„Eu am o minte deschisă” a exclamat interlocutorul meu!  „Adevărul este adevăr oriunde îl găseşti!  Chiar dacă este în cantităţi infime, el tot adevăr rămâne!  Uită-te la celelalte biserici, uită-te la celelalte religii!  De ce nu am putea noi, creştinii, să ne unim cu ele în punctele comune de adevăr?”

Nu i-am răspuns decât că, după părerea mea, o minte prea deschisă, este o minte goală.  Dumnezeu nu ne cere o mite deschisă, ci una dedicată total „lucrurilor de sus”.  O minte ca a lui Christos, care nu a avut alt gând decât să placă Tatălui.    O minte ca a lui Pavel, care nu a avut alt scop decât să-L apuce pe Christos.  Astfel de minţi nu-s prea deschise decât pentru un singur ţel, o singură cauză.  Şi ecumenismul nu face parte dintre acestea.  O astfel de minte nu se împrăştie căutând fărâme de adevăr pretutindeni, când ADEVĂRUL suprem şi unic stă la dispoziţie concentrat într-o singură persoană, Isus Christos!

Deunăzi un membru al organizaţiei homosexualilor afirma că unii dintre creştini sunt bigoţi.  Chia aşa?

Dicţionarul Webster din 1978 defineşte ca fiind „bigot” individul care „ţine morţiş şi fără toleranţă la grupul, credinţele şi opiniile sale”.   Conform acestei definiţii, gay-ii sunt cei mai bigoţi oameni din lume!

Mi-ar place să fie şi creştinii atât de devotaţi cauzei lui Christos, precum sunt gay-ii devotaţi cauzei lor!  Desigur, fără obrăznicia, violenţa şi imoralitatea gay-ilor.  Şi fără vorbirea pe la ambele colţuri ale gurii!  Că, atunci când gay-ii urmăresc obţinerea de „drepturi”, atunci ei caută libertăţi civile şi discursul lor este justificat, pe când dacă creştinii vocalizează opiniile lor, atunci actul este calificat drept „vorbire cu ură, intoleranţă şi extremişti de dreapta”.

Un tailandez povestea despre viaţa de dinainte de a fi mântuit.

„Când am fost un budist, mă simţeam parcă în mijlocul unui lac mare, cu apa adâncă, în care mă înecam fără să ştiu cum se înoată.  Am ieşit la suprafaţă pentru a doua oară pentru a trage o gură de aer, când l-am văzut pe însuşi Buddha, stând pe malul apei.  De departe lam auzit strigând, înoată, dă din mâini şi din picioare, hai, vino la mal!  Ajută-te singur! Disperat, am încercat să-l ascult, dar m-am cufundat pentru a treia oară.  Când am ieşit la suprafaţă, l-am văzut pe Isus fugind către apă.  El nu s-a oprit pe mal, ci a sărit în apă, a venit până la mine şi m-a salvat.  După ce m-a scos la mal, m-a învăţat cum să înot, pentru a putea salva şi eu pe alţii”.

Religia este o încercare omenească de îndreptare a vieţii, de aducere a acesteia în acord cu Dumnezeu.  Metodele folosite sunt faptele bune, sacrificii, ritualuri, tradiţii strămoşeşti, şi bani, pentru mituirea divinităţii.  Metodele acestea nu-s străine nici unei denominaţii, nici denominaţiilor protestante, nici neo-protestanţilor, nici aparţinătorilor bisericilor istorice.  Creştinismul este invadarea omenirii de către Dumnezeu care s-a întrupat, pentru ca, de la nivelul de om să moară pentru omenire şi să o mântuiască.  Mântuirea înseamnă o aducere a omului înapoi în familia lui Dumnezeu.  Dumnezeu devine omului Tată, Stăpân şi Rege.  Ştiu, „tată” e ok pentru mulţi… dar stăpân, rege… nu prea!  Părerea ta, preferinţele tale nu au importanţă în domeniul acesta.  E ca legea gravitaţiei: ai prefera ca vaza de cristal să nu-ţi cadă din mână şi să se zdrobească de podea.  Dar, indiferent de preferinţa ta, pământul atrage spre sine şi zdrobeşte tot ce e fragil.  Aşa că, Dumnezeu este Rege şi Stăpîn oricum.  Dacă nu este peste viaţa ta, aceasta este doar temporar.

Isus vorbea depre Sine ca despre o piatră uriaşă: unii se vor lovi de ea şi se vor zdrobi (prin mântuire), peste alţii va cade piatra aceasta şi-i va zdrobi (la judecata finală).

Religiile învaţă pe oamenii ce se îneacă în mijlocul lacului cum să înoate, cum să se salveze.  Poţi fi practicant sau nu, devotat sau nu, lacul acesta te va mânca până la urmă.  Este marea de păcate, şi este atât de imensă, încât nici o religie nu salvează, şi nici un om nu se poate mântui nici măcar pe sine.  A fost nevoie de însuşi Dumnezeu să salveze oamenii.  De aici provine exclusivismul creştinismului.  De aici intoleranţa de care suntem acuzaţi.  E normal să fie aşa.  Dar despre asta, altă dată.

Adevărul nu poate fi relativ.  El este absolut.  Şi de aceea, este exclusiv.  Asta este ceea ce supără pe mulţi oameni.  Ei nu suportă exclusivitatea adevărului.  Câtă vreme adevărul este relativ, oamenii pot face cevor, când vor, cum vor şi cui vor.  Părerea lor este la fel de bună ca a oricui, şi părerea lui Dumnezeu nu-i mai grozavă; dacă Dumnezeu merge în direcţia voită de ei, atunci ei merg cu Dumnezeu.  Dar dacă Dumnezeu are altă direcţie, atunci ei nu-s interesaţi.  Adevărul acesta relativ se schimbă după împrejurări.  Şi după indivizi.  Astfel, ceea ce e bine pentru mine trebuie să fie şi pentru tine.  Că dacă nu este, îmi pare rău!

Poziţia relativistă nu-i nouă.  Pe vremea lui Moise, oamenii făceau la fel: Deut 12:8 Să nu faceţi, deci, cum facem noi acum aici, unde fiecare face ce-i place…  E mai uşor să te duci în direcţia curentului.  Să ridici din umeri nepăsător şi să crezi că timpurile, civilizaţiile, moralitatea şi oamenii decretă adevărul cuvenit împrejurărilor.  Orice împotrivire unui asemenea „adevăr” te va transforma în exclusivist, te va face nepopular, şi te va lăsa singur… tot mai singur!  Nu te lăsa descurajat de asta.  Adevărul va învinge.  Înţelepciunea populară spunea că adevărul va ieşi la suprafaţă.  Întotdeauna.  Şi împreună cu adevărul vor învinge şi cei ce au stat de partea acestuia, indiferent cât de greu a fost sau cât a costat.

Majoritatea din noi, fugim şi ne ferim de Goliat.  Ne rugăm insistent ca Goliat să nu apară niciodată în calea noastră.  Fără Goliat însă, noi vom rămâne toată viaţa nişte ciobani la oi…  Doar confruntarea şi biruirea lui Goliat ne va transforma în oameni puternici, în războinici.

Geneza 3:19 În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Mă uimesc mereu la prostia oamenilor care s-au erijat în apărători ai naturii.  Ultima lor nerozie este cu privire la încălzirea planetei.  Unul dintre cele mai puternice departamente din orice guvern este departamentul mediului.  Ei taie şi spânzură.  Dacă ei declară anumite produse ca având efecte nocive asupra mediului, atunci poţi să-ţi iei adio de la acele produse.  Zilele trecute am citit despre faptul că în California nu mai este voie să se vândă maşini de culoare neagră, deoarece acestea conservă căldura şi astfel este nevoie să se consume mai multă energie pentru răcirea acelor maşini cu aerul condiţionat.  Asta vine în reversul recomandării de acum 30 de ani, când clima era în răcire şi se recomanda ca acoperişul caselor să fie de culoare închisă (atunci s-a inventat ţigla din carton asfaltat) care încă se foloseşte pe casele noastre.

Omul se va lupta toată viaţa cu natura, dar n-o va putea nici stăpâni, şi părerea mea, nici influenţa.  Suntem prea mici şi prea puţini ca s-o putem influenţa.  Chiar dacă populaţia pământului ar fi de trei ori mai numeroasă, tot nu ar conta.  Alte forţe şi alt design o conduce.  Sunt decretele şi hotărârile unui Dumnezeu Suveran.  El a spus omului că el se va lupta toată viaţa cu pământul, că va smulge cu sudoarea feţei produsele acestuia, că pământul va produce spini şi pălămidă, şi că în cele din urmă, ţărâna cu care te-ai luptat o viaţă întreagă, va învinge.  Te va acoperi cu un strat de doi metri!

Deci, e vremea să ne deşteptăţim.  Că nu-i iad contemporan mai mare decât să trăieşti în mijlocul unor proşti.  O planetă mai caldă sau mai rece pot suporta, dar prostia mă dă gata!

Geneza 3 ne vorbeşte despre 4 alienări majore:

1. Alienarea spirituală – separarea de Dumnezeu
2. Alienarea psihologică – tensiuni lăuntrice
3. Alienarea socială – neînţelegeri sociale
4. Alienarea naturală – natura ne este nesupusă

Cele patru alienări creează NEVOI.  Scriptura ne oferă soluţiile lui Dumnezeu la NEVOILE reale ale fiinţei umane.

Guvernele, şi chiar indivizii, au „resurse”.  Şi acestea trebuiesc cheltuite.  Dar cheltuirea nu este întotdeauna justificată, mai ales în absenţa unei nevoi reale.  Aşa că ne apucăm să fabricăm nevoi.  Femeia cumpără o poşetă maro, că „trebuie”.  Aprobăm cheltuirea câr-mâr, doar pentru că „trebuie”.  Pacea şi liniştea noastră de acasă, o cere!  Dar această achiziţie creează o nouă „nevoie”: acum ne trebuie pantofi de culoare maro!  Apoi un pardesiu maro.  Şi aşa mai departe, până se schimbă moda.  Moda aduce cu sine noi nevoi.  Trendurile sociale şi culturale, noi nevoi.  Ce vedem la Tanţa şi Costel, noi nevoi.  Reclamele de la TV, noi nevoi!  E o inflaţie de nevoi pretutindeni în jurul nostru!

Câte însă sunt nevoi REALE?  Câte se adresează celor patru nevoi de mai sus?  Iată o sită serioasă, cu care putem discerne tot ceea ce este important de tot ceea ce este un moft.  Am scris despre nevoi, nu despre mofturi.

Vă transmit din inimă un indubitabil CHRISTOS A ÎNVIAT!!

Dorim cu toţii ca la evenimentele familiei noastre (nunţi, botezuri, etc) să avem parte de „slujitori celebri” (ce oximoron!).  Căutăm febril pe cei mai… căutaţi predicatori sau cântăreţi.  Cam atât.  Încă nu am auzit pe nimeni solicitând „serviciile” celui mai asiduu postitor rugativ (iată un temen nou, fabricat în bucătăria mea).  Rugăciunea o putem face cu toţii, nu-i aşa?  Dar predicarea profesionistă… asta e o altă poveste!

Dar aste nu-i caracteristic doa nouă, creştinilor români.  Televiziunea creştină americană caută şi ea celebrităţile.  Oameni care şi-au făcut un nume, care au urmaşi cu miile, care au perfecţionat practici de manipulare în masă, fie pentru dobândirea de „mântuiţi”, fie pentru umplerea pungilor organizaţiilor lor.  Şi pentru un procentaj (cum am auzit că unii participă la „fund-raising” pentru să zicem, 10-15% din banii strânşi), batem palma!  Doar e o afacere, nu-i aşa?

Problema constă însă în faptul că noi nu suntem altceva decât nişte mesageri care au un Stăpân.  Ni s-a încredinţat un mesaj, o vestire.  Noi nu avem altă treabă decât să-l transmitem cu credincioşie mai departe.  Noi nu ne predicăm pe noi, nici metodele noastre.  Noi nu zidim un imperiu personal ci o Împărăţia a lui Dumnezeu.  Dacă credincioşia noastră, dacă acurateţea şi puterea mesajului va duce la constituirea unei bune reputaţii şi vom fi mai „căutaţi” decât alţi slujitori, asta nu-i altceva decât încă un har revărsat peste noi din partea Domnului, har ce trebuie folosit tot pentru scopul lucrării.  Noi nu suntem celebrităţi şi viaţa pe care o trăim nu-i ruptă din Hollywood.  Dacă mai avem îndoieli cu privire la cum trebuie să fie trăită viaţa, nu avem decât să mergem alături de Domnul în săptămâna mare şi să purtăm crucea alături de El pe Via Dolorosa.  Sau dacă preferăm o altă ilustraţie a vieţii, mai aproape de condiţia noastră de slujitori, atunci putem alege pe oricare dintre ucenici, sau pe Apostolul Pavel.  Nici unul dintre aceştia nu au căutat celebritatea sau faima personală, ci au dorit să fie credincioşi.  Orice altceva nu-i decât paie, trestie şi fân şi va arde, după cum suspectez eu, până la venirea judecîţii.

Nu cred că urmărim careva dintre noi să-L mâhnim pe Domnul prin a susţine că-L slujim pe El în timp ce ne slujim interesele, pierzând ocaziile în timpul procesului şi ratând propria mântuire.  Noi suntem doar nişte slujitori.

Nu te certa niciodată cu un idiot: te va trage jos la nivelul lui, şi odată ajuns acolo, te va bate cu multă experienţă! – necunoscut

Ieri a fost o zi grea pentru noi…  Soţia mea, Dina, se simţea rău în ultima vreme.  Ea are de mult „macular degeneration”, o boală a ochilor care o face foarte sensibilă la lumină, la abur, căldură sau frig, etc.  Ochelarii de soare au devenit pentru ea o necesitate chiar şi-n casă.  Mie-mi place lumina abundentă, dar dacă am ceva de făcut undeva, ea nu poate sta în lumina ce-mi place, aşa că ori pleacă de acolo, ori sting eu lumina şi o reduca la un beculeţ de 25W.  Aşa cum ziceam, după ce s-a simţit rău am mers la doctor şi după mai multe teste, verdictul a fost diabet.

Ştiu, mulţi trăiesc cu diabet.  Şi cel al Dinei nu este grav, medicul a zis că se poate controla cu regim, exerciţiu fizic şi o pastilă pe zi…  Dar faptul de a începe să desoperi cum de la o anumită vârstă încep toate să scârţăie, este cel puţin iritant!  Rămâi perplex!  Şi aşa am fost noi doi, ieri în drum spre casă, de la doctor.  Tăcuţi, cu ochii umezi, cu întrebări fără răspuns, iar eu gândindu-mă cum am făcut-o adesea, că ar fi fost mai uşor să sufăr eu în locul Dinei.  Ne-am întors acasă, şi printre CD-uri am dat peste unul al lui Andrae Crouch (aveţi una dintre bucăţi mai jos, în varianta ei youtube).   În cuvinte moderne şi povestind ipostaze ale vieţii sale, autorul spune de fapt ceea ce sumarizează aât de bine Pavel: Romani 8:37 Totuşi în toate aceste lucruri noi Suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.

Dacă vreodată vă amintiţi de noi, rugaţi-vă pentru Dina!  Ea este un luptător viteaz care a stat alături de mine la bine şi la rău, la uşor şi la (mult) greu…  Acum însă e abătută şi pierdută.  Domnul să o ridice în duhul ei şi să-i dea putere să continue alergarea!

Cel ce ştie toate răspunsurile, probabil că nu a înţeles întrebarea. – Anonim

• am reversa procesul prin care plantarea de biserici a devenit o „industrie” ce angajează evanghelişti de profesie, cu o infrastructură şi logistică ce funcţionează ca acele ale unei „afaceri”?
• am renunţa să mai facem ceea ce facem în biserici?  Adică, am scoate instrumentele şi cântăreţii „de profesie” şi am încuraja participanţii să cânte?  Adică, am renunţa la retroproiectoare, producţii multi-media, piese de teatru, pantomimă, etc?  Dacă am înlocui băncile pluşate cu scaune simple, din lemn?  Dacă am scurta drastic „programele”?  Dacă am citi 1/2 oră din Biblie şi am explica doar 10 minute?  Dacă am avea mai mult timp de părtăşie?
• am renunţa la clădirile ce sunt azi folosite doar un procent infim într-o săptămână?  Sau dacă le-am transforma pentru majoritatea timpului în sală de mese pentru cei flămânzi, în spital pentru cei bolnavi, an loc de consiliere a celui zdrobit şi confuz?  Dacă ne-am aduna numai în case, şi poate o dată pe lună cu toţii, într-o clădire închiriată pentru un astfel de timp?
• am renunţa la serviciile dintr-o întreagă duminică, pentru a ne dedica ajutorării celor în nevoie?  Evanghelizării pe stradă, în cofetării, în restaurante, şi-n orice loc în care se află prietenii noştri, vecinii noştri, colegii noştri?
• am suspenda venirea la adunare a tuturor membrilor, şi permiterea reîntoarcerii lor doar în clipa în care au adus la Christos pe cineva?
• am fi pe stradă aşa cum suntem în adunare, şi-n adunare aşa cum suntem pe stradă?  Dacă am înceta să ne mai prefacem şi să ne dăm drept alţii în afaţa oamenilor când de fapt ştie Domnul şi ştim şi noi cine suntem în realitate?
• ne-am mărturisi mereu păcatele în public şi am fi transparenţi?
• păstorul ar acorda la fel de mult timp şi interes familiei, cât acordă bisericii?
• nu ne-am mai ruga niciodată pentru noi, ci numai pentru alţii?  Am avea încredere că cuiva îi pasă îndeajuns de noi, încât să fim convinşi că dacă nu ne mai rugăm pentru noi, vor fi mult mai multe rugăciuni în folosul nostru decât doar ale noastre?
• am acorda 90% din banii adunaţi la biserică misiunii, şi doar 10% nevoilor noastre?
• am urma pe Isus după mântuire, şi nu fără mântuire?
• am renunţa la a copia mereu modele contemporane „lucrative” şi am copia modelul din Faptele Apostolilor?
• am posti o zi întreagă de la televizor şi computer în casele noastre?

De un timp încoace, Starbucks a început să ofere cafea instant (ness îi ziceam  noi în ţară de la celebra firmă, Ness Caffe).  Sunt prea… purist ca să mă spurc cu aşa ceva!  Dar acum câteva săptămâni, când promovarea noului produs era în toi, mi s-a oferit pacheţele de mostre din noua cafea.  Aşa că, după ce m-am tot codit, pofta şi curiozitatea m-au făcut să cad în păcat.  Am consumat cafea instant de la Starbucks!  Iată, am mărturisit!

Cum e?  Diferită.  Diferită de ceea ce-mi amintesc eu despre cafeaua „ness”.  Nu ştiu cum o produc (fiecare ţigan îşi laudă calul, aşa cum se vede în clipul de mai jos) dar cert este că în amestecul din pliculeţ s-a introdus şi cafea reală, măcinată extrem de fin.  Asta va rămâne la urmă ca un fel de zaţ pe fundul cănii.  Dacă pui doar puţină apă (cât ai pune la o porţie espresso solo) gustul aduce puţin a cafea naturală… dar puţinul acela este de doar 5% în estimarea mea.  Aşa că, veni, vidi, vici, sau pe româneşte, am venit, am văzut şi am rămas la vechiul viciu, acela al cafelei espresso făcut din boabe de arabica proaspete, prăjite pentru espresso şi apii măcinate în propria râşniţă cu pietre-pietre şi apoi făcută în maşina mea, antică, veche şi de demult.

Uite şi clipul promoţional al Starbucks.

Vrei să dai chix, acum că ai devenit lider?  Am o reţetă care reuşeşte garantat!  Vrei să fii un bun lider?  Fă exact pe dos şi-o să fii.

1. Eşti lider: nu uita să exerciţi controlul absolut!  Ai grijă să nu mişte nimeni în front!  Nu-i permisă nici o iniţiativă personală, nici o idee, nici o libertate!
2. Dă de lucru altora dar nu uita să faci tu totul de unul singur.  Dacă ai ceva de-a face cu biserica, aminteşte-ţi că aceasta nu se mătură singură, becurile nu le scimbă nimeni, deci tu trebuie să faci totul.  Munceşte până cazi în nas, şi chiar şi atunci, ridică-te târăşte-te mai departe.  Echipa va fi nemulţumită, dar tu cel puţin, vei putea să te odihneşti mereu liniştit că treaba s-a făcut aşa cum ai vrut tu.
3. Punctul de mai sus te va ajuta să-ţia sumi toate reuşitele.  Nu uita, dacă ceva merge rău, să învinovăţeşti pe cei ce nu şi-au făcut treaba!  Tu?  Tu ai muncit din greu!
4. Punctul de mai sus este şi el plin de importanţă.  Aminteşte-i mereu echipei că tu trebuie să fii lăudat, susţinut, promovat.  Doar ce alt rost are echipa?
5. Omoară din faşă orice împotrivire.  Nu uita că sămânţa de insubordonare începe prin criticarea subtilă şi fină a ceea ce spui sau faci.  Critică „constructivă” nu există.  Echipa trebuie să te susţină, precum susţine corul un solist de marcă, nu să te bruieze.
6. Nu accepta nici un nou-venit în echipă, dacă nu-i lipsit de talente, imbecil şi bun de nimic.  Doar nu trebuie să fii eclipsat!  Gândeşte-te cu cât mai mult va străluci steaua ta, lângă unul cu mintea… întunecată!
7. Nu lăuda şi nu aprecia pe nimeni, nimic şi niciodată!  Să nu cumva să li se urce la cap că ar fi buni la ceva!  Să nu cumva să prindă curaj şi să devină concurenţa!

Dragostea este o legătură puternică.  Adevărul acesta nu-l poţi afirma altfel decât pur-şi-simplu.  Cred că de aceea explica o fată deunăzi, că pentru a putea trăi viaţa „sălbatică” la care visa, trebuia mai întâi să distrugă dragostea părinţilor.  Câtă vreme se simţea iubită, nu putea răni iubirea aceea!

Problema ei a fost însă că nu a putut distruge nicicum dragostea părinţilor.  Aceştia au urmărit-o mereu.  Au vizitat-o la închisoare frecvent, i-au scris, i-au trimis lucruri.  Nu conta în care colţ al Americii se ducea ea să-şi trăiescă sălbăticia, ei o găseau mereu şi mereu.  În cele din urmă, obosită de o viaţă ce nu ducea nicăieri decât în închisoare, boli şi în cele din urmă, la moarte sigură, ea s-a lăsat iubită de părinţi.  Aceştia au dus-o acasă.  Acolo au ajutat-o să-şi cureţe sistemul de drguri, să renunţe la alcool, la prostituţie.

În timpul cât a fost plecată, a contractat AIDS.  Părinţii nu i-au reporşat niciodată păcatele, greşelile, boala.  Încet, prin dragostea lor, tânăra femeie a descoperit dragostea lui Dumnezeu.  S-a împăcat cu Domnul şi la câteva luni, a plecat „acasă”.

Paştele acestea îmi amintesc încă o dată că dragostea lui Dumnezeu nu poate fi distrusă niciodată.  El ne urmăreşte şi ne iubeşte mereu, în cele mai negre păcate şi stări.  Unii vor să distrugă o asemenea iubire.  Ea este incomodă, stânjenitoare, şi acestea în sensul bun al cuvintelor.  Dragostea este, în cuvintele lui Solomon, tare ca moartea.

Poate că e vremea ca la acest Paşte să te laşi în sfârşit iubit de Dumnezeu!  Christos a Înviat!

Ioan 12:25 Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.

Nu ştiu dacă te-ai jucat vreodată vreun joc pe computer, în care ai posibilitatea de a câştiga o viaţă în plus dacă reuşeşti să treci un anume test, sau să prinzi un anume obiect.  Acum într-o zi, încercând un asemenea joc (Brick braker, ceva simplu, pentru copii…) am reuşit să primesc două vieţi extra încă din primul nivel!  Am pornit cu dreptul în aventura de pe ecran!  Şi mi-am păstrat vieţile pe parcursul a câteva nivele.  Apoi am început să greşesc, şi să le pierd.  Cumva îmi părea rău că-mi irosesc vieţile şi că nu-s mai atent, mai îndemânatic, că nu am o coordonare mai bună între ochi şi mână.  Mi-am promis să fiu mai precaut, să continui cât mai multe nivele.  Dar desigur nu am reuşit, şi pierzându-mi vieţile, am ajuns la sfârşitul jocului. Read the rest of this entry »

Explicaţie pe înţelesul tuturor!

Deşi nu-mi place!   Ar trebui să aibă „18 holes” ca să fie complet!