele pomului de crăciun zic eu, trebuie adunate cu grijă şi lepădate de la noi.
Câteodată ele îşi vor face apariţia aşa cum ziceam mai sus, când ne aşteptăm noi cel mai puţin. Când este scuturat un covor (aspect) al vieţii noastre, când bate câte un vânr peste noi menit să stârnească ceea ce e vechi şi ascuns pentru a fi adus la lumina adevărului. Sunt eu gata să mă aplec pe genunchi şi să caut cu atenţie aluatul, acele uscate ale pomului de crăciun? Căci Duhul Sfânt spune că trebuie să fac curăţenie în viaţa mea! Să înlocuiesc ceea ce este vechi cu ceea ce este nou şi duhovnicesc! Doamne, ajută-ne!
Viewed 15 times by 12 viewers
Cumva, când citesc astfel de ştiri, mi se întăreşte convingerea că măslinului îi înverzesc frunzele şi mai tare, sub ochii noştri, şi că vara este şi mai aproape (Marcu 13:28 Luaţi învăţătură de la smochin prin pilda lui. Cînd mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape).
http://news.yahoo.com/s/afp/20061121/wl_sthasia_afp/israelindiareligion
Viewed 18 times by 14 viewers
Săptămâna aceasta este ziua mulţumirii. E ultima joi din fiecare noiembrie. Apoi, intrăm în linie dreaptă în aşteptarea crăciunului. Ambele sărbători sunt considerate cu precădere sărbători ale familiei. De prin întreaga americă, oamenii vor călători la părinţii, fraţii, surorile, copiii lor. De fapt, sărbătoarea mulţumirii este sărbătoarea la care se ating niveluri record de călători la toate mijloacele de transport.
Aceste două sărbători ne apropie apoi de anul nou. De aceea, grupajul acestor trei săbători este pentru mulţi un timp de evaluare, de facere a inventarului. Unele scaune la mesele de sărbătoare, scaune ce anul trecut au fost ocupate, anul acesta vor fi goale. O relaţie care s-a răcit, sau o moarte care ne-a răpit prieteni sau iubiţi ai noştri a lăsat fără îndoială un gol la mesele noastre şi în inimile noastre. Nu ne-au rămas decât amintirile. Faptul că moartea sau alte evenimente ale vieţii ne pot răpi cei mai buni prieteni sau rudeniile cele mai dragi şi că singurul lucru care ne rămâne sunt amintirile, ar trebui să ne facă pe toţi să ne luăm în foarte serios relaţiile. Să nu renunţăm atât de repede la oameni cu care ne-am împrietenit, la membrii de familie din familia în care am fost aduşi fără voia noastră, sau din familia lărgită în care am ajuns prin alegere. Să nu fim atât de nerăbdători cu alţii, atât de perfecţionişti încât să le cerem mai mult decât pot! Să nu aşteptăm de la alţii mai mult decât putem da noi înşine!
Poate nu ar fi rău ca încă de pe acum, să scoatem o bucată de hârtie şi un creion şi să facem o listă cu nume ale unora care nu au primit o felicitare de crăciun de la noi de fooooooaaaarte multă vreme. Sau poate un telefon. Sau un email. Acesta din urmă, este atât de uşpr! Scrii câteva rânduri şi durează câteva secunde pentru a ajunge la destinaţie! Dacă am alcătuit lista, să începem să scriem unor unchi şi mătuşe cărora nu le-am mai scris de ani de zile, să sunăm prieteni vechi, cu care nu am vorbit de mult. Să răscolim în felul acesta amintirile plăcute de odinioară, şi să adăugăm altele noi la ele. Dacă vom fi confruntaţi cu un scaun gol la vreo ,asă de sărbătoare, să putem să ne ştergem lacrima din colţul ochiului cu un zâmbet care să semnifice că nu tot ce am avut în legătură cu persoana respectivă ne-a fost furat de evenimente.
Sărbătorile sunt nu doar un moment de inventariere, dar sunt şi un prilej de bucurie. Să ne oprim din alergarea pentru trup în zilele acestea şi să ne bucurăm! Să mulţumim din inimă Celui din mâna căruia ne vin toate lucrurile pentru tot harul şi lucrurile ce ni le-a dat. Pentru viaţă, sănătate, putere de muncă, înţelepciune şi inteligenţă, familie.
Să-i mulţumim pentru mântuire. Este lucrul cel mai de preţ pe care îl avem. Dacă aici pe pământ ne rămân amintirile ca un lucru de valoare, când vom pleca de aici, amintirile n-au nici un rost dacă nu am avut parte mai întâi de mântuirea lui Isus Christos. Este primul lucru pe care-l ducem din viaţa noastră de aici în viaţa nostră de dincolo. Nemântuiţi, trăim în moarte şi în întuneric, plecăm în moarte şi-n chin şi durere veşnică. Toate realizările noastre din lumea aceasta rămân aici dacă nu am fost mântuiţi. Nu zic că dacă am inventat ceva nu va fi folosit de posteritate, că dacă am acumulat avere nu o vor folosi urmaşii noştri. Nu. Permiteţi-mi să fiu egoist aici. Eu nici nu pot iubi pe alţii destul de bine dacă nu mă iubesc pe mine mai întâi! Vechea Lege spunea: Matei 19:19 „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” E logic că dacă nu mă iubesc pe mine mai întâi, nu pot iubi pe alţii cum trebuie! De aceea, ce las altora, ce bine fac pentru alţii depinde de ce duc eu din lumea asta, ce am făcut mai întâi pentru mine. Şi pot duce doar două lucruri: mântuirea, sau viaţa nouă primită în dar, prin credinţă de la Domnul Christos, şi faptele mele făcute în lumină (Apocalipsa 14:13 Şi am auzit un glas din cer, care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii, care mor în Domnul!” -„Da” zice Duhul „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”).
Să-i mulţumim Domnului Isus pentru că a lăsat slava cerului că să vină aici pe pământ, pentru a muri în locul nostru. Ştiu că există tendinţa omenească de a uita şi de a transforma crăciunul într-o sărbătoare a pomului de crăciun, a darurilor, a colinzilor şi gătitului. Astea-s bune toate la locul lor. Crăciunul este însă mai presus de toate, o amintire a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu. Fără venirea Sa, toate celelalte nu ar avea nici un rost. De aceea să ne concentrăm mai mult asupra Lui (ca să nu spun că ar trebui să nici nu ne intereseze altceva chiar deloc!) şi să lăsăm ca celelalte lucruri amintite mai adineaori să fie doar garnitura prilejului de sărbătorire a Domnului.
Noi nu putem preţui la adevărata valoare venirea Domnului în lume. Pavel încearcă să ne facă să înţelegem, să ne arate ce scrie printre linii, când spune: Filipeni 2:6-8 El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Isaia adăuga şi el acestei imagini când spunea: Isaia 53:1-5 Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţă, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui Suntem tămăduiţi.
Să ne oprim deci la aceste sărbători să mulţumim pentru darul lui Dumnezeu. Să citim încă o dată cu familia istorisirile legate de venirea Domnului în lume şi să zicem din toată inima: Doamne, Te laud şi îţi mulţumesc!
Astfel de atitudini, vor transforma sărbătorile din anul acesta şi vor fi astfel cele mai frumoase din întreaga noastră viaţă!
Viewed 16 times by 13 viewers
În ziua competiţiei dintre aceştia trei, împăratul şi curtenii săi s-au adunat să aprecieze talentele candidaţilor.
Primul samurai, cel japonez a vanit în faţa curţii, a scos dintr-o cută a chimonoului său o cutie de cribrituri, a deschis-o, din ea a zburat un bondar, şi samuraiul şi-a scos rapid sabia, a şuierat cu ea în mişcări rapide prin aer şi iată că bondarul a căzut pe pământ tăiat în două. Toată curtea a aplaudat frenetic! Aşa ceva nu se mai văzuse niciodată.
Al doilea samurai, chinezul, a venit şi el în faţa curţii, a scos şi el o cutie de chibrituri, din ea a zburat o muscă, samuraiul a făcut dpuă mişcări fulgerătoare prin aer cu sabia sa, şi iată musca căzută la picioarele sale tăiată în patru bucăţi. Aplauzele au fost interminabile.
Samuraiului evreu i-a venit şi lui rândul. A venit în faţă, a scos de-acum tradiţionala cutie de chibrituri, din ea a zburat un ţânţar. Sabia samuraiului a făcut uuşş, uuşş, uuşş prin aer, după care, ţân