01 Mai – Meditația zilei

Matei 5:3 Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Fericirea este scopul fiecărui om ce trăieşte pe pământ. Cumva însă în creştinism scopul acesta pare a fi cumva secundar, marel scop al creştinului părând a fi acela de a ajunge în ceruri. Imnologia noastră ilustrează din belşug acest punct de vedere. Intre timp, creştinul aleargă după scopul secundar de a fi fericit tot pe calea lumii.

Cum vede Dumnezeu din punctul lui de vedere că trebuie să fiu eu pentru a fi fericit? Versetul zilei îmi spune pe scurt: neputincios. Dar, cui i-ar place să se fie sau să se considere pe sine neputincios, paralizat, insuficient, neîmplinit, neajuns? Nimănui! Chiar şi cel mai neputincios om are mândria lui, de a putea să se descurce singur! Am urmărit dealungul anilor cum oameni cu diverse handicapuri au reuşit să atingă performanţe fizice inimaginabile: ologii s-au căţărat pe Everest, oameni fără mâini au înotat peste Canalul Mânecii, paraplegucu au învățat să deseneze ținând un creion în gură, etc.

Creştinismul a fost şi este considerat de către mulţi ca fiind cârja celor neputincioşi de a se descurca singuri, propteaua celor slabi la minte şi la inimă. Si într-adevăr există oameni care nu se lasă bătuţi niciodată în încercarea de a reuşi singuri fără „propteaua” lui Cristos sau a lui Dumnezeu.

Eu nu văd nici o problemă dacă considerăm creştinismul o cârjă; de ce rea o cârjă? Doar ea ajută pe un handicapat să semişte. Fără ajutorul ei el ar rămâne mai departe handicapat. Omul este handicapat din naşterea sa: el nu poate trăi fără Dumnezeu. De la El primim căldura, lumina, viaţa, sănătatea şi toate lucrurile. De aceea răspunsul la neputinţa şi dependenţa omului nu este mândria ci umilinţa care face posibilă aplicarea harului lui Dumnezeu.

A fi sărac în duhul înseamnă că eu am ajuns la concluzia că sunt nimic, nu pot nimic, nu am nimic şi sunt 100% dependent de Dumnezeu. Starea aceasta de recunoaştere este o stare de umilinţă sau sărăcie în duh. Săracul în duh nu este cel lipsit de minte, de inteligenţă, de pricepere. Săracul în duh vede o stare de desăvârşire spre care tinde şi-şi dă seama că în el nu există resurse pentru a ajunge la ea. Astfel, orice încercare umană de a ajunge la desăvârşire şi neprihănire nu este decât o scârbă înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci săracul cu duhul devine un cerşetor cu duhul cum spunea Tertulian. El priveşte la Dumnezeu cum se uită ochii robilor la mâna stăpânului (Psalm 123:2 Cum se uită ochii robilor la mâna stăpânilor lor, şi ochii roabei la mâna stăpânei ei, aşa se uită ochii noştri la Domnul, Dumnezeul nostru, până va avea milă de noi). El strigă împreună cu apostolul Pavel: Romani 7:24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?.. după ce s-a recunoscut că Romani 7:18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine. Această stare este starea de lepădare de sine despre care vorbeşte Domnul Isus: Matei 16:24 Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine.

SINELE este unicul lucru pe care-l avem cu adevărat; Iov a recunoscut că gol a ieşit din pântelece mamei sale şi gol se va întoarce în mormânt (Iov 1:21). Săracul lipt pământului se mai are încă pe sine! Deci tot ce avem cu adevărat este sinele, adică pe noi înşine, cu aspiraţiile noastre, caracterul nostru, morala noastră. Si când ai renunţat la sine, nimeni nu te mai poate răni, nu-ţi mai poate face nici un rău. Nu ţi-e mai frică de moarte, de sărăcie, de boală… sinele a murit, a fost negat, s-a renunţat le el. Un om care a acceptat înfrângerea nu mai poate fi înfrânt. Un umilit nu mai poate fi umilit.

Deci, ce mai faci astăzi? Ești… fericit?

Copyright © 2015 PERSPECTIVE CRESTINE. All Rights Reserved.