14 Mai – Meditația zilei

Matei 26:26-29 Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frînt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.”

Eu conduceam zilnic în drumul meu spre birou pe lângă fluviul Columbia (locuiam în Oregon în vremea aceea). Parcurgeam cam 5 mile pe un drum care s-a construit chiar pe malul fluviului. Nu e drumul cel mai scurt dar este drumul cel mai plăcut şi mai frumos. Îmi place să văd apa. Câteodată e lină ca o placă de sticlă, dar de cele mai multe ori, apa e tulburată de vântul şi curenţii de aer care circulă dinpre ocean către defileul Columbiei. Când e lină, în ea se oglindesc lucrurile de pe mal: copacii, vegetaţia verde, casele. Apoi, se oglindesc obiectele de pe cer: avioanele care zboară spre aeroportul din apropiere, păsările. Si se mai oglindesc lucrurile de pe apă: bărcile sau câte un buştean ce pluteşte încet. Când apa este tulburată de vânt, e greu să vezi oglindirea vreunui lucru. Imaginea este întreruptă de mişcarea valurilor ce se creiază.

Nouă ne place viaţa lină, fără tulburări, fără întreruperi. Dar ştim cu toţii că o astfel de viaţă este imposibilă. Dorinţa de a trăi fără tulburări este o himeră, o utopie. Nu se va realiză niciodată pe pământul acesta. De aceea, fericirea în viaţă este datorată şi capacităţii de a accepta întreruperile vieţii şi a le transforma într-un mod pozitiv, a le face să îţi fie folositoare.

Din copilărie încă, încep întreruperile. Mai întâi, joaca noastră fără nici o grijă este întreruptă de necesitatea de a merge la şcoală. Trebuie să ne sculăm şi să ne culcăm după un orar, trebuie să învăţăm o rutină a vieţii zilnice. Ne obişnuim cu viaţa de şcolari, şi totul e bine… dar şi aceasta începe să fie întreruptă de teste şi examene. Începem să ne obişnuim că trebuie depus efort suplimentar pentru a lua note bune. Tot acum începe să ne fie întreruptă viaţa relaţională cu care am fost obişnuiţi: pe lângă tata, mama, fraţi sau surori, şi neamuri, în viaţa noastră apar străinii: învăţători, colegi, şi alţii. Începem să învăţăm să ne împrietenim sau să ocolim relaţiile neplăcute.

Din faza copilăriei şi până la moarte, fiecare etapă a vieţii are întreruperile ei. La băieţi, venea armata, apoi la ambele sexe căsătoria, întreruptă și ea de apariţia copiilor şi de apariţia problemelor de tot soiul. Sănătatea ne este întreruptă de boală, viaţa de accidente, veşti proaste care cauzează angoase, etc. În cele din urmă, cea mai mare întrerupere a vieţii survine la sfârşit, când vine moartea. Adică moartea întrerupe viața de această parte a veșniciei, nu existența.

Aş vrea să ne uităm astăzi la fiecare întrerupere nu ca la ceva neplăcut, ci ca la o oportunitate pe care ne-o oferă viaţa de a ne dezvolta, de a ne îmbogăţi experienţa. In special noi, care suntem copiii lui Dumnezeu şi care aparţinem Lui, aş dori să privim fiecare întrerupere ca o intervenţie a lui Dumnezeu în viaţa noastră făcută cu scopul de a ne arăta ceva, de a ne corecta, de a ne învăţa un lucru nou.

De asemenea aş vrea să privim la fiecare întrerupere ca la un drum nou deschis în faţa noastră, ca la o posibilitate nemaiavută.

Isus este la masă cu ucenicii Săi. Cina pe care o servesc ei este cina tradiţională de Paşte pe care evreii o sărbătoresc de la exodul din Egipt până în zilele noastre. Un miel de parte bărbătească fără cusur, azimi, verdeţuri amare şi vin. Până acum, nimic deosebit care să nu fi fost experimentat sau văzut de ucenici de nenumărate ori până acum. Doar faptul că mâncau poate pentru a treia oară paştele cu Învăţătorul lor…

De data asta însă, parcă totul era învăluit de mister mai mult decât până acum. Atmosfera era încărcată din cauza ultimelor evenimente din viaţa lor: învierea lui Lazăr, intrarea în Ierusalim, scoaterea vânzătorilor din templu, confruntarea cu fariseii şi mai marii Legii. Apoi, felul deosebit în care s-au pregătit paştele acestea, cu precizări precise ale Învăţătorului cu privire la locul în care trebuau pregătite. În aer plutea ceva nedefinit, ceva inexprimabil.

Chiar şi Învăţătorul era parcă mai concentrat, mai preocupat de ceva. Faţa lui era mai serioasă ca de obicei. Odinioară, pe faţa Lui se citea calmul, bunătatea, siguranţa, şi o pace lăuntrică eternă. Acum, faţa Lui e mai tristă; ochii Lui cântăresc pe fiecare ucenic parcă altfel. La Petru se uită lung şi cercetător. Pe Iuda l-a trecut doar cu privirea. Ioan e lângă El la masă, ca întotdeauna şi când îl priveşte, Isus dă imperceptibil din cap ca şi cum ar fi luat o hotărâre cu privire la Ioan.

A sta la masă cu Dumnezeu şi a mânca cu El este cea mai mare onoare. El este un Dumnezeu care hrăneşte pe oameni cu tot felul de bunătăţi. El a dat de mâncare lui Israel în pustie, El a dat de mâncare văduvei din Sarepta, El a susţinut pe Ilie în drumul său spre Muntele Horeb. El este Păstorul cel Bun care întinde masa în faţa potrivnicilor noştri, El este cel ce dă de mâncare la cele 5 mii de săraci în pustie, El stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, El a stat la prima Cină a Domnului, a frânt pâinea cu cei doi în casa lor din Emaus. El nu doreşte numai să ne înveţe şi să ne curăţească, ci şi să ne hrănească.

Societatea noastră, pe fugă mereu, a uitat practica şi frumuseţea părtăşiei la masă şi a abandonat-o în schimbul mâncării de tip „fast-food” şi a restaurantelor unde îţi cumperi mâncarea la ferestră ca apoi să te duci să stai singur în maşina ta pentru a o mânca în solitudine. Mâncarea principală de seara unde toţi membrii familiei se strâng în jurul unei mese pe care abureşte mâncarea făcută de mama în timpul zilei a fost înlocuită cu mâncare îngheţată cumpărată în pungi pe care le încălzim repede la cuptorul cu microunde şi pe care o mâncăm pe rând şi pe apucate într-o pauză comercială a serialului sau meciului sportiv preferat.

Nici Biserica nu a rămas aceeaşi. Timpul nostru este din ce în ce mai puţin. Ne plac şi nouă mâncările spirituale de tipul „fast-food”; ne plac dulciurile şi bomboanele spirituale. Dacă am putea lua o pastilă rapidă care să ne dea hrana spirituală ar fi bine că s-ar potrivi cu programul nostru încărcat. Părtăşia? Un cuvânt uitat; abia aşteptăm să gate predicatorul predica ca să ne repezim în maşinile noastre şi s-o întindem spre casă…

De aceea bisericile sunt pline de membri cărora lise văd coastele duhovniceşti prin pielea superficială şi gălbejită; suntem subnutriţi, slabi şi bolnăvicioşi. Plini de energie divină, apostolii de odinioară au cucerit lumea iar noi nu ne putem cuceri nici măcar pe noi înşine. Ei s-au sculat după o tentativă omorâre cu pietre, s-au scuturat de praf şi au pornit mai departe să ducă vestea bună şi la alţii iar noi suntem gata să abandonăm pocăinţa pentru că nevasta pastorului s-a uitat la noi urât. Am ajuns anemici şi neputincioşi, fără energie şi fără viaţă.

Mă rog ca Domnul să întrerupă cumva această stare a noastră pentru a ne reda sensul vieții creștine.

Copyright © 2015 PERSPECTIVE CRESTINE. All Rights Reserved.