Vrei să dai chix, acum că ai devenit lider?  Am o reţetă care reuşeşte garantat!  Vrei să fii un bun lider?  Fă exact pe dos şi-o să fii.

1. Eşti lider: nu uita să exerciţi controlul absolut!  Ai grijă să nu mişte nimeni în front!  Nu-i permisă nici o iniţiativă personală, nici o idee, nici o libertate!
2. Dă de lucru altora dar nu uita să faci tu totul de unul singur.  Dacă ai ceva de-a face cu biserica, aminteşte-ţi că aceasta nu se mătură singură, becurile nu le scimbă nimeni, deci tu trebuie să faci totul.  Munceşte până cazi în nas, şi chiar şi atunci, ridică-te târăşte-te mai departe.  Echipa va fi nemulţumită, dar tu cel puţin, vei putea să te odihneşti mereu liniştit că treaba s-a făcut aşa cum ai vrut tu.
3. Punctul de mai sus te va ajuta să-ţia sumi toate reuşitele.  Nu uita, dacă ceva merge rău, să învinovăţeşti pe cei ce nu şi-au făcut treaba!  Tu?  Tu ai muncit din greu!
4. Punctul de mai sus este şi el plin de importanţă.  Aminteşte-i mereu echipei că tu trebuie să fii lăudat, susţinut, promovat.  Doar ce alt rost are echipa?
5. Omoară din faşă orice împotrivire.  Nu uita că sămânţa de insubordonare începe prin criticarea subtilă şi fină a ceea ce spui sau faci.  Critică „constructivă” nu există.  Echipa trebuie să te susţină, precum susţine corul un solist de marcă, nu să te bruieze.
6. Nu accepta nici un nou-venit în echipă, dacă nu-i lipsit de talente, imbecil şi bun de nimic.  Doar nu trebuie să fii eclipsat!  Gândeşte-te cu cât mai mult va străluci steaua ta, lângă unul cu mintea… întunecată!
7. Nu lăuda şi nu aprecia pe nimeni, nimic şi niciodată!  Să nu cumva să li se urce la cap că ar fi buni la ceva!  Să nu cumva să prindă curaj şi să devină concurenţa!

Dragostea este o legătură puternică.  Adevărul acesta nu-l poţi afirma altfel decât pur-şi-simplu.  Cred că de aceea explica o fată deunăzi, că pentru a putea trăi viaţa „sălbatică” la care visa, trebuia mai întâi să distrugă dragostea părinţilor.  Câtă vreme se simţea iubită, nu putea răni iubirea aceea!

Problema ei a fost însă că nu a putut distruge nicicum dragostea părinţilor.  Aceştia au urmărit-o mereu.  Au vizitat-o la închisoare frecvent, i-au scris, i-au trimis lucruri.  Nu conta în care colţ al Americii se ducea ea să-şi trăiescă sălbăticia, ei o găseau mereu şi mereu.  În cele din urmă, obosită de o viaţă ce nu ducea nicăieri decât în închisoare, boli şi în cele din urmă, la moarte sigură, ea s-a lăsat iubită de părinţi.  Aceştia au dus-o acasă.  Acolo au ajutat-o să-şi cureţe sistemul de drguri, să renunţe la alcool, la prostituţie.

În timpul cât a fost plecată, a contractat AIDS.  Părinţii nu i-au reporşat niciodată păcatele, greşelile, boala.  Încet, prin dragostea lor, tânăra femeie a descoperit dragostea lui Dumnezeu.  S-a împăcat cu Domnul şi la câteva luni, a plecat „acasă”.

Paştele acestea îmi amintesc încă o dată că dragostea lui Dumnezeu nu poate fi distrusă niciodată.  El ne urmăreşte şi ne iubeşte mereu, în cele mai negre păcate şi stări.  Unii vor să distrugă o asemenea iubire.  Ea este incomodă, stânjenitoare, şi acestea în sensul bun al cuvintelor.  Dragostea este, în cuvintele lui Solomon, tare ca moartea.

Poate că e vremea ca la acest Paşte să te laşi în sfârşit iubit de Dumnezeu!  Christos a Înviat!

Ioan 12:25 Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.

Nu ştiu dacă te-ai jucat vreodată vreun joc pe computer, în care ai posibilitatea de a câştiga o viaţă în plus dacă reuşeşti să treci un anume test, sau să prinzi un anume obiect.  Acum într-o zi, încercând un asemenea joc (Brick braker, ceva simplu, pentru copii…) am reuşit să primesc două vieţi extra încă din primul nivel!  Am pornit cu dreptul în aventura de pe ecran!  Şi mi-am păstrat vieţile pe parcursul a câteva nivele.  Apoi am început să greşesc, şi să le pierd.  Cumva îmi părea rău că-mi irosesc vieţile şi că nu-s mai atent, mai îndemânatic, că nu am o coordonare mai bună între ochi şi mână.  Mi-am promis să fiu mai precaut, să continui cât mai multe nivele.  Dar desigur nu am reuşit, şi pierzându-mi vieţile, am ajuns la sfârşitul jocului. Read the rest of this entry »

Explicaţie pe înţelesul tuturor!

Deşi nu-mi place!   Ar trebui să aibă „18 holes” ca să fie complet!

În dimineaţa zilei de 7 decembrie 1941 Jacob DeShazer muncea la bucătărie, curăţa cartofi. În dimineaţa aceea au atacat japonezii Pearl Harbor. La 18 aprilie 1942 sergentul DeShazer, pilot de bombardier, plinde ură faţă de japonezi decola de pe portavionul Hornet cu escadronul colonelului Doolittle în prima misiune de bombardare a Tokyo-ului.

Bombardierul lui DeShazer a rămas fără combustibil şi pilotul a fost capturat de japonezi, dus la Tokyo, apoi la Shanghai, unde a fost toruturat şi închis. Ura şi amărăciunea faţă de japonezi a crescut şi mai mult. Era atât de violent şi de agresiv cu japonezii încât aceştia se temeau de el şi-l ţineau în izolare.

Cumva DeShazer a ajuns în posesia unei Biblii, pe care a început s-o citească în singurătatea celulei sale. Aşa a ajuns să cunoască viaţa ce ni se dă în Isus şi a ajuns s-o primescă prin credinţă. Viaţa lui De Shazer s-a schimbat radical. A renunţat la ura faţă de ajponezi. A început să-i iubească pe cei ce-l ţineau în captivitate. Japonezii se mirau de ceea ce i s-a întâmplat deţinutului. În loc să aibă resentimente, DeShazer a devenit un deţinut model. Adesea se ruga pentru japonezi.

După război , mărturia lui DeShazer depre puterea de mântuire şi transformare a lui Dumnezeu a fost tipărită şi răspândită prin Japonia.

Într-o întâmplare paralelă, istoria lui DeShazer a fost citită de căpitanul Mitsuo Fuchida. El este cel ce a condus atacul japonezilor împotriva americanilor la Pearl Harbor. Erou al japonezilor, căpitanul Fuchida a scris şi el o întâmplare, întitulată „De la Pearl Harbor la Golgota”. După citirea tractatului lui DeShazer, Fuchida a obţinut un Nou Testament. A citit evangheliile şi a ajuns la rugăciunea lui Christos de pe cruce, „Tată, iartă-i pentru că nu ştiu ce fac”. Dragostea lui Isus care se ruga pentru duşmanii Săi i-a cucerit inima căpitanului. Fuchida l-a acceptat pe Domnul Isus ca Mântuitor.

Fuchida i-a scris lui DeShazer şi cei doi s-au întâlnit în Osaka. Omul care i-a urât pe japonezi şi omul care i-a inspirat ura. Acum erau fraţi în Christos.  Acum se iubeau.

În câteva zile vom intra în săptămâna mare. Vom comemora încă o dată suferinţele şi patima Mântuitorului. Apoi vom urca cu gândul Golgota, vommerge la cruce, la mormânt şi-n cele din urmă, vor sărbători în grădina mormântului gol. Toate acestea, pentru ca reală schimbare să fie posibilă în inima oricui. Ai nevoie de schimbare? Eşti plin de ură sau golit de nădejde? În Isus poţi fi schimbat! Radical!

Iată un cântec ce-mi place mult.  Vorbeşte despre căutarea Tatălui pentru El însuşi, nu pentru binecuvântările Sale!

Our beloved Father please come down and meet us
We are waiting on Your touch
Open up the heavens, shower down Your presence
We respond to Your great love

We won’t be satisfied with anything ordinary
We won’t be satisfied at all
(repeat)

Open up the sky, fall down like rain
We don’t want blessings, we want You
Open up the sky, fall down like fire,
We don’t want anything but You

Our beloved Jesus we just want to see You
in the glory of Your light
Earthly things don’t matter
They just fade and shatter
When we’re touched by love divine

We won’t be satisfied with anything ordinary
We won’t be satisfied at all
(repeat)

Open up the sky, fall down like rain
We don’t want blessings, we want You
Open up the sky, fall down like fire,
We don’t want anything but You

Ioan 19:30 Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul.

Cred că ar trebui să ne pocăim de necredinţa în ceea ce a spus Isus când şi-a dat viaţa pe cruce.  „S-a sfârşit” nu înseamnă că ceva a început, sau ceva este pe la mijloc, ci că într-adevăr, ceva s-a sfârşit.  Ce s-a sfârşit?  Lucrarea lui Isus.  Ceea ce venise să facă, adică mântuirea noastră.

Noi trăim adesea în aşa fel încât se pare că nu credem că mântuirea noastră este completă.  Noi trăim de parcă mai trebuie ceva adăugat, ceva ce gândim noi, sau facem noi, ceva ce să ne facă să „simţim” că suntem mântuiţi!  Şi-n câte-o zi, chiar „simţim”, doar parcă suntem în al nouălea cer!   Nu ne-au supărat copii, nevasta nu ne-a cicălit, soţul nu ne-a neglijat, şeful a fost drăguţ şi puţin distrat, cafeaua a fost tocmai perfectă, pantofii noi arătau superb, am reuşit să nu ne enervăm, nu ne-am ieşit din pepeni când casieriţa ne-a dat restu cu doi bani mai puţin, şi nici măcar ploaia nu a reuşit să ne strice buna-dispoziţie, că am avut umbrelă!

Da-n câte-o altă zi, simţim că ne-am pierdut mântuirea.  Nu am reuşit să ne rugăm cât am dorit, am citi doar un verset, am claxonat şoferul ce a aţipit la semafor, am trântit uşa la birou, ne-am uitat încruntaţi la un coleg…  Gata cu mântuirea!  Nu am reuşit să „facem” nimic ca să merităm mântuirea.

Ce bine că mântuirea mea nu depinde de mine, ci de ceea ce a făcut Isus.  El a sfârşit-o.  Eu am primit-o prin credinţă, şi este un lucru sigur.  Acum pot liniştit să fac fapte care decurg din mântuirea mea, şi chiar să mă lupt cu unele lucruri ce se mai ţin de mine, din cauza că încă trăiesc în trupul acesta.  Şi pot chiar să cad uneori!  Nu că aş căuta căderea cu lumânarea, cum s-ar zice, ci dacă se întâmplă să cad, mă pot ridica din nou, prin acelaşi Isus care după ce a murit şi înviat, trăieşte în mine şi pentru mine.  Păcatele mele trecute, prezente şi viitoare au primit toate răspunsul în jertfa Domnului pe cruce.  El nu a uitat nici unul dintre păcatele mele.  Dumnezeu L-a pedepsit pe Fiul în locul meu şi pentru mine, care acum sunt în Fiul, nu a mai rămas nici o condamnare!

Noi mergem în cer, am scăpat de iad, suntem complet şi definitiv iertaţi şi mântuiţi doar şi numai prin crucea Domnului Isus, prin moartea Sa!  Aici s-a sfârşit ceea ce era de făcut ca eu să fiu mântuit, aici a început noua mea viaţă!

Azi s-au stins luminile timp de o oră, ca un gest simbolic în cinstea schimbărilor climatice (încălzirea globală, mai precis; după ce iarna trecută a fost una dintre cele mai reci din ultimii 15 ani, s-a schimbat denumirea de la „încăzire” la „schimbări climatice”).  Dar asta nu este ultimul atac al încălzirii globale.  În California se discută despre scoaterea din folosinţă a maşinilor de culoare… neagră!  De ce?  Pentru că negrul reţine căldura şi maşina foloseşte mai mult aer condiţionat, deci se consumă mai multă energie!

După maşinile de culoare neagră, va urma eliminarea a orice este… negru!  Adică ciorile, cafeaua, clapele pianului, unghiile lovite cu ciocanul (astea vor cade oricum), negii, parul (unii contribuie mai de mult la chestia asta, chelind de tineri), pantofii şi întregul continent african!

Între timp, am descoperit că sunt specialişti în schimbări climatice în spaţiul cosmic!  Cu câtă precizie se va prezice vremea  în spaţiu când aici pe Terra timpul este… probabil, adică extrem de probabil!  Că aştept ziua însorită promisă de cei de la vreme acum o săptămână şi nu a mai venit!  Dar contează un grad în minus sau în plus în spaţiu, la mii de ani-lumină de noi?  Ne urmăresc locuitorii altor constelaţii jurnalele TV?  De ce avem nevoie de astfel de specialişti?  Şi unde or învăţat ei chestiile astea?

Vorbeam cu cineva deunăzi și-mi povestea necazurile vieții sale.  Se pare că viața unora are probleme și necazuri ce se țin lanț… cum trece o problemă, o face doar pentru a lăsa loc la alta!

Îmi amintesc de o povestire: se zice că un cowboy vede într-o zi cum taurul ciurdei vine către el, cu capul în pământ, coarnele ațintite la luptă și nările fremătând.  Cowboy-ul o ia la fugă dar în câmpul larg nu are unde să se ascundă… până ce zărește o groapă.  Sare în ea tocmai la timp: taurul trece pe deasupra gropii.  Cowboy-ul sare afară din groapă, dar taurul de întoarce și o ia din nou în direcția omului.  Acesta sare înapoi în groapă, chiar la timp, apoi iar afară din groapă.  Taurul se repede din nou către el.  Secvențele se repetă mereu.. până când un al cowboy, ce stătea la distanță, îi strigă celui hăituit: „de ce nu stai în groapă!?”  La care primul cowboy răspunde, „aș sta dar în groapă este un urs!”

Necazurile.  Vin peste tine fără să le meriți.  Nu ai făcut nimic să le atragi.  Cel ce își distruge sănătatea, sau relațiile, sau viitorul prin acțiuni nesăbuite, acela da!  El nu ar avea dreptul să se plângă de consecințele faptelor sale!  Dar tu?  Cel care ai fost „cuminte” toată viața?  Ai ascultat de părinți, ai respectat pe cei în vârstă, le-ai urmat sfatul?  Ai învățat bine, ai făcut sport ca să-ți întreții sănătatea, ai mâncat responsabil, nu ai avut vicii, nu ai exagerat în nimic din ceea ce ar fi avut repercursiuni grave?  Ai avut o tinerețe castă și te-ai căsătorit „în Domnul”.  De ce acum problemele?  De ce ești bătută?  De ce-ți vine soțul acasă beat și-ți face viața un iad?  De ce nu ajung niciodată banii?  De ce trăiești mereu în lipsuri?  Neînțeles sau neînțeleasă?

Ai spune cuiva, dar cui?  Cine are timp de problemele tale, când fiecare este încărcat de ale lui?  Cine are timp să se oprească, măcar să te asculte?  Cine ar avea un sfta pertinent?  Sau măacr o îmbrățișare ca aceea a mamei tale, care să te facă pentru o clipă să oftezi a ușurare?

Te duci la adunare… acolo pastorul te întâmpină cu un zâmbet profesional și cu o strângere de mână viguroasă, urându-ți „pacea Domnului!”  Dar pacea aceea nu a mai trecut pe lângă tine de mult…  Și tot ce se întâmplă în adunare, predicile și cântările sunt doar niște formule fără să-ți spună nimic ție personal, fără să se adreseze direct problemelor tale.  Asta nu din rea-voință, ci pentru că este ușor ca după ce ai lucrat în biserică o viață întreagă să începi să lucrezi cu formule irelevante timpurilor și situațiilor actuale.  Problemelor specifice.  În seminar am învățat homiletică, exegeză, teologie sistematică… dar a fi OAMENI se învață doar din umblarea cu Isus!

Un sportiv american povestea odată cum s-a dus la farmacie și și-a umplut coșul de analgezice, de fașe, de unguente…  Era evident din conținutul acestuia că el suferă teribil.  Dar casierul i-a luat banii, i-a împachetat cumpărăturile și l-a salutat impersonal, „îți doresc o zi bună”.  Supun atenției noastre părerea că bisericile noastre și Trupul Domnului trebuie să fie un loc special, de milă, înțelegere, vindecare, acceptare și ajutorare.  Altfel, degeaba e totul!  Că rămânem irelevanți pentru oameni ca acela cu care am povestit, și care mi-a inspirat gândurile de mai sus!  Altfel, ei se adăpostesc la sânul bisericii de urmărirea unui taur dar ies afară repede, că înăuntrul adăpostului, este un urs!  Adică, dau din lac în puț!

Now, have a good day!

Adică, ocupat nevoie mare!  Îmi cer iertare de la cei ce au venit pe aici cu speranța că vor găsi ceva nou… dar am fost extrem de ocupat zilele trecute.  O să revin la un program „normal” (dar ce este normal, zilele astea!?) de săptămâna viitoare și promit să mai scriu.

Mai devreme sau mai târziu, ne lovim cu toţii de întrebarea cu privire la scopul nostru în viaţă.  Trăim, învăţăm, muncim, dar cu ce scop?  Unii încercăm să aflăm scopul din tinereţe, alţii după ce s-au plictisit de a naviga în derivă, iar alţii încearcă să nu răspundă la întrebare, şi de frica de a afla că scopul vieţii ar putea fi… neplăcut (asta cântărit după preferinţele proprii).

Nici domnul Isus nu a scăpat de această întrebare.  El şi-a definit scopul în limitele a doi parametri: identitate şi misiune.  Ca identitate s-a legat de relaţia Sa cu Tatăl.  Tatăl îl iubea pe Fiul, iar acesta iubea pe Tatăl.   Aceasta nu era însă suficient: Domnul Isus a cultivat această relaţie printr-o părtăşie continuă cu Tatăl.  Nopţile de rugăciune au culminat cu intensa noapte din Gheţimani de dinaintea prinderii Sale.  Orice scop în viaţă (şi asta nu e valabil doar pentru creştini) începe de la nivelul relaţiei cu Dumnezeu.  În afara acesteia, poţi inventa o cură pentru o boală gravă, sau ustensile ce uşurează munca, sau aparate de zbor care scurtează călătoriile… dar acestea nu au nici o valoare veşnică.  Îndrăznesc chiar să afirm că nu vor avea nici o răsplătire.

Dintr-o relaţie cu Dumnezeu decurge misiunea sau scopul în viaţă.  Ce ai fost abilitat să faci, care trebuie să fie rolul tău.  Isus a identificat ca scop al vieţii Sale predicarea Evangheliei şi apoi moartea pentru păcatele lumii, purtarea pe cruce a acestora în locul oamenilor.  Cei ce vor primi prin credinţăbeneficiile sacrificiului lui Christos, capătă şi ei o nouă identitate (aceea de copii ai lui Dumnezeu) şi din această identitate, decurge şi pentru ei un scop.

Viaţa are scop, noi trebuie să-l aflăm şi să ne liniştim sufletele în promisiunile lui Dumnezeu: Ieremia 29:11  Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.

Creştinul trăieşte acest paradox care îi este unic: el aparţine grupării dar este şi unic.  El este comun dar este şi excepţional.  Biblia spune că suntem în lume (şi-i aparţinem acesteia pe atâtea coordonate) dar nu suntem din lume (din materialul din care e făcută lumea).

Dorinţa de a aparţine este înscrisă în toţi; dar la fel este şi dorinţa de a fi excepţionali.  Biserica, trupul acesta mistic al lui Isus, ne conţine pe toţi ca „mădulare”, sau membre.  Aceatsa ne face să aparţinem şi să nu putem privi pe celălalt ca fiind din „alt material” de o calitate mai dubioasă.  De cealaltă parte, prin actul creaţiei şi formarea individuală a fiecăruia, noi suntem unici, excepţionali.

Am fost întotdeauna uimit de dorinţa unora aparţinând bisericii de a-i obliga pe toţi la o anumită uniformitate.  De a estompa orice originalitate.  De a înăbuşi orice dorinţă de a fi diferit.  Pornindu-se de la lungimea fustei, culoarea hainelor, interzicerea bijuteriilor (aspect exterior) până la aspecte spirituale, reprezentanţi mai de rând sau mai de sus ai bisericii au încercat să impună uniformitatea.  De fapt, dacă asta doreşti, să fii comun, să aparţii, nu o să duci lipsă de învăţători.

Dar dacă vrei să fii excepţional, să fii unic, … asta e o altă problemă!  O să descoperi îndată cum eşti înconjurat de către trântorii stupului şi, mai întâi atacat sub tentativa de a te aduce înapoi în uniformism.  Apoi dacă te încăpăţânezi să fii deosebit, eşti jignit, izolat şi nu în ultimul rând, vorbit de rău, pentru ca şi alţii să ştie să se ferească de tine, să te izoleze.  Izolarea duce până la a nu mai fi considerat că aparţii „trupului”.  Şi asta e prea dureros şi greu de purtat pentru unii.  De aceea întâlnesc o mulţime de oameni care, deşi au pornit cu un anumit avânt şi ideal în viaţa creştină, au ajuns să-şi modereze unicitatea pentru a nu frapa reprezentanţii comunului.

Progresul, în orice domeniu, este realizat doar de oameni excepţionali.  Ceilalţi, turma, doar urmează, întrebuinţează, în ultimă instanţă beneficiază.  După mai multe convulsii şi reticenţe, culmile cucerite de cei excepţionali devin puncte comune ale turmei.  Preţul plătit de omul de excepţie nu este mic nici uşor; dar din perspectiva progresului şi chiar a veşniciei, merită plătit.  Aşa că aş încuraja la excepţionalitate.  În timp ce nu trebuie să dispreţuieşti comunul (căruia îi aparţii într-o anumită dimensiune) nu uita să fii unic, excepţional, deosebit.  Asta va da şi puţină culoare eternului cenuşiu cu care am fost obişnuiţi prin biserici.

Intr-o zi, mama mea era plecata si tatal meu trebuia sa aiba grija de mine.
Aveam poate 2 sau 2 ani si jumatate.
Primisem cadou de curand un set de “cescute de ceai” si erau jucariile mele favorite.
Tata era in sufragerie si citea ziarele de seara cand eu i-am adus o cescuta de “ceai”, care de fapt era doar apa.
Dupa cateva cesti de “ceai” si multe laude pentru un ceai asa de bun, mama s-a intors acasa.
Tata a i-a spus sa astepte si ea in sufragerie sa ma vada pe mine cum ii aduc lui o ceasca de “ceai”, pentru ca eram “atat de draguta!”
Mama a asteptat si bineinteles ca eu am aparut in sufragerie cu inca o cescuta de “ceai” pentru tata, iar ea l-a privit cum o bea toata.
Apoi i-a spus (cum doar o mama poate sti…):
“Te-ai gandit oare ca singurul loc unde ea poate sa ajunga sa ia apa este toaleta?”

Cu aşa pază, nu-i nici o problemă!  Suntem în siguranţă!

Mi-am găsit la doi pași de hotel o cafenea.  Mă încumet să ies până acolo că doar n-o fi moarte de om!  De când mă știu mi-am cam purtat bolile pe picioare.  Oricum, cafeaua e necesară.  Îmi place mie ceaiul, și chiar mi-am cumpărta pentru acasă ceaiuri de …xxx de dolari!  Oolong, Jasmin (iasomie) și Green (verde).  Mi-am luat și un aparat de făcut ceaiul, așa cum se folosește prin ceainăriile de aici.  de fapt, dacă-l vizitezi pe un chinez, fie chiar și la birou, te invită îndată să bei un ceai cu el.  E uluitoare dexteritatea cu care folosește ustensilele: cum spală cu apă fierbinte toate ceșcuțele liliputane, și ibricul, și canița în care face ceaiul.  Apoi desface punga de ceai și-l miroase îndelung.  Pe față i se așterne un zâmbet satisfăcut: calitatea este aceeași de acum o jumătate de pră, de când l-a mirosit din nou cu alți oaspeți!  Prima tranșă de ceai se folosește tot la clătirea ustensilelor.  Apoi din a doua se începe servitul.  Se pune mereu la apă peste frunze și se toarnă mereu în ceșcuțe.  Peste o porție de frunze se poate turna apa de circa 6-7 ori, după care nu mai ai ce scoate din ele. Read the rest of this entry »

Ziceam în postul anterior că am gripă.  Asta nu a apărut peste noapte ci s-a dezvoltat treptat.  Am tot stat prin hoteluri reci.  În ciuda stelelor multiple, cam toate aveau aceeași problemă: nu funcționa instalația de încălzire/răcire.  În afară de Hyatt, nu am putut regla nicăieri temperatura camerei.

Când am sosit în Xiamen ploua și era un vânt rece.  În cameră erau 1-19 grade Celsius.  Am telefonat la recepție să trimită pe cineva să mă ajute să reglez termostatul, pentru că toate iscripțiile erau în chineză.  A venit o femeie de serviciu.  I-am arătat temperatura afișată, și după ce am încercat prin semne să-i explic că vreau 22-23 de garde, m-am lăsat păgubaș.  Am scos o hârtie și-un creion și am scris „22” pe ea.  Apoi am arătat din nou către termostat și către hârtia mea.  Și cu degetele am făcut semnul de „în sus”.  Femeia s-a uitat către tavan, și cum acolo nu era nimic de văzut, s-a dumirit.  A mers către geam și l-a deschis larg.  Afară erau vreo 9 grade, și eu voiam mai cald, nu mai rece.

Frustrat pornesc către recepție să găsesc pe cineva cu care să mă înțeleg.  Acolo găsesc o fată și-i explic ce vreau.  Ea se face că a înțeles, pune mâna pe telefon și zice ceva cuiva.  Mă întorc satisfăcut către cameră.  Acolo în mijlocul acesteia tronează un… ventilator!  Nu mă grăbesc să mă enervez, că poate are vreo rezistență ce se încălzește… dar nu are, așa că mi se ridică mie temperatura!  Merg înapoi la recepție.  Hârtie cu cifra 22 e din nou cu mine.  Îi explic fetei că nu cal îmi este, ci frig!  Și că vreau temperatura în sus!  Ea vorbește din nou cucineva și mă invită să mergem către camera mea.

Ajunși acolo, ne așteaptă în fața ei un tip cu o trusă de scule: mecanicul de serviciu.  După ce intrăm și ne îndreptăm spre termostat, acesta se uită la el apoi începe să-i explice ceva fetei.  Nu am nevoie de translator pentru a înțelege că problema nu e la termostat ci-n altă parte și că nu-i nimic de făcut.  Fata zice „sorry” și cu mecanicul pleacă în drumul lor, lăsându-mă nedumerit.  Pe când să mă dezmeticesc eu, apare din nou mecanicul cu un încălzitor.

Limbajul semnelor.  Cum ziceam, e și o minune când ne înțelegem prin el!

E ultima zi de ședere în China.  Ședere… realmente!  Sunt de două zile în Shanghai.  Astea două zile erau programate pentru cumpărături (se poate fără!?) și vizitare.  Din nefericire, timpul s-a făcut foarte rău: e ploaie continuă, frig tare și bate un vând rece.  Astea, combinate cu o gripă ce m-a doborât au făcut zilele de relaxare să fie de ședere în pat.  E un fel de relaxare și asta, nu!? Read the rest of this entry »

Reuters anunță că anul trecut s-au mutat în Elveția în orășelul Zug peste 1200 de companii.  Toate străine, unele dintre acestea petroliere.  Și motivul?  Le e frică de taxele impuse de Obama.  Până nu demult, Bermudele erau un astfel de adăpost, dar acum Obama și-ar putea întinde brațul după ele și acolo, așa că s-a preferat Elveția.  Zug are o taxă pe corporații de circa 10% pentru corporațiile care își desfășoară activitatea în afara Elveției.  Nu-i rău, nu-i așa?

Încă o acțiune de-a lui Obama la dosar: alungarea corporațiilor!  Și cum o să se creeze noi locuri de muncă?  Din acelea 5 milioane anunțate de președinte?