Abia am lipsit un pic din State și deja niște oameni de știință (vezi aici) au și anunțat că-n următorii 5 la 10 ani se va creea viață artificială!  Și dacă se va ajunge ca să se facă o astfel de viață, atunci cum vor arăta organismele care o vor avea?  Și se va creea o amoebă, lăsând ca aceasta să evolueze, pentru demonstrarea teoriei lui Darwin?  Iar dacă se va da această viață unor… oameni creați și ei în laborator, atunci de ce nu ar fi putut Dumnezeu face … oameni mari, cu capacitățile ce iată, astăzi pretind că pot face… viață!?

De fapt chestia asta vine pe urmele ridicării de către Obama a restricției impuse de Bush cu privire la repartizarea de fonduri de la guvern pentru cercetarea celulară care impune distrugerea embrionilor umani.  Speranța oamenilor de știință este de a se dezvolta din „stem cells” (celule de bază care se găsesc în mai toate organismele multicelulare, și care au o capacitate de înmulțire miotică, precum și de devenire a lor în apropae orice fel de altă celulă sau chiar organ) tot felul de organe necesare transplanturilor.  Cu privire la distrugerea embrionilor umani pentru a se colecta celulele, lumea este destul de împărțită, și nu doar cei religioși.  Majoritatea evanghelicilor sunt împotriva folosirii acestor embrioni, fiind și împotriva avorturilor.  Prin aprobarea fondurilor de la guvern, clinicile de avorturi pot deveni adevărate pepiniere de astfel de embrioni.  Femeile dornice de avor vor putea avea unul chiar gândind că fac un gest nobil, o favoare științei, punând la dispoziția acesteia materia primă pentru cercetare și dezvoltare.

Recent s-au obținut realizări și din celulele de adult, așa că nu ar fi fost cazul să se distrugă embrionii pentru acestea.  dar lumea merge într-o singură direcție: din rău în mai rău.  Esta ca și când omenirea și-ar căuta cu lumânarea pedeapsa lui Dumnezeu.

Dacă se va obține vreodată viață în laborator?  Nu cred.  Mai întâi va trebui să se răspundă corect la întrebarea, Ce este viața?  Din punctul de vedere al ateului, între viața unei celule și viața ta și a mea nu există nici o diferență.  Ba mai mult, după ce John Stuart Mill în cartea sa Utilitarianism a revitalizat ideile filozofice a lui Epicur cu privire la importanța plăcerii/durerii în viață, și a aplicat principiul Celei Mai Mari Fericiri la întreaga existență și deci la toate viețuitoarele, calitatea fericirii și a durerii este judecatăm de toate viețuitoarele.  Dar cum știm noi oamenii, ce înseamnă „durerea” deoarece noi reprezentăm o infimă minoritate în raport cu alte viețuitoare, care experimentează și ele fericire și durere?  Ideile lui JS Mill au fost prelaute de apărătorii moderni ai animalelor, aceia care pretind că este o cruzime să tai găina pentru hrană, deoarece îi provoci durere.

Este viața unei găini identică cu viața unui om?  Deci, ce este viața?  Și ce fel de viață se va realiza în laborator?  O protocelulă?  Un ribozom?  Viața de.. găină?  De om?

Și dacă Se va face viață, cui i se va da această viață?  Oh, dar prea tare ne complicăm.  Și fiecare monedă are două fețe.  Pe de o parte, m-aș bucura dacă unul ce așteaptă de ani de zile să apară un organ de care are nevoie în vederea unui transplant l-ar putea obține fără să aștepte, să existe o bancă de organe pentru transplant.  Unul care suferă de Parkinson, sau de alte maladii incurabile să găsească soluție la boala lor.  Dar de cealaltă parte, nu aș vrea ca să se instaureze o cultură a morții, ca acelea ce au mai apărut dealungul istoriei omenirii, cum a fost pe vremea lui Hitler.  Că dacă azi distrugi un embrion prin avort, mâine, în condiții economice precare vei elimina un bătrân ce a devenit o povoară, apoi o rasă ce te stânjenește…  Și toate acestea nu sunt decât ramificații ale ateismului și darwinismului.

Conform acestora, nu există nici Dumnezeu, nici păcat originar.  Și dacă nu există Dumnezeu, atunci devenim noi dumnezei, iar dacă nu există  păcat, nu avema de-a face nici cu pedeapsa pentru păcat (boala face parte din această pedeapsă) și atunci trebuie să facem tot ce putem pentru a elimina efectele (boala) în absența cauzei (păcatul).  Boala e doar o chestie socială, o alterare a organismului datorită stilului de viață, a alimentației, a nefuncționării legii evoluției care pretinde că nu supraviețuiește decât cel mai tare…

A trecut și a doua dumincă în China.  Ultima.  Dacă Domnul va permite, duminica următoare voi fi în Canada.  Azi mi-a fost enorm de dor de casă și de ai mei!  Mi-a fost dor de adunare și de părtășie.  Nu știu cum pot unii sta fără acestea!  Este ca și cum aș fi un mădular rupt de trup, anchilozat sau lăsat să putrezească undeva!  Sunt puține duminici din viața mea în care nu am fost la adunare.  Rar de tot poate vreo bolaă să mă fi ținut departe, sau o călătorie…  dar să pot merge și să nu am chef, sau să nu vreau, sau să nu doresc… nu mi s-a întâmplat!

Am scris unora din România care știam că au legături cu creștinii de aici să-mi trimită adrese… dar nu cunoșteau pe nimeni în zona în care sunt eu.  De câteva zile am venit la Xiamen, sau Amoy, cum i se mai zicea.  Un orășel aflat pe o insulă, deosebit de frumos.  Nici nu știu dacă am văzut pe-aici cocioabele din provincia Guangdon.  Bulevardele-s largi, clădiri de o arhitectură mai modernă, înalte.  Hotelul la care stau are 34 de etaje.  La ultimul e un restaurant care se rotește în jurul axei… asemănător celui din Space Needle de la Seattle.  Din păcate este în reparații.

Interpreta mea a fost liberă astăzi.  A stat acasă să se odihnească, să spele…  Eu am încercat să găsesc pe cont propriu o biserică, chiar și catolică, indiferent de limba în care se face slujba.  Dar nu am reușit să mă înțeleg nici cu cei de la recepție și nici cu taximetriștii unde este biserica.  Am descoperit că Chinezul a învățat repede o expresie americană (una din puținele, alături de „welcome!, „thak you” și „bye”): aceasta este „no problem!”  Și când chinezul zice că „no problem” atunci avem o mare problemă.  De exemplu, un cârnaț de taxiuri își așteprau cliențiii în fața hotelului (cu o altă ocazie).  voiam să mergem undeva cu interpreta și ea a întrebat în chineză dacă cineva știe unde se află fabrica respectivă.

O precizare se cuvine aici.  Unele fabrici nu au altă adresă decât „zona industrială”.  Apoi, zona industrială se întinde pe zeci și zeci de kilometri de străzi, prin jurul orașelor.  Cauți un ac în carul cu fân!

La întrebarea interpretei, totți taximetriștii au ridicat mâna în semn de cunoaștere.  L-am ales pe unul dintre ei, ca apoi să-i văd pe toți vorbind de zor și ca de obcei pe un ton ridicat unul cu altul.  Am întrebat pe interpretă care-i problema de nu plecăm.  Ea mi-a spus că de fapt, nu știe nimeni unde e obiectivul nostru, și că acum șoferii se înțeleg între ei pe unde o să ne ducă șoferul ales de noi.  „No problem” cu probleme.  Pe drum șoferul nostru a dat zeci de telefoane și cred că și-a întrebat familia lărgită dacă știe cineva unde este ceea ce căutăm noi.  În zilele următoare, fenomenul acesta s-a repetat nu o dată.  Și am mai descoperit și că, de la același punct „A” la același punct „B” poți merge de câteva ori pe diferite căi, din ce în ce mai scumpe…

Așa că azi dimineață după cercetarea unor adrese m-am dus la recepție și am întrebat pe una din fetele de acolo dacă mă poate ajuta.  „No problem” a venit răspunsul.  Dar apoi am avut o problemă.  A început îndată săm sune la colege, la șefa ei, a ieșit din hotel să vorbeascp și cu un șofer de taxi….  Între timp eu am rămas să mă mir ca vițelul la poarta nouă că despre ce e vorba.  Până la urmă, am avut o problemă.  Nimeni nu știa unde este biserica.  ba cineva a venit cu sugestia că acolo e un muzeu, nu biserică!

La muzeu nu doresc să merg.  Adică nu la o biserică transformată în muzeu.  Nu că nu poți învăța lucruri despre trecutul bisericii într-un muzeu despre biserică.  Preferința mea este însă pentru o biserică vie!  Biserici-muzeu am văzut destule la viața mea!  Biserici ce trăiesc din amintiri, sau unele ce nu au nici măcar amintiri și trăiesc din amintirile altora!  Biserici în care „slujba” e atât de veche și de prăfuită încât îți vine să strănuți la fiecare minut.  Biserici în care singura mișcare e a aceluia pe care-l mănâncă undeva și se scarpină.  Biserici în care cea mai veche piesă de muzeu e păstorul; ar fi trebuit de mut să plece dinozaurul să lase locul altora cu chemare.  Dar el se cramponează de amvon precum Adonia de coarnele altarului.  Biserici ce nu au mai cântat o cântare nouă de la prima ediție a harfelor… negre!  Biserici care se roagă rugăciuni ponosite de atâta purtat și de atâta întors pe cele două fețe ale lor!

Așa că, m-am lăsat păgubaș.  Am plecat pe jos în cea mai mare biserică, aceea a naturii!  Am luat cu mine MP3 playerul pe care am psalmii.  Am ajuns la acest psalm frumos: Psalmul 19.  Uite-l:

Psalms 19:1  Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mânilor Lui.
2  O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.
3  Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit:
4  dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.
5  Şi soarele, ca un mire, care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz:
6  răsare la un capăt al cerurilor, şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.
7  Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.
8  Orânduirile Domnului Sunt fără prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului Sunt curate şi luminează ochii.
9  Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului Sunt adevărate, toate Sunt drepte.
10  Ele Sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; Sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.
11  Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.
12  Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!
13  Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.
14  Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele, şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu!

M-am uitat la cer; era înorat și era frig afară (neobișnuit pentru această perioadă a anului, dar Domnul a ținut cont că mie nu-mi plac căldurile de peste 30 de grade și a răcorit vremea pe timpul șederii mele.  Când voi pleca de aici, miercuri, va începe să se încălzească!).  Nu er soare pe cer, adică nu se vedea, dar mi l-am imaginat dincolo de nori.  M-am uitat la arbori și vegetație, la păsărele.  M-am uitat la oameni!  Dragilor, sunt aici peste un miliard de oameni ce pier făr mântuire și necunoscându-l pe mântuitorul!  M-am rugat pentru ei.  Ar merita să învăț limba lor pentru ca să pot vorbi cu unii dintre ei despre Mântuitorul!  Dacă Domnul mi-ar cere, aș fi în stare și să mă mut aici!  E atât de mare bezna în care trăiesc oamenii aceștia!  Rugați-vă pentru China!

Așa a trecut duminca aceasta.  AMR 6 zile.  Pe curând!

În Indonezia a apărut un snack food numit… „Obama”.  Așa că, până se dezmeticesc americanii, indonezienii le mănâncă președintele!  Târziu au mai pornit-o și indonezienii!  Cu un an mai devreme era mai ok

Una dintre întrebările ce mi s-au pus cel mai des despre China este cu privire la mâncare: cum e?  Ce mănânci?  Ai mâncat carne de șarpe?  Dar de pisică sau de câine?

Nu-s eu chiar atât de excentric.  Dar când eram copil de 13-14 ani am fost la munte într-o vacanță și acplo am dat peste un fel de camion frigorific cu niște italieni.  Și italienii aceștia ofereau câte 5 lei de fiecare rac prins.  Așa că, dornic de un ban m-am pus și eu pe prins raci, cu o plasă specială, pe care era prinsă o bucată de carne și care era scufundată pe fundul apei.  Racul se urca pe plasă să ia momeala, picioarele i se încurcau în ochii plasei, noi o scoteam la suprafață și aveam 5 lei.  Ei, italienii aceia mâncau raci, și eu am mâncat, curios, alături de ei raci pentru prima dată în viață.  Dar am mers și mai departe: ei mâncau piciorușe de broască prăjite în ulei sau făcute cu ouă.  Ambele mâncăruri, după părerea mea, excepționale!  Carne de câine, nu cred că am mâncat vreodată, dar mai știi?  Ce fel de miel o fi fost cel cumpărat ani la rând de paște?

Mâncare în China este una dintre frustrările mele de aici.  Alături de circulația pe străzi, de mirosul prezent pretutindeni și de faptul că nu prea mă înțeleg cu oamenii neavând o limbă comună.   Sunt dezamăgit.  Mâncarea „chinezească” din SUA este acceptabilă.  Dar aici are un gust deosebit.  Am încercat mai multe feluri de cărnuri, și de găină, și de porc, și de pește.  Mai întâi, e greu să găsești un restaurant bun și… curat!  De mâncarea de la tarabe, făcută acolo pe loc, în condiții chestionabile, stând la vedere în praf și-n văzul lumii, neacoperită, nu m-am atins.  A fost respingătoare.  Majoritatea restaurantelor pe care le întâlnești au o anumită tentă de „fast food” chinezesc.  Dacă-n SUA e greu să dai peste un restaurant chinezesc care să nu pară de mâna a… treia, aici e greu să dai peste unul care să nu pară…  Dar mă rog!  Așa că prima mea experiență într-un restaurant chinezesc a fost în chiar prima zi de China.

Era cald, vreo 32 de garde afară (americanii să caute conversia în Fahrenheit) și muștele au simțit și ele căldura, așa că s-au trezit la viață și-au pornit-o într-o veselie să viziteze restaurantele.  Al nostru se pare că era un loc preferat și al dânselor!  Credeam că orezul era o parte mai importantă din meniul chinezesc.  Gazdele au comandat pui, porc și pește (ca să rămânem la litera „p”).  Puiul a fost făcut la cuptor, nu era rău, doar sosul cu care l-au dat, parcă aducând a gem de caise l-a stricat la gust.  Peștele a fost și el prăjit la tavă, dar m-am dezobișnuit de scos oasele din el, iar porcul cred că a avut prea mult șoric.  A fost în regulă, dar așa cum ziceam, curățenia lăsând de dorit și muștele…

Am fost și la restaurante „fast food” americane.  KFC e aici, nu mănânc nici în SUA, l-am încercat aici și nu mi-am schimbat părerea.  McDonalds e aici de asemenea.  Nu l-am încercat.  Pizza Hut a fost iarăși pe lista mea.  Asemănător și totuși diferit.  Pizza Hut este ridicat de la rangul de „fast food” pe care l-a dobândit în SUA la cel de restaurant de familie, aș zice eu.  Este o coadă imensă la orice oră te duci.  Trebuie să-ți iei număr și să aștepți să se elibereze câte o masă.  Pe lângă pizza din meniul american, aici se servesc salate, grătare (am mâncat un miel la grătar bunicel, deși eu nu-s prieten cu mielul!), pește, prăjituri, înghețate, tot felul de sucuri și specialități de cafele, precum latte, mocca machiatto, etc.  Cred că Pizza Hut a fost cel mai bun restaurant dintre cele disponibile mai frecvent.

Am încercat și un grătar la un restaurant despre care interpreta mi-a spus că e bun…. dar am constatat că fata nu avea gusturi…  Cel mai grozav restaurant după părerea mea a fost în hotelul Hyatt din Dongguan, hotel în care am stat vreo 4 zile.  Restaurantul era italian dar servea buffet la cină.  Avea zeci de feluri de pește și alte animale de apă, scoici, creveți, etc.  Miel în câteva feluri, ceva porc, câteva sortimente de vită, pastele făinoase nelipsite din meniul italian și fructe, prăjituri și alte bunătăți câte vrei.  A fost singurul loc în care uitai realmente că ești în China.  În afară de gazdele mele, și acelea din Taiwan, în restaurant era puțină lume autohtonă.  Majoritatea albi.  Aici m-am dat la scoici, la sushi și carne crudă de somon, de ton, de caracatiță, și alte delicatesuri.  Asta am pus-o aici pentru curioșii care mă întreabă despre alte mâncării!

Din dieta mea zilnică nu lipsesc fructele.  Prietenii mei știu cât de mult îmi plac merele.  Așa că m-am luat de capul meu într-o după-amiază să caute mere.  Am dat de un fel de supermarket chinezesc.  Plinde oameni… de gândești că China ar avea miliarde din ei!  Și de tot felul de rpoduse.  Din punctul de vedere al varietății, cred că bate orice supremarket american.  Mai ales că acela nu are specialitățile chinezești, cum ar fi: broaște vii (un fel de broaște negre pe care vânzătorul le scotea cu o plasă dintr-un bazin și din care cumpărătorul lua câte 3-4), broaște țestoase (sigur NU pentru acvarii!), șerpi, anghile, tot felul de pești.  Am trecut pe lângă tarabe pline cu gândaci de bucătărie prăiți, pline cu alte insecte necunoscute de mine uscate, și alte sortimente de la care mi-am întors capul total lipsit de dorința de a descoperi ce sunt acelea.  Pe lângă tarabele respective era vânzoleală mare, chinezii cumpărau acele produse și nu am vrut să le fac concurență ca să se supere pe mine că le-am mâncat bunătățile!

Produse electronice, de us casnic, îmbrăcăminte, majoritatea „Made in China”.  Mi-am găsit merele, sucul natural de portocale (ăsta este de ani de zile micul meu dejun, adică un pahar de suc de portocale și o cafea espresso triplă sau quadruplă, depinde de „mood”) și-am ușchito spre ieșire.  Oricum mirosul a persistat parcă în nări și-n păr și-n îmbrăcăminte…

Rupt de casă și de presa scrisă și vorbită, fără timp de ce se mai întâmplă, dau să citesc ceva despre B. Hussein O. și ce să vezi!  Lipsa sa de clasă și de experiență în ceea ce privește politica internațională este aspru criticată de englezi.  Citește AICI.  Dar ce-a făcut?  Nu a știut cum să-l primescă pe prim ministrul Angliei, cel mai prețios și singurul aliat serios al Americii în războiul contra terorii.  D’apoi, nici nu ne-am așteptat de la Obama să aibă clasă!  Cel mult, două, cât aveau trenurile din țară!  Din păcate, lipsa de clasă, cumulată cu lipsa de experiență, cumulată cu demagogia înnăscută, cumulată cu megalomania, ne va strepezi dinții tuturora!

Acum merg să-mi văd de treabă.  O să am timp de Obama după ce revin în SUA.  Prea mult timp, din nefericire!  Că 4 ani vor părea… o veșnicie!

Venirea mea în China fiind în interes de serviciu îmi lasă tot mai puțin timp de-ale mele.  Cum ar fi scrisul, văzutul, fotografiatul, etc.  Gazdele mele m-au ținut într-un ritm de muncă „infernal”.  Nu existp sâmbătă sau duminică.  Nu există distanțăprea mare de străbătut.  Revoluția culturală de-acum o jumătate de secol culege roadele.  Din conștiința chinezului au fost șterse chestii „burghezești” cum ar fi teatrul, filmul, artele.  Anii recenți au văzut o revenire a acestei dimensiuni culturale, dar numai în anumite cercuri.  Chinezul de rând se împlinește prin muncă.  Și, după orele de serviciu, prin băutură.  Nefiind dedat acestui sport, șeful biroului din China al firmei americane s-a scuzat într-o seară și-a luat-o tiptil spre un bar.  Acolo și-a făcut prieteni și-a tras de dușcă două sticle de băutură.  L-am întrebat ce-a băut, și mi-a spus că preferatul lui este „scotch tea” adică… Johnnie Walker.  Read the rest of this entry »

Au trecut deja 5 zile de când sunt pe aceste meleaguri.  Guanzhou, orașul în care am locuit patru dintre acestea cinci zile este un oraș ciudat.  Mi se spune că aici este locul cel mai potrivit de-a face afaceri din întreaga Chină, deoarece aici legile-s mai relaxate și guvernul mai puțin constipat ca-n alte orașe din alte provincii.  Guanzhou nu a avut mai nimic să mă atragă.  În orice oraș din lume te-ai duce, la întrebarea ce-i atractiv în acel oraș, locuitorii ți-ar răspunde destul de stereotip.  Așa și aici.  M-au trimis la grădina zoologică, fără să știe că de maimuțe sunt sătul din America.  Acolo nu trebuie să merg la zoo să le văd, că-s printre noi!  Câteva temple budiste interesante, dar deși arhitectura lor poate fi atractivă sau cel puțin interesantă, mai mult mă interesează amprenta lăsată de această religie pe oamenii ce-o practică.

Desigur că, în timp ce budismul este catalogat ca o religie, alături de marile religii ale lumii, cum ar fi creștinismul, iudaismul și islamul, unii protestează la această definire a budismului.  Ei cred că budismul, în care lipsește un anume „dumnezeu” este mai degrabă un sistem de filozofie practică a vieții, prin urmarea căruia unul ajunge la Nirvana, sau detașarea de dorință și eu, stare care astfel asigură biruirea suferinței sau eliberarea de suferință.  Pe lângă credințele în reîncarnare sau renaștere (reîncarnarea = revenirea în această viață a individului sub o altă formă decât cea precedentă, formă determinată de nivelul de disciplină și practică în viața precedentă; renaștere = revenirea individului în viață sub o formă asemănătoare, și totuși deosebită,l după cum frunza copacului se veștejește și cade toamne pentru a fi înlocuită primăvara de o altă frunză, care nu este aceeași dar e totuși asemănătoare), budismul conține trei tipuri de discipline sau practici (Sila = practicarea virtuții, a moralității, pe baza principiului „regulei de aur” care spune să faci altora ce ți-ar place să ți se facă, și a principiului egalității.  Samadhi = concentrație, meditație și dezvoltare mintală cu ajutorul acestor practici.  Prajna = discernământ, iluminare, înțelepciune)

Problema cu care se luptă budismul ca sistem de învățătură și practică este problema suferinței.  Budismul are patru adevăruri fundamentale cu privire la suferință: suferința există, suferința are o cauză, suferința are un sfârșit, și pentrui a sfârși suferința trebuie să urmezi calea împletită în opt.  Apoi sunte regulile, să nu furi, să nu omori, să nu minți, să nu folosești sexul într-un mod greșit și să nu consumi droguri sau să nu abuzezi de alcool.

Acum, budismul pur nu crede în noroc, soartă și fatalism.  Dar majoritatea chinezilor sunt dominați de fatalitate.  Soarta lor a fost decisă apriori de către niște forțe oarbe și impersonale ale universului.  Soarta le este scrisă în stele, în forme ale corpului (față, mâini, etc.) și omul poate manipula „norocul” prin rugăciune, binefacere, îmblânzirea unor forțe transcendente ale răului, învingerea răului prin facerea de bine, ajutorul unor preoți sau descântători.

Întreaga existență și comportamentul chinezului se înscriu într-o măsură sub aceste superstiții.  De aici decurge o anume nepăsare ce-am remarcat-o în ceea ce privește suferința sau o soartă mai nefavorabilă în viață.  Pe femeia care mătură strada (pentru că da, în China mai vezi măturătorii de stradă, și aceștia sunt… femei!) sau pe femeia care dă la lopată la constucția noii șosele (pentru că da, am văzut nenumărate femei robotind pe marginea drumurilor aflate în construcție) n-o să le auzi niciodatăm plângându-se de soarta lor nedreaptă și grea.  Așa le-a fost scris să trăiască și nu pot învinge propria karmă.  Pe cel ce trebuie să meargă pe jos zeci de kilometri zilnic (și vei vedea oameni mergând pe jos dealungul autostrăzilor de pe care nu aunde coborâ decât peste 10 km!) sau pe cel ce își conduce tricicleta plină vârf de bidoane goale de plastic pe care le-a adunat din gunoi pentru a le duce la vreun centru de colectare, de unde va primi câțiva yuani nu-i vei auzi plângându-se.  Le-a fost scris unora să fie săraci, bolnavi, necăjiți, altora să fie bogați, să aibă de-ajuns.

Karma le determină atitudinea față de muncă.  Chinezul muncește extrem de mult.  De obicei 7 zile pe săptămână.  Face și 100 de ore de timp extra pe lună.  Dacă un loc de muncă nu permite „overtime” chinezul pleacă în căutarea unui loc de muncă ce-l lasă să lucreze cât vrea.  Oamenii pe care i-am contactat eu în interes de serviciu, mă sună de la birou seara la 10 ora locală.  Încă nu au plecat acasă de dimineața de la 8.

Am remarcat o predispoziția la împrietenire a chinezului neobișnuită.  O cunoștință făcută prin internet, mi-a recomandat ajutorul unei cunoștințe cu care a fost colegă de facultate.  Cunoștința recomandată a adus cu ea cinci colegi de muncă.  În prima seară, au venit cu toții la ora 6 să ne întâlnim în holul hotelului la care stătea.  M-au întrebat de am mâncat de cină.  Auzind că nu, au propus să mâncăm.  Hotelul are trei restaurante: unul italian, unul chinezesc și unul japonez.  Chinezii nu prea mănâncă japonezească.  I-ar mânca pe japonezi, dacă ar putea… dar asta e o altă poveste!  Cu mâncare chinezească de aici, nu mă împac eu.  Așa că am ales restaurantul italian.  Forte elegant, refinat, cu mâncare de tip „bufet” de excepție.  Cozi de homar, 6-7 varietăți de pește, scoici, creveți, trei feluri de vițel, patru de miel, zeci de feluri de paste făinoase, prăjituri, fructe, înghețată… tot ce vrei!  Cam $40/porția.  Șeful persoanei recomandate s-a oferit îndată să plătească (nu vă speriați, este din taiwan și muncește pentru o firmă americană, plătit în valută forte la salarii de America!).

Restul urmează altă dată!  deocamdată, o țin în ritmul de muncă al gazdelor mele, până mă mai țin puterile!  Așa că nu prea am timp de scris, dar promit să recuperez de îndată ce pot!  Pe curând!

Prima noapte, pe un fus orar aflat la 16 ore înainte de cel pe care mi-am reglat ritmul biologic… trece în marea trecere!  patul este absolut incomod.  Mare (că l-am vrut de „rege”, adică „king size”, și asta nu pentru că toți regii ar avea măsura mea ci pentru că eu sunt un fiu de Rege…) și tare.  Parcă ar fi un tatami japonez… dar este clar că-s în China, așa că… asta este.  Mă întorc pe toate părțile posibile, ca să caut o poziție în care nu mă dor oasele din cauza patului!  Unde este Tempurpedicul meu!  Ah, ce n-aș da să-l am, măcar într-o felie…  Vine dimineața pe la… 4 jumătate.  Am dormit 4 ore, dar nu mai pot.  Sunt și curios de cum o fi prima zi în China. Read the rest of this entry »

Platforma WP nu poate fi accesată din China!  Nici Marius Cruceru (care deși are domeniu, este tot pe WP).  Singurele bloguri accesibile sunt cele pe domenii private, pe Blogspot sau alte platforme.  Îmi pare rău că nu vă pot citi!  Pe unii vă „văd” în RSS feeders, dar ați setat să dați numai titlul postului sau un fragment de câteva rânduri!  De aceea ar fi bine ca toți să seteze ca-n feedere să fie arătat postul întreg.

Citeam undeva o relatare care mi-a atras atenția.  Ceea ce vă povestesc mai jos, se poate aplica foarte bine și cu succes în evanghelizare.

Un cetățean povestește că într-o zi se plimba pe un trotuar.  Din față venea un cerșetor.  Acesta îi zâmbi larg, apoi intră în vorbă cu cetățeanul, frumoasă zi astăzi! La comentariul acesta inofensiv, cetățeanul răspunse că așa este.  Apoi urmă din nou cerșetorul, sper ca echipa de fotbal să nu se mai plângă de vreme astăzi și să câștige meciul, mai ales că joacă acasă! Aha!  Un pasionat de fotbal….chiar dacă probabil că nu a fost recent la nici uun meci, că nu și-a permis….

Domnule, nu ai cumva să-mi schimbi 4 bucăți de 25 de cenți cu un dolar de hârtie? Cetățeanul se scormoni prin buzunare și găsi o bancnotă de un dolar pe care i-o dădu cerșetorului, de la care luă în schimb cele patru monede de 25 de cenți.  Apoi, urmă o altă întrebare,  nu-i în plus nici unul din acei 25 de cenți ce-i ai ca să mi-i dai mie de pomană? Și privi din nou zâmbind către cetățean.  Acesta-i întoarse zâmbetul și-i dădu o monedă de 25 de cenți, după care cei doi se salutară și fiecare plecă în drumul lui.

Explicarea tehnicii:

1. Intrarea în discuții inofensive, despre vreme, sau altceva de tipul acesta
2. Aprofundarea relației prin apelarea la ceva comun, la o pasiune (sportul) sau ceva asemănător.
3. O cerere a uni serviciu care probabil l-a avantajat pe cetățean (monede de 25 de cenți sunt necesare la plata parcării, cumpărarea de răcoritoare la automate, etc.)
4. O cerere ce acum, după stabilirea unei relații, fie ea și de scurtă durată, nu mai poate fi refuzată; oricum, nu cu ușurință sau fără regrete.

Bisericile fac „evanghelizări”.  Pregătim corul și fanfara, zece poezii, cinșpe solouri și tot tacâmul.  Chemăm un „Țon” local, sau pe cel original, dacă ne dă mâna.  Și aducem la adunare pe cei ce trebuie să fie evanghelizați.  Și nu zic că asemenea metode nu dau rezultate.  Erau folosite cu succes pe vremea comuniștilor și chiar și eu am predicat la nenumărate de astfel de evenimente și nu fără succes! (Permiteți-mi nițică lipsă de modestie!  cei ce mă cunosc personal, știu să facă deosebirea!).

Acum însă datele problemei sunt schimbate.  Trăim într-o lume tot mai fragmentată, cu indivizi singuratici și fără prieteni, doar având colegi și cunoștințe.  Dacă întinzi o punte spre un asemenea individ, apoi dezvolți o relație, va fi mult mai ușor să îi oferi Evanghelia.  Sau poate chiar și să-l chemi la o adunare, dacă asta este mai comod (deși „comoditatea” nu prea are loc în Împărăție…).

Oricum, de necesitatea de a transmite Evanghelia nu scăpăm nici unul dintre noi.  E un mandat divin dat tuturor celor ce se aseamănă cu Domnul.  Și putem învăța din viață cum s-o facem.  Exemplul de mai sus este extrem de ușor de urmat.

Am sosit în Guangzhou joi noaptea.  Aeroportul local este relativ nou, construit la vreo 35-40km de orașul propriuzis.  Este legat de oraș de o autostradă express, cu 5-7 benzi în fiecare direcție.  Pe autostradă se circulă cu cea mai mare viteză permisă în China: 120km/h. Read the rest of this entry »

După o operație la genunchi suferită în vara trecută, perioadă din care nu am mai jucat golf, Woods se întoarce pe terenurile de golf.  Rivalii săi au aplaudat întoarcerea sa.  Dar de ce au făcut-o?  Nu reprezintă jocul lui Woods piedică în calea obținerii de victorii din partea lor?  Într-un fel, da.  Mai întâi am crezut că e vorba de „fair play”, sau poate de ochii lumii, sau din prietenie.

Dar apoi am văzut ce ziceau ceilalți jucători: ziceau ei că un adversar atât de bun le face și lor jocul mai bun,  Apoi Woods atrage spectatori mulți și aceștia îi vor privi și pe adversarii lui Woods, intrarea în atenția publicului fiind un nou avantaj.  Și dacă Woods nu este într-o formă bună, (sau dacă chiar în formă fiind), un challenger câștigă, nu-i o mai mare reputație să-l bați pe Tiger Woods decât pe un altul mai puțin cunoscut decât el?  Ba da.

Urmăream deunăzi filmul The Express, inspirat din realitate, despre un negru jucător de fotbal american.  Acțiunea se petrece pe la anii 1958-1960 în plină segregație americană.  Echipa facultății din Syracuse NY unde joacă acest jucător de excepție (Ernie Davis) ajunge pentru prima dată în finala americană a echipelor de fotbal a facultăților.  Au șansă să câștige titlul fie jucând cu o echipă din Florida, aflată pe locul 8 sau cu o echipă din Texas, aflată pe locul doi.  Antrenorul lasă la alegerea jucătorilor cu cine vor ei să joace, titlul fiind titlu, indiferent cu cine ar câștiga.  Jucătorii aleg cu toții să joace cu echipa tare, din Texas.  Vor câștiga titlul și un jucător de culoare va fi declarat pentru prima oară în istoria sportului american ca MVP (most valuable player – jucătorul cel mai valoros) și va primi un premiu care nici acesta nu a mai fost acordat până atunci decât albilor (Heisman Trophy – 1961) .

Sunt în drum spre China și am timp să mă gândesc… la de toate.  Monitorul fotoliului în care șed oferă zeci de filme.  Unele premiate de Hollywood în anii trecuți.  Vreau să mă uit la unul dintre acestea, dar nu rezist.  Mai bine dorm, că-s într-un drum lung.  Totuși înainte de a adormi, scot laptopul și scriu despre unul dintre filmele premiate anul acesta, Milk.  Mai bine zis despre Sean Penn, cel care a câștigat premiul pentru cel mai bun actor.

Aproape că m-am așteptat ca Slumdog să ia atâtea Oscaruri.  Era ca o răzbunare pe Hollywood din partea unui film făcut cu buget mic, cu actori talentați (fără „renume” mondial) și cu subiect.

Dar m-am păcălit cu Oscarul pentru cel mai bun rol de bărbat.  Sean Penn?  De ce nu Mickey Rourke?  Și ce mare scofală a făcut Harvey Milk, potretizat de Penn în film?  Adică, ce mare scofală în afară de faptul că era homo?  Nimic.  Doar atât.  Și Penn a luat Oscarul doar pentru că jucat un rol pentru un subiect la modă.  Adică, un  Oscar politizat, cum de altfel a fost și spiciul lui Penn.   În acesta, Penn i-a făcut pe toți cei ce i-au conferit premiul iubitori de gay iar pe ceilalți, ne-a condamnat cum că am fi intransigenți și inflexibili.  Dar ce mai mare intransigență există decât să vii cu o scârbă și să
acuzi pe ceilalți de bigotism dacă nu-ți acceptă scârba.

Dacă m-aș apuca (prin absurd!) să mănânc găina de vie, rupându-i capul cu dinții și mâncând-o crudă și ceilalți s-ar uita scârbiți la mine și m-ar judeca, ar fi ei intransigenți?  Bigoți că nu acceptă stilul meu de a mânca?  Și asta încă nici nu ar călca nici o moralitate, doar ar fi un afront la civilizație!

Dragii mei,

voi fi plecat în călătorie pentru 4 săptămâni.  Dacă voi avea internet pe unde voi fi (în China) o să ne mai „vedem”.  Dacă nu, peste patru săptămâni din nou!

După promisa schimbare, Obama continuă politica lui Bush în ceea ce priveşte deţinuţii războiului împotriva terorii.  E adevărat că a liniştit vreo doi-trei pacifişti cu promisiunea de a închide Gitmo într-un an, dar pe de altă parte, Obama continuă politica lui Bush.

Dovezi?  Aici: http://www.nytimes.com/2009/02/18/us/politics/18policy.html

Printre acestea (ca să vă uşurez sarcina),membrii ai guvernului muncind în domeniul de informaţii au continuat să susţină programul CIA de a transfera deţinuţi SUSPECTAŢI de terorism în alte ţări, unde urmează să fie reţinuţi fără a li se intenta proces, ani de zile.  Apoi, deţinuţilor li se ia în continuare dreptul de a da în judecată pentru daune organizaţia CIA, pe baza doctrinei secretelor de stat.  De asemenea, Elena Kagan (candidată la postul de avocat al guvernului) a spus că cineva suspectat că ajuta Al Qaeda prin orice mijloce, şi financiare, poate fi deţinut sub incidenţa legii de „prizonier de război” chiar dacă a fost prins în Filipine şi nu pe vreun câmp de luptă.  Iar în sfârşit, Leon Panetta, noul şef al CIA a spus cu privire la tehnicile de obţinere a informaţiilor prin tortură că dacă metodele legale nu dau rezultatele aşteptate, se va putea apela la cererea de autoritate suplimentară, pentru aplicarea de tehnici mai dure… cum ar fi aceea de înecare!  Repudiata tehnică aplicată de guvernul lui Bush în trei cazuri.

Halal Schimbare!  Doar de culoare, sau cum se zice pe la noi, aceeaşi Mărie cu altă pălărie!

Ca poporul american să nu carecumva să rămână fără distracţii în aceste zile de restrişte şi debusolare,  Barack bin Obama a pus deoparte 650 milioane de dolari cu care să-i ajute pe americani să-şi cumpere cutiile acelea minunate care îi vor ajuta să privească la noua televiziune digitală americană.  Asta pentru că aşa zice constituţia noilor locuri de muncă creeate pe canapele în faţa televizoarelor, că aceste aparate minunate care iau minţile oamenilor trebuie menţinute în stare de funcţionare permanentă, pentru imbecilizarea întregului popor!

Măcar aici socialismul american diferă de cel românesc: acolo televizorul dădea purici 22 de ore şi programe doar două, şi acelea cu cel mai iubit fiul al popolului!

Matei 5:13 Voi Sunteţi sarea pământului.  Poate exista un lucru mai obişnuit decât sarea?  Este sarea ceva ce punem pe lista noastră de obiecte ce le luăm cu noi în călătorie?  Este sarea un lucru la care ne gândim zilnic?  Când plecăm de acasă şi uităm să pornim alarma, ne îngrijorăm c-o să vină cineva să ne spargă casa şi să ne fure… sarea? Nu, nu şi nu!  Read the rest of this entry »

48 de state ammericane stau cu mâna întinsă să primească bani de la guvernul federal.  Câteva sunt falimentare, printre care şi California.  Un stat, Louisiana unde este guvernator Bobby Jindal, cel care sper că-l va detrona pe socialistul Obama peste 4 ani, se gândeşte dacă să accepte banii sau nu.  Dacă sunt destinaţi infrastructurilor şi nu vor veni cu tinicheaua de coadă (cum de exemplu li s-au dat bani băncilor cu condiţia ca să cumpere cu ei băncile falimentare!  Wells Fargo nu avea nevoie de bani, dar guvernul le-a băgat banii pe gât cu forţa şi le-a spus şi ce bănci falimentare să cumpere cu ei!), Bobby Jindal s-ar putea să-i accepte.

Celălalt stat care nu cere, nu are nevoie şi nu va accepta nici un cent de la guvernul federal este Alaska lui Sarah Palin!  A râs de ea toată lumea, că e o proastă, că e o ţărancă, că e pocăită, că… mai ştiu eu ce!  Dar ar fi fost un gospodar mult mai bun decât Obama!  Categoric!  Statul ei are un excedent de peste 6 miliarde de dolari, dar continuă să lucreze în profit şi să economisească bani!  Cred că doamna Palin s-a răzbunat.  Obama în câteva săptămâni de preşedinţia şi-a prins urechile în liderşip, şi s-a apucat din nou de umblat prin America să ţină discursuri, că numai la asta e bun, şi şi la asta, când discursul este scris pe monitor şi Obama îl citeşte.  Altfel, este mai bâlbâit decât Bush!  Dar nu-i bagă nimeni de vină, că băgătorii de vină erau cu toţii democraţi!

America şi-a ales la vreme de nevoie să fie condusă de un demagog (Obama), un mincinos (Biden) şi nişte neisprăviţi (congresmanii!).  Vorba doamnei de Pompadour: apres moi le deluge! (după mine, potopul!)

“If I find in myself a desire which no experience in this world can satisfy, the most probable explanation is that I was made for another world.” C.S. Lewis

„Descoper în mine o dorinţă ce nu poate fi satisfăcută de nici o experienţă din lumea aceasta şi cea mai plauzibilă explicaţie este că eu am fost creat pentru o altă lume”.

Acum două luni în urmă când directorii fabricilor de automobile americane s-au dus cu săru-mâna la congress să ceară nişte bani, congresmanii înfuriaţi i-au întrebat dacă au călătorit la Washington DC cu avioanele personale (mă rog, ale fabricilor) sau cu avioane comerciale.  Ruşinaţi, toţi trei au admis că au păcătuit şi că au folosit jet-urile personale.  Au acceptat mustrarea şi au promis că se vor pocăi.   Apoi congresmanii le-a spus directorilor că vor primi niscaiva bani, dar pentru asta vor trebui să aducă în faţa congresului nişte planuri bine puse la punct, care să arate cuse vor reabilita aceşti trei producători.

Apoi congresul a pus la punct un document de peste o mie de pagini, pe care nu l-a citit în întregime nici un congresman, dar pe care l-au votat cu toţii plini de voie bună.  Apoi Nancy Pelosi, şefa camerei debutanţilor a plecat la Paris, nu cu un jet ci cu avioane militare şi escortă militară.  Nu singură, că ce folos să mergi la Paris de unul singul!  A luat cu ea şi familia!  Pe banii cui?  Pe ai poporului!

Poporul american trăieşte din nou bine.  Dar aşa cum făceau şi românaşii acum 20 de ani: prin reprezentanţii săi!  Ipocrizia politicienilor noştri îmi produce greaţă.  Am venit să trăim într-o ţară în care lipsa de efort, de caracter, de reuşite este răsplătită, iar celor ce se străduiesc, li se dă în cap!  Adică, cine nu-şi poate plăti casa pentru că nu ar fi avut dreptul s-o cumpere fără avans, cu creditul prost şi la rate lunare imposibile vor fi salvaţi de guvern de la faliment, ca să-şi poată păstra casele.  Cei ce au fost reţinuţi, circumspecţi, echilibraţi, au economisit şi plătesc ratele lună de lună, să plătească mai departe!

Vorba cuiva: am ajuns să fie mai rentabil să fii mincinos, leneş, prost (sau să faci pe prostul), hoţ, înşelător, şi să trăieşti pe wellfare decât să munceşti cinstit şi cu hărnicie.