30 Ianuarie – Meditația zilei

Matei 5:3 Ferice de cei săraci în duh căci a lor este Împărăția cerurilor.
Fericirea este scopul fiecărui om ce trăieşte pe pământ. În creştinism scopul acesta pare a fi cumva secundar, marele scop al creştinului părând a fi acela de a ajunge în ceruri. Imnologia noastră ilustrează din belşug acest punct de vedere. Intre timp, creştinul aleargă după scopul secundar de a fi fericit tot pe calea lumii.

Am mai vorbit despre cum este fericirea din partea lumii: să ai lucruri, relaţii, bani, sănătate, case frumoase, etc. Dar când suflă vântul încercării şi ramurile de care atârnă aceste presupuse ˝fericiri˝ se rup, atunci omul se trezeşte fără nici un suport spiritual în menţinerea fericirii reale, care nu depinde de factori externi ci lăuntrici, morali şi spirituali.

Dacă aşa este fericirea din punct de vedere omenesc, atunci mă interesează cum este şi fericirea din punctul de vedere al lui Dumnezeu; şi cine mai potrivit să ne spună cum este fericirea divină, decât cel ce a trăit veşnicia alături de Tatăl, care a lăsat pentru un timp slava cerului pentru a îmbrăca trup de om, care a murit, a înviat şi s-a întors la Tatăl. Din punct de vedere dumnezeesc, fericirea nu depinde de ceea ce ai ci de ceea ce eşti! Si a fi fericit în această viaţă, aici pe pământ, este scopul primordial al lui Dumnezeu şi al fiecărui creştin adevărat. Fericirea „din ceruri” este continuarea firească a fericirii cu și în Dumnezeu de aici de pe pământ.

Dar, cui i-ar place să se fie sau să se considere pe sine un neputincios, paralizat, insuficient, neîmplinit, neajuns? Nimănui! Chiar şi cel mai neputincios om are mândria lui de a putea să se descurce singur! Am urmărit dealungul anilor cum oameni cu diverse handicapuri au reuşit să atingă performanţe fizice inimaginabile: ologii s-au căţărat pe Everest, oameni fără mâini au înotat peste canalul mânecii, etc.

Imi amintesc de o întâmplare de când eram în ţară: la o trecere de cale ferată, într-o iarnă grea şi lungă se formaseră între linii nişte dâlme de gheaţă neagră şi lucioasă. Un om teafăr trebuia să treacă cu atenţie pe acolo că pericolul de a aluneca şi de a cade era mare. In faţa mea trecea calea ferată un olog care se ajuta la mers de două cârje. Pe neapşteptate i-au alunecat ambele cârje iar el a căzut grămadă între linile de cale ferată. Fiind cel mai apropae de el, chiar în spatele lui, m-am grăbit să-l ajut să se ridice. El însă, nervos, m-a lovit peste braţ cu una dintre cârje de am crezut că mi-a rupt mâna. Oamenii ce treceau şi ei pe-acolo au fost martorii acestei întâmplări; eu m-am retras la o distanţă la care cârjele invalidului nu mă puteau ajunge şi am privit alături de alţii cum s-a chinuit vreo cinci minute să se ridice singur.

Creştinismul a fost şi este considerat de către mulţi ca fiind cârja celor neputincioşi de a se descurca singuri, propteaua celor slabi la minte şi la inimă. Si într-adevăr există oameni care nu se lasă bătuţi niciodată în încercarea de a reuşi singuri fără ˝propteaua˝ lui Cristos sau a lui Dumnezeu. Dar ei sunt mai nebuni si mai slabi la minte decât cel mai nepriceput dintre cei ce şi-au dat seama că unica cale către fericire este prin Cristos. Mulţi dintre aceştia din urmă au devenit creştini după ce au încercat şi ei din greu să ajungă la fericire pe cont propriu; dar şi-au dat seama că în procesul acesta ei au rămas goi, nesatisfăcuţi, singuri, şi că întregul lor univers se prăbuşeşte. Atunci au venit la Cristos! Şi haosul lăuntric și trăirea fără de scop au dispărut ca prin minune şi viaţa lor a primit dintr-o dată scop şi sens.

Eu nu văd nici o problemă dacă considerăm creştinismul o cârjă; de ce rea o cârjă? Doar ea ajută pe un handicapat să se mişte. Fără ajutorul ei el ar rămâne mai departe handicapat. Omul este handicapat din naşterea sa: el nu poate trăi fără Dumnezeu. De la El primim căldura, lumina, viaţa, sănătatea şi toate lucrurile. De aceea răspunsul la neputinţa şi dependenţa omului nu este mândria ci umilinţa care face posibilă aplicarea harului lui Dumnezeu.

Avem deci trei termeni folosiţi în Biblie, care descriu trei feluri de săraci:
– penichros, sau săracul care nu a fost întotdeauna sărac, care a sărăcit prin prizma împrejurărilor potrivnice, cum ar fi o boală, foamete, etc.
– penes, sau săracul care este sănătos, poate munci, nu are multe şi trebuie să meargă zilnic la muncă pentru cele necesare vieţii.
– ptochos, sau săracul-cerşetor, care nu are nimic şi care depinde sută-la-sută numai de alţii pentru toate lucrurile privitoare vieţii. Acesta este termenul folosit pentru cuvântul sărac de evanghelistul Matei. Si aici sunt incluse toate stările care sunt asociate cu sărăcia: tristeţea, lipsa de scop, nesiguranţa zilei de mâine, foametea, frigul, oboseala continuă, lipsa de prieteni sau familie, şi altele.

Fericitul nu este cel ce zâmbeşte mereu, deşi zâmbetul poate fi un rezultat al fericirii interioare. Fericitul nu este cel ce este mereu bine-dispus, gata să facă glume sau o şmecherie, deşi buna-dispoziţie poate fi generată de starea de fericire lăuntrică. Tind să cred că cel bine-dispus este mai fericit decât morocănosul de profesie, decât ghimpele permanent. Isus vorbește despre altceva: fericitul este cel ce mărturiseşte starea sa de neputinţă şi din această descoperire, în umilinţă se apropie de Dumnezeu ca sursă a vieţii sale.

Toate religiile lumii se bazeată pe ceva ce trebuie şi poate face omul iar rezultatul este ceva cuvenit pentru efortul depus. Creştinismul începe nu prin căutarea resurselor interne cu care să putem practica ceea ce ni se cere… ci prin determinarea golului şi neputinţei dinlăutrul fiinţei noastre ca apoi să apelăm la ajutorul unuia mai mare, mai puternic şi mai neprihănit decât noi ca să ne ajute în atingerea neprihănirii cerute de Dumnezeu.

A fi sărac în duhul înseamnă că eu am ajuns la concluzia că sunt nimic, nu pot nimic, nu am nimic şi sunt 100% dependent de Dumnezeu. Starea aceasta de recunoaştere este o stare de umilinţă sau sărăcie în duh. Săracul în duh nu este cel lipsit de minte, de inteligenţă, de pricepere. Săracul în duh vede o stare de desăvârşire spre care tinde şi-şi dă seama că în el nu există resurse pentru a ajunge la ea. Astfel, orice încercare umană de a ajunge la desăvârşire şi neprihănire nu este decât o scârbă înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci săracul cu duhul devine un cerşetor cu duhul cum spunea Tertulian.
El priveşte la Dumnezeu cum se uită ochii robilor la mâna stăpânului (Psalm 123:2). El strigă împreună cu apostolul Pavel: Romani 7:24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?.. după ce s-a recunoscut că Romani 7:18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine. Această stare este starea de lepădare de sine despre care vorbeşte Domnul Isus: Matei 16:24 Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine.

SINELE este unicul lucru pe care-l avem cu adevărat; Iov a recunoscut că gol a ieşit din pântelece mamei sale şi gol se va întoarce în mormânt (Iov 1:21). Săracul lipt pământului se mai are încă pe sine! Deci tot ce avem cu adevărat este sinele, adică pe noi înşine, cu aspiraţiile noastre, caracterul nostru, morala noastră. Si când ai renunţat la sine, nimeni nu te mai poate răni, nu-ţi mai poate face nici un rău. Nu ţi-e mai frică de moarte, de sărăcie, de boală… sinele a murit, a fost negat, s-a renunţat le el. Un om care a acceptat înfrângerea nu mai poate fi înfrânt. Un umilit nu mai poate fi umilit.
Omul acesta ajunge în starea descrisă de psalmist: Psalm 131:2 Dimpotrivă, sufletul îmi este liniştit şi potolit, ca un copil înţărcat, care stă lângă mamă-sa; da, sufletul meu este ca un copil înţărcat. Săracul cu duhul ajunge după o luptă cu sine, cu alţii și cu Dumnezeu, prin renunţare la sine la o stare de linişte lăuntrică şi de abandonare lângă Domnul şi-n mila Sa. El se abandonează total în mila Domnului înţelegând că Romani 9:18 Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.

Omul acesta nu cere nici drepturi nici favoruri… ci numai mila lui Dumnezeu. Si Domnul i-o dă cu bucurie!

Copyright © 2015 PERSPECTIVE CRESTINE. All Rights Reserved.